Despre Paul Cornel Chitic (1966–2007)
Piese politice
România literară, 1980, nr. 36, p. PDF 14 Identificat în PDF
Sursa, cum stă pe scanul din volum: Mira Iosif — «România literară», 1980, p. 16. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
Volumul păstrează figura scanată din revistă. ▣ Paginile din revistă (PDF) ◂ Fișa, la Criticii despre el
PAUL CORNEL CHITIC este o voce originalăsursa în dramaturgia noastră, un autor lansat pe un drum propriu, prea puțin bătătorit în teatrul românesc, altădată sau acum, originalitate care îi pune la ora de față și stavila principală în accesul către scenă. Originalitatea lui Chitic constă în asumarea afișată, în preluarea demonstrativă, nedisimulată, a unui declarat teatru agitatoricglosar. Chitic scrie o dramaturgie specifică acestui gen, supusă în consecință canoanelor, libertăților dar și servituților lui. Primele lui piese (adunate într-un volum tipăritsursa la „Cartea Româneascăglosar” cu un deceniu în urmă) mărturiseau o sensibilizare la experimentglosar, la noile modalități instaurate în teatrul european, odată cu intrarea în conștiința publică a dramaturgiei absurduluisursa. Se modela, în acele lucrări de tinerețe, aplicația către un teatru de factură intelectuală, gustul pentru insolit și paradox, un exces de problematizare, și nu puține stângăcii tehnice. Piesa care ne-a prevestit evoluțiasursa dramaturgului este Drumul încrederiiglosar, manifest scenic expresiv despre evenimente cruciale ale revoluției noastre. Acest material literar, nucleu prețios al unei demonstrații scenice complexe (excelent spectacol, la Iași, în regia Cătălinei Buzoianuglosar), pare rădăcina dramaturgiei sale actuale, operă de evidentă autonomie estetică și în fățișă antinomie cu direcțiile literaturii noastre dramatice. Suntem și rămânemglosarsursa, frescă dramatică din istoria agitată a mișcării muncitorești din România la sfârșitul veacului trecut; Schimbarea la fațăglosar, evocare patetică a luptei revoluționarilor din America Latină, și în sfârșit Europa aport, viu sau mortglosar, acidă satiră socio-politică despre coaliția reacțiunii în amurgul revoluțiilor europene de la 1848, iată cele trei piese importante din dosarul teatrului politicglosar, oferite de dramaturgul P.C. Chitic. O dramaturgie cu accente singulare în peisajul teatrului românesc actual, diferențiindu-se de drama realistă de inspirație actuală, de piesa evocării istorice sau de meditațiile ontologice existențiale. În același timp, o dramaturgie consonantă cu producțiile și experiențele genului, practicat intens pe scară mondială. Piesele lui P.C. Chitic se înscriu în circuitul teatrului tânăr, un teatru trăit de numeroase trupe comunitare mai mult sau mai puțin cunoscute; un teatru caracterizat prin creații colective, folosind scena (și extinzând dincolo de orice limite noțiunea clasică a scenei), pentru a se exprima răspicat asupra problemelor lumii în care trăim. Teatrul lui Chitic aduce un răspuns sincron, propriu, românesc, acelorași probleme. Un teatru eminamente destinat reprezentării, vizualizării, dificil la lectură. O dramaturgie care nu poate fi integral decodată în afara spectacolului, și mai ales în afara publicului, componentă indispensabilă în partitura teatrului politic. În accepția pe care regizoarea Ariane Mnouchkinesursa o dă lui Brechtglosar, „Brecht este o viziune a teatrului și nu o formă”, păstrând toate distanțele, aș spune că piesele lui Chitic ne dau o viziune a unui teatru radicalizat, angajat în transformarea lumii. Personajele sale se mișcă pe axa istoriei și perpendiculara care le intersectează drumul este Revoluția. Ideea revoluției este premisa de la care se înalță construcția dramatică: starea de revoluție generează tensiunea conflictuală, în funcție de imperativele revoluției se modelează atitudinea tuturor personajelor. Galeria lor este impresionantă, autorul apelează cu îndrăzneală și, în mod peremptoriu, la figuri ilustre, la nume celebre, nu puține culese din Almanahul de la Gothasursa. Firește, în acest teatru demonstrativ, personajele sunt măști și nu caractere, ele corporalizează atitudini și nu sensibilizează trăiri psihologice, personifică idei și nu apelează la sentimente. În Schimbarea la față, actanții încorporează programele unor partide politice, față în față cu termenii de opoziție, reprezentanți ai terorii și al totalitarismului. Personajul care cumulează ideea exploatării și a represiunii se numește Mister Lolita Mundialsursa, nume cu multiple conotații, de ființă cu funcțiuni plurale, monstruos bisexuată, asociind perversiuni globale pe toate planurile. Schimbarea la față are caracterele primare ale teatrului „agitpropglosar”trad., ale teatrului revoluționar, cu un relevabil carat intelectual. Personajele sunt animate de dialectica ideilor, gesturile sunt dictate de atitudini politice (găsim și un gestus socialglosartrad. în accepție brechtiană), resorturile ce animă acest ceremonial al războiului social sunt conceptuale. Un teatru dominat de imperative participatorii, pretinzând relații obligatorii între spectacol și spectatori. În Schimbarea la față, unde acțiunea se petrece într-un lagăr politic ambulant, de reeducare a partizanilor unui guvern popular, relația este opresivă. Conform scenariului, actorii terorizează publicul, instaurând o stare emoțională propice unei adecvate receptări a evenimentelor scenice. (Procedeu întâlnit și în spectacolul lui Dario Fosursa, Guerra di Popolo in Ciletrad.). Mai interesantă și mult mai originală, pe planul expresivității teatrale, și — în primul rând — al ideii-metaforă și cadru al acțiunii este Europa aport, viu sau mort. O metaforă coerentă, o alegorie grotescă și hiperbolizată ne dezvăluie schema de funcționare a uriașului aparat polițienesc habsburgic, pus în mișcare pentru a distruge spectrul revoluției pașoptiste încarnat de Nicolae Bălcescuglosar. În caruselul personajelor-marionetă, în galeria măștilor terorii, suspiciunii, delațiunii, imposturii și reacțiunii, un singur personaj are o reală statură dramatică și consistență: absentul Nicolae Bălcescusursa. Procedeul scenic e eficace, absența fizică a eroului impune o prezență obsesivă. Piesa poate fi citită din multe perspective. Cea mai importantă o găsim în potențialitatea ei scenică: un scenariu literar ce solicită modalități novatoare de interpretare, stilizări culte, convenții teatraleglosar afișate și sintetizatoare puse în slujba unui admirabil conspect ideologic și istoric. Teatralitatea piesei este evidentă, dar ea nu poate fi valorată decât prin sincretismul actului teatral. Scena Metternich-Spălătoreasasursa este, de pildă, elocventă pentru polisemia acestui tip de teatru concluziv și conceptual. La un prim nivel asistăm la rejucarea episodului istoric real — deghizarea cancelarului în hainele femeii din popor, pentru a scăpa de furia mulțimii răsculate; suprapunerea imaginii lui Metternichglosar pe figura identică a Spălătoresei capătă alte semnificații, abstracte: „spălarea Europei, curățirea ei de ideile Revoluției”; apoi personajul Spălătoresei, „lucrătoare cu mâinile-n clăbucii murdăriei generale”, subliniază rolul istoric al Cancelarului, de „spălător” în haznaua puterilor centrale; în sfârșit, în scenica travestire a lui Metternich cu straiele femeii, se ironizează încercarea mistificatoare, ipotetica apropiere de popor. (Ca procedeu, scena se aseamănă cu faimoasa înveșmântare a cardinalului Barberini, devenit Papăsursa.) Folosirea spațiului are de asemeni multiple funcții simbolice. În Suntem și rămânem scena este astfel proiectată încât să poată etaja piramida puterii în România burghezo-moșierească: Presa, Parlamentul, Palatul. În Europa... spațiul e gândit labirintic; într-un mod subtil se înalță și se desfac, ca un pachet de cărți de joc, cabinetele secrete, coridoarele, budoarele, camerele și anticamerele, locurile de taină unde se urzește politica unui imperiu adânc subminat.
Reclamându-și fățiș apartenența la teatrul politic, piesele dețin caracteristicile proprii genului. Sintagmele dramatice sunt puternic marcate de demonstrația tezei; structura pieselor e dată din serii de scene ce se rotesc în jurul axei problematice: revoluția în Schimbarea la față, teroarea în Europa... Piesele lui Chitic conțin o solidă și selectivă documentare, o impresionantă acumulare culturală care dă realităților istorice și evenimentelor politice evocate și prelucrate o savoare particulară. Artificiul teatral e accentuat cu violență polemică; de aici caracterul păpușăresc, marionetistic al jocului propus, seducția convenției. Piesele au o matrice stilistică inconfundabilă, versul albglosar, în cadențe puternice și sintagme emblematice amalgamează formulări de tip maiakovskianglosarsursa, lozinci agitatorice, inserții lirice. Un limbaj bogat, dens în plasticitatea lui teatrală, dar nu fără schematisme, stereotipii, exprimări sumare și reductive.
Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic poate oferi teatrelor multiple și insolite ipoteze de lucru, deopotrivă de ispititoare pentru regizori, interpreți și public. Publicul tânăr mai ales. Faptul că ea nu a pătruns încă și nici nu s-a impus pe scenele noastre, faptul că trece atât de greu din pagina tipărită pe scândura scenei s-ar putea explica prin lipsa noastră de tradiție în domeniul teatrului politic de această factură, de implicare nemijlocită, publicistică, în eveniment.
Notele ediției
sursa Articol din rubrica «Teatru» a săptămânalului «România literară» (organul Uniunii Scriitorilor, apărut din octombrie 1968), 1980, despre „piesele politice” ale lui P. C. Chitic: Drumul încrederii, Suntem și rămânem, Schimbarea la față, Europa, aport, viu sau mort!. Mira Iosif (n. 1933, Iași) — critic de teatru, redactor al revistei «Teatrul» din 1956, autoarea volumului de cronici Teatrul nostru cel de toate serile (1979); a părăsit România în 1985 (după dmtr.ro).
sursa Trimitere la Bertolt Brecht, Viața lui Galilei (Leben des Galilei, 1938–1939; versiunea finală 1955), tabloul în care cardinalul Maffeo Barberini, ales papă sub numele de Urban al VIII-lea (1623–1644), este îmbrăcat treptat în veșmintele pontificale în timp ce discută cu Inchizitorul soarta lui Galilei: cu fiecare veșmânt, omul de știință din el cedează funcției.
sursa Paul Cornel Chitic, Drumul încrederii (menționată și ca Marele drum al încrederii) — Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, premiera 30 martie 1971, regia Cătălina Buzoianu, scenografia George Doroșenco; scenariul a primit Premiul pentru dramaturgie al Asociației Scriitorilor din București (1972). Cătălina Buzoianu (13 aprilie 1938, Brăila – 3 august 2019, București) — regizoare, una dintre figurile majore ale teatrului românesc din a doua jumătate a secolului XX.
sursa Volumul Paul Cornel Chitic, Teatru (Editura Cartea Românească, București, 1970): Restaurarea hainelor Sfântului Augustin, Bunicul și Artre cu litere de platină, Panta Rei; vezi ediția critică «Teatru» din această serie (Paul Cornel Chitic, Teatru, Editura Cartea Românească, București, 1970).
sursa Klemens von Metternich (1773–1859) — cancelar al Imperiului Austriac, arhitectul ordinii conservatoare de după Congresul de la Viena (1815); revoluția din martie 1848 l-a silit să demisioneze și să fugă din Viena, refugiindu-se în Anglia. Deghizarea lui în spălătoreasă e motivul scenei din piesă.
sursa Ariane Mnouchkine (n. 3 martie 1939) — regizoare franceză, întemeietoarea Théâtre du Soleil (1964), creatoarea spectacolelor colective 1789 (1970) și 1793 (1972) despre Revoluția franceză. Formula citată („Brecht este o viziune a teatrului și nu o formă”) n-am putut-o găsi la izvor (vezi «nesigur»).
sursa Nicolae Bălcescu (1819–1852) — istoric și revoluționar pașoptist, ministru în guvernul provizoriu al Țării Românești (1848); în exil, a lucrat la o înțelegere între revoluționarii români și maghiari; a murit la Palermo, la 29 noiembrie 1852. În Europa, aport… nu apare pe scenă.
trad. «Guerra di popolo in Cile» (it.) — „Războiul poporului în Chile”.
sursa Dario Fo (1926–2016) — dramaturg, actor și regizor italian, Premiul Nobel pentru literatură (1997); Guerra di popolo in Cile (1973) — spectacol-pamflet scris după lovitura de stat din Chile (11 septembrie 1973), în care spectatorii erau „arestați” în sală de falși polițiști.
sursa „Dramaturgia absurdului” — teatrul lui Beckett, Ionescu, Adamov, Genet, numit astfel după cartea lui Martin Esslin, The Theatre of the Absurd (1961); vezi glosarul, «teatrul absurdului».
sursa Almanahul de la Gotha (Almanach de Gotha, 1763–1944) — anuarul genealogic al caselor domnitoare și al aristocrației europene; aici, ironic: personajele lui Chitic sunt capete încoronate și înalți demnitari.
sursa Mister Lolita Mundial — personaj din Schimbarea la față, întruchiparea exploatării și represiunii; numele amestecă titlul englezesc Mister, numele eroinei lui Nabokov (Lolita, 1955) și sp. mundial, „mondial”.
trad. „agitprop” (rus. агитпроп, prescurtare de la агитация и пропаганда, „agitație și propagandă”) — teatrul militant de după 1917, cu scenete scurte, lozinci și cântece, menite să mobilizeze publicul; vezi glosarul.
sursa Piesele politice ale lui P. C. Chitic: Suntem și rămânem — „piesă în opt părți”, fragmente în «Teatrul», 6/1975, și «România literară», 14 octombrie 1976; Schimbarea la față — «Teatrul», 2/1978, Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor (1978); Europa, aport, viu sau mort! — «Teatrul», 9/1979; ultimele două în volumul Mârâiala. Teatru (Cartea Românească, 1982). Pentru ele nu există încă o ediție critică în această serie.
trad. „gestus social” (lat.-germ., după Brecht: gesellschaftlicher Gestus) — ansamblul de gesturi, mimică și intonații prin care actorul arată relațiile sociale dintre personaje, nu stările lor psihologice; vezi glosarul.
Glosar — gestus social: Concept al lui Brecht (germ. gesellschaftlicher Gestus): atitudinea fizică și verbală prin care actorul arată poziția socială a personajului și relațiile dintre oameni, nu trăirea lui intimă. Mira Iosif găsește în Schimbarea la față „un gestus social în accepție brechtiană”: gesturile sunt „dictate de atitudini politice” (în «Piese politice»). → glosar: gestus social
sursa Legenda fotografiei: Drumul încrederii la Teatrul Național din Iași (1971), regia Cătălina Buzoianu.
sursa Vladimir Maiakovski (1893–1930) — poet și dramaturg rus, al cărui vers ritmat, fragmentat „în scară”, cu lozinci și imprecații, a devenit modelul poeziei de agitație.
glosar teatru agitatoric — Teatrul de agitație e forma cea mai directă a teatrului politic: el nu doar arată conflictele societății, ci vrea să-și mobilizeze publicul, cu lozinci, cântece, cor vorbit, apeluri către sală. Modelul lui istoric e teatrul sovietic de după 1917 — agitprop-ul, trupele „Bluza albastră”, piesele lui Maiakovski (Misterie-buf, Ploșnița, Baia) —, reluat în anii ’60–’70 de grupurile de teatru militant din Occident.
P. C. Chitic nu se ferește de cuvânt. În 1974, vorbind despre înaintași, spune: „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Mira Iosif face din această asumare trăsătura lui distinctivă: „Originalitatea lui Chitic constă în asumarea afișată, în preluarea demonstrativă, nedisimulată, a unui declarat teatru agitatoric”, o dramaturgie „supusă în consecință canoanelor, libertăților dar și servituților lui”; Schimbarea la față are „caracterele primare ale teatrului «agitprop», ale teatrului revoluționar, cu un relevabil carat intelectual” (în «Piese politice»).
Semnele agitatorice se văd și în scriitură: „versul alb, în cadențe puternice și sintagme emblematice amalgamează formulări de tip maiakovskian, lozinci agitatorice, inserții lirice” (în «Piese politice»); cuvintele „au efectul unor cartușe dumdum, menite să zdruncine eventuala comoditate a privitorului” (în «Spectacolul — viața textului»). Constantin Cubleșan vede în acest teatru „un instrument artistic de mobilizare a maselor”, „un teatru manifest al ideilor revoluționare comuniste”, care slujește „momentului politic imediat, prin caracterul său ocazional agitatoric” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Aceeași trăsătură e citită și critic. Mira Iosif semnalează, pe lângă bogăția limbajului, „schematisme, stereotipii, exprimări sumare și reductive” (în «Piese politice»); Adrian Dohotaru, care recunoaște în Mârâiala „procedeele brigăzilor artistice de agitație”, le socotește o limită: stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»). Vezi agitprop, brigadă artistică, teatru politic.
glosar Cartea Românească — Editura Uniunii Scriitorilor, unde au apărut volumele de teatru ale lui P. C. Chitic: Teatru (1970) și Mârâiala (1982) (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar experiment — Cuvântul-cheie al dezbaterilor teatrale din 1968: încercarea de formule noi, după perioada de „conformism artistic” a anilor ’50. Ion Omescu observă că în limbajul curent al teatrului „experiment” ajunsese sinonim cu „neizbutit” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»); N. Barbu așază Restaurarea hainelor Sfântului Augustin printre debuturile experimentale ale Festivalului național din decembrie 1968 (în «Teatru și experiment»); Mira Iosif și Mircea Iorgulescu văd în primele piese ale lui Chitic o „sensibilizare la experiment” (în «Piese politice» și «Teatrul participării»).
glosar Drumul încrederii — Piesă-poem despre „evenimente cruciale ale revoluției noastre”, jucată la Teatrul Național din Iași (30 martie 1971), în regia Cătălinei Buzoianu; Premiul pentru dramaturgie al Asociației Scriitorilor din București (1972). Mira Iosif o socotește piesa „care ne-a prevestit evoluția dramaturgului” spre teatrul politic (în «Piese politice» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Cătălina Buzoianu — Cătălina Buzoianu (1938–2019) — regizoare, autoarea spectacolului Drumul încrederii (Iași, 1971) (în «Piese politice» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); Ion Băieșu o numără printre regizorii tineri care „au adus un reviriment în arta scenică” (în «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele»).
glosar Suntem și rămânem — „Piesă în opt părți”, „frescă dramatică din istoria agitată a mișcării muncitorești din România la sfârșitul veacului trecut”, publicată în fragmente («Teatrul», 6/1975; «România literară», 1976); scena e proiectată astfel încât să poată „etaja piramida puterii”: Presa, Parlamentul, Palatul (în «Piese politice», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Schimbarea la față — Piesă în patru părți, publicată în «Teatrul», 2/1978 (Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, 1978) și în volumul Mârâiala (1982): un „lagăr politic ambulant, de reeducare” într-o țară latino-americană, scris pentru scenă centrală, în care spectatorii sunt mânați pe scenă ca deținuți (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Europa, aport, viu sau mort — „Comedie politică în cinci acte” (titlul exact: Europa, aport, viu sau mort!), publicată integral în «Teatrul», 9/1979, și în volumul Mârâiala (1982): aparatul polițienesc habsburgic urmărindu-l pe Nicolae Bălcescu, „erou absent”. Premiera la Bârlad (26 iulie 1982, regia Matei Varodi), apoi la Teatrul de Nord din Satu Mare (1989, regia Cristian Ioan) (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
glosar teatru politic — „Teatrul politic” e numele dat în secolul XX teatrului care își asumă deschis o funcție de intervenție în viața cetății: Erwin Piscator (Das politische Theater, 1929), Bertolt Brecht, teatrul documentar al lui Peter Weiss, trupele militante ale anilor ’60–’70. Paul Cornel Chitic s-a revendicat de la această tradiție încă din 1974: „Niciodată nu am scris un altfel de teatru decât politic”; chiar înclinația spre „redundanțele lingvistice” a primelor piese voia să arate „mecanismul social care duce la automatismul de exprimare” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Modelele mărturisite: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht”; „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»).
Critica a consacrat formula odată cu piesele de la sfârșitul anilor ’70. Mira Iosif numește Suntem și rămânem, Schimbarea la față și Europa, aport, viu sau mort! „cele trei piese importante din dosarul teatrului politic”: „personajele sunt măști și nu caractere”, „personifică idei și nu apelează la sentimente”, iar „perpendiculara care le intersectează drumul este Revoluția”; publicul e „componentă indispensabilă în partitura teatrului politic” (în «Piese politice»). Mircea Iorgulescu le socotește „teatru politic prin intenții și substanță”, situate „într-o unică dimensiune: aceea a politicii”, o materie „ce presupune în chip necesar participarea”: „între spectator și scenă se naște un raport nou” (în «Teatrul participării»).
Participarea are, la Chitic, forme diferite. În Schimbarea la față e fizică și opresivă: spectatorii sunt numărați, despărțiți și „mânate pe scenă” în convoaie de „Oamenii ordinii” (în «Teatrul participării»), iar torționarii circulă printre ei (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). În Europa, aport, viu sau mort! e, dimpotrivă, „o izolare voită a spectatorului de scenă, menită să favorizeze detașarea necesară înțelegerii” (în «Teatrul participării»). În Mârâiala, „spectatorul este la rândul lui inculpat și judecător” — „o participare directă, nu fizic, ci morală” (în «Spectacolul — viața textului»).
Pentru Mircea Ghițulescu, piesele sunt „autentic teatru politic” și „veritabile studii de politologie”, cu „un nivel de filozofie a istoriei” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); pentru Adrian Dohotaru, cauza dramaturgului e aceea „a unui teatru politic până în măduva oaselor”, deși demonstrația Mârâielii i se pare „ratată” (în «Miza și mârâiala»). Valentin Silvestru intitulează cronica la spectacolul sătmărean din 1989 „Teatrul politic autentic”: dramaturgul „extinde parabola asupra oricărui totalitarism” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Toți observă și paradoxul acestui teatru, al unui autor „din cei mai citați și mai puțini jucați autori români contemporani” (în «Performanțele unei trupe mici»). Mira Iosif îl explică „prin lipsa noastră de tradiție în domeniul teatrului politic de această factură, de implicare nemijlocită, publicistică, în eveniment” (în «Piese politice»); Mircea Ghițulescu scrie că „ne vom simți vinovați, peste ani,” pentru că acestor piese nu li s-au găsit „scena, publicul și comentatorii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»). Vezi teatru agitatoric, teatrul epic, teatru-document.
glosar Brecht — Bertolt Brecht (1898–1956) — dramaturg, regizor și teoretician german, creatorul teatrului epic; reperul principal al teatrului politic al lui P. C. Chitic: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»); Mârâiala, „o comedie aproape brechtiană” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»); Europa..., „Iașii în carnaval rescrisă de Brecht” (în «Performanțele unei trupe mici»); vezi și (în «Piese politice», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
glosar agitprop — Prescurtare rusă pentru „agitație și propagandă”: teatrul militant sovietic de după 1917 (grupurile „Bluza albastră”, anii ’20), cu scenete scurte, montaj, cor vorbit și lozinci, reluat de trupele de teatru politic occidentale în anii ’60–’70. Mira Iosif găsește în Schimbarea la față „caracterele primare ale teatrului «agitprop»” (în «Piese politice»); vezi teatru agitatoric.
glosar gestus social — Concept al lui Brecht (germ. gesellschaftlicher Gestus): atitudinea fizică și verbală prin care actorul arată poziția socială a personajului și relațiile dintre oameni, nu trăirea lui intimă. Mira Iosif găsește în Schimbarea la față „un gestus social în accepție brechtiană”: gesturile sunt „dictate de atitudini politice” (în «Piese politice»).
glosar Nicolae Bălcescu — Nicolae Bălcescu (1819–1852), istoric și revoluționar pașoptist, mort la Palermo; în Europa, aport, viu sau mort!, eroul absent pe care îl urmărește poliția habsburgică: „absența fizică a eroului impune o prezență obsesivă” (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
glosar convenția teatrală — Ansamblul regulilor acceptate deopotrivă de scenă și de sală, prin care semnele vădit artificiale sunt primite ca lume. La Chitic, convenția e afișată, „la vedere”: „convenția teatrală funcționează deschis, programatic” (în «Spectacolul — viața textului»); Mira Iosif vorbește despre „convenții teatrale afișate și sintetizatoare” (în «Piese politice»), iar Artur Silvestri despre „insatisfacția față de convențiile teatrale” a dramaturgului (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar Metternich — Klemens von Metternich (1773–1859), cancelarul Austriei, simbolul ordinii conservatoare de după 1815; personaj al piesei Europa, aport, viu sau mort!, care fuge din Viena în 1848 travestit în spălătoreasă (în «Piese politice», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
glosar Uniunea Scriitorilor — Organizația de breaslă a scriitorilor; i-a decernat lui P. C. Chitic Premiul pentru dramaturgie pentru Schimbarea la față (1978) (în «Piese politice», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar versul alb — Vers fără rimă. Mira Iosif găsește în piesele politice ale lui Chitic „versul alb, în cadențe puternice” (în «Piese politice»); Valentin Silvestru vorbește despre „vers liber” (fără măsură fixă) (în «Performanțele unei trupe mici»), iar Dinu Kivu observă, dimpotrivă, „rigorile de rimă” care forțează topica (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Maiakovski — Vladimir Maiakovski (1893–1930) — poet și dramaturg rus (Misterie-buf, Ploșnița, Baia); Chitic îi admiră teatrul (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»), iar criticii regăsesc în versul pieselor lui politice „formulări de tip maiakovskian” (în «Piese politice» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Mira Iosif — Mira Iosif (n. 1933) — critic de teatru, redactor al revistei «Teatrul»; autoarea cronicii „Piese politice” (1980) (în «Piese politice»).