Ediția critică
Glosar de termeni
Termenii, numele și trimiterile din textele scrise despre Paul Cornel Chitic între 1966 și 2007, lămurite în ediția critică.
Glosarul ediției de față la «Despre Paul Cornel Chitic. Cronici, prezentări, interviuri (1966–2007)» adună noțiunile de teatru prin care criticii au citit dramaturgia lui Paul Cornel Chitic — teatrul politic și agitatoric, teatrul epic, teatrul-document, farsa tragică și teatrul absurdului, brigada artistică, scena centrală, onirismul estetic —, termenii de meserie ai teatrului, expresiile străine, piesele și personajele lui P. C. Chitic, revistele, teatrele și instituțiile, numele importante și recurente (critici, regizori, scenografi, actori, scriitori); noțiunile centrale au articole dezvoltate, iar glosele spun sensul în care sunt folosite cuvintele în aceste texte, cu trimitere la titlul textului în care apar.
Autori și izvoare de referință: DMTR — Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc · dexonline — Dicționare ale limbii române.
A.T.M. — Asociația Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale — organizația de breaslă a teatrelor; organiza festivaluri și colocvii și a tipărit Cronica personală a lui Laonic (1968) (în «Rigoarea realității» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Adrian Dohotaru — Cronicar dramatic al revistei «Flacăra»; cronica „Miza și mârâiala” (1981), cea mai severă dintre cele adunate aici (în «Miza și mârâiala» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Adrian Păunescu — Adrian Păunescu (1943–2010) — poet și publicist, din 1973 conducătorul revistei «Flacăra»; Chitic își refuză „vocația tribunului” de tipul lui (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»).
Adriana Popescu — Teatrolog; autoarea fișei de dicționar „Dramaturgi români contemporani de la A la Z — Paul Cornel Chitic” (1985), cea mai completă biobibliografie a dramaturgului din timpul vieții lui (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
agitprop — Prescurtare rusă pentru „agitație și propagandă”: teatrul militant sovietic de după 1917 (grupurile „Bluza albastră”, anii ’20), cu scenete scurte, montaj, cor vorbit și lozinci, reluat de trupele de teatru politic occidentale în anii ’60–’70. Mira Iosif găsește în Schimbarea la față „caracterele primare ale teatrului «agitprop»” (în «Piese politice»); vezi teatru agitatoric.
Alexandru Paleologu — Alexandru Paleologu (1919–2005) — eseist, critic și memorialist (Bunul simț ca paradox); într-o povestire a lui, P. C. Chitic apare, „tânăr dramaturg”, la masă cu Petre Țuțea (în «Dialog cu Paleologu»).
Amfiteatru — Revista lunară de literatură și artă a studenților (București, din 1966), unde P. C. Chitic a debutat (1966), a primit premiul pentru dramaturgie pe 1967 și a lucrat ca redactor după 1971; a găzduit masa rotundă despre onirism (1968) (în «Notă de prezentare», «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”», «Micro-interviuri», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z», «Onirismul doctrinar» și «Onirismul văzut azi»).
Artaud — Antonin Artaud (1896–1948) — poet, actor și teoretician francez al „teatrului cruzimii” (Le Théâtre et son double, 1938); Artur Silvestri vede în Schimbarea la față „o dramă aproape medievală recreată în genul Antonin Artaud” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Artur Silvestri — Artur Silvestri (1953–2008) — critic și istoric literar, eseist; studiul „Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic” (1983) (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Asociației scriitorilor din București — Asociația Scriitorilor din București, filiala bucureșteană a Uniunii Scriitorilor; Premiul ei pentru dramaturgie i-a fost acordat lui P. C. Chitic pentru Drumul încrederii (1972) și pentru volumul Mârâiala (1982) (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
auto sacramental — Dramă religioasă alegorică într-un act, jucată în Spania de sărbătoarea Corpus Christi; maestrul genului a fost Pedro Calderón de la Barca. Artur Silvestri citește Schimbarea la față ca „un auto sacramental modern”, o „dramă aproape medievală recreată în genul Antonin Artaud” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Beckett — Samuel Beckett (1906–1989) — dramaturg și prozator irlandez, autorul piesei Așteptându-l pe Godot, una dintre piesele de temelie ale „teatrului absurdului” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului», «Teatru și experiment» și «Stagiunea editorială»); Artur Silvestri vede în Bunicul și Artre cu litere de platină un salon prețios mutat „în plin teatru beckettian” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Brecht — Bertolt Brecht (1898–1956) — dramaturg, regizor și teoretician german, creatorul teatrului epic; reperul principal al teatrului politic al lui P. C. Chitic: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»); Mârâiala, „o comedie aproape brechtiană” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»); Europa..., „Iașii în carnaval rescrisă de Brecht” (în «Performanțele unei trupe mici»); vezi și (în «Piese politice», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
brigadă artistică — Brigada artistică de agitație era, în România comunistă, o formație de amatori — muncitori, funcționari, elevi, studenți — dintr-o întreprindere, instituție, școală sau cămin cultural, care pregătea un program scurt de scenete satirice, cântece, versuri și montaje de lozinci: elogiul „realizărilor” și criticarea, pe nume, a „lipsurilor” din colectiv. Forma descinde din brigăzile de agitație sovietice ale anilor ’20 (vezi agitprop); brigăzile concurau în festivaluri de amatori, după 1976 mai ales în festivalul „Cântarea României”.
În Mârâiala, P. C. Chitic folosește brigada ca procedeu de construcție. Victor Ernest Mașek, în caietul-program al spectacolului de la Teatrul Foarte Mic: „Aduse între oglinzile paralele ale procedeului numit «teatru în teatru», avatarurile lui Samuil Mușa sunt redate în interpretarea unei brigăzi artistice de agitație”, iar în acest „ping-pong dintre realitate și aparență, cuvintele disimulate își pierd falsa aureolă revoluționară” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). Miruna Ionescu remarcă rolul Tințu, „membră a brigăzii artistice, care deși știe de partea cui e adevărul e gata la orice compromis”; peste tot, pe scenă, „mari lozinci, fie gata afișate, fie în lucru” (în «Spectacolul — viața textului»).
Procedeul e, așadar, o parodie a limbajului oficial: brigada, instrument al propagandei, e pusă să joace chiar cazul pe care ierarhia vrea să-l înăbușe. Adrian Dohotaru l-a citit însă ca pe o slăbiciune: „Se judecă aici, prin procedeele brigăzilor artistice de agitație, cazul unui tânăr”; autorul „rămâne prea mult prizonierul investigației de... brigadă artistică”, iar stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»).
Celelalte cronici leagă formula de teatrul epic al piesei — „secvențe intercalate cu songuri-comentarii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»), „cuplete, înscenări, apeluri către public” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic») — și de teatrul agitatoric asumat de dramaturg. Vezi teatru în teatru, teatru agitatoric.
Bunicul și Artre cu litere de platină — „Farsă tragică în două părți”, publicată în «Amfiteatru», 1/1968, și în volumul Teatru (1970): o familie care așteaptă mutarea dintr-o casă sortită dărâmării, vorbind „într-un stil prețios, de salon manierist” (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
caietul-program — Broșura editată de teatru la premieră: distribuția, texte despre piesă și spectacol. Adriana Popescu citează textul lui Victor Ernest Mașek din caietul-program al Mârâielii de la Teatrul Foarte Mic (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Camil Petrescu — Camil Petrescu (1894–1957) — romancier și dramaturg, întemeietorul teatrului „de idei” românesc; Chitic respinge, în 1968, lozinca „înapoi la Camil Petrescu!” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»).
Cântarea României — Festivalul național „Cântarea României” (1976–1989), manifestarea de masă a culturii oficiale, cu concursuri de amatori și profesioniști; supratitlul paginii din «Scânteia tineretului» pe care apare articolul Ilenei Berlogea (în «Rigoarea realității»).
Cartea Românească — Editura Uniunii Scriitorilor, unde au apărut volumele de teatru ale lui P. C. Chitic: Teatru (1970) și Mârâiala (1982) (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Cătălina Buzoianu — Cătălina Buzoianu (1938–2019) — regizoare, autoarea spectacolului Drumul încrederii (Iași, 1971) (în «Piese politice» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); Ion Băieșu o numără printre regizorii tineri care „au adus un reviriment în arta scenică” (în «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele»).
Cezar Baltag — Cezar Baltag (1939–1997) — poet, socotit de onirici un „neoniric” (în «Micro-interviuri» și «Onirismul doctrinar»).
Coman Șova — Scriitor și publicist, semnatarul notei de prezentare a piesei Să te știe toată lumea (1966) (în «Notă de prezentare»).
comedie politică — Subtitlul piesei Europa, aport, viu sau mort! („comedie politică în cinci acte”) (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»): satira mecanismului represiunii, în care râsul vine din neputința aparatului polițienesc; „o teribilă comedie politică” (Mircea Iorgulescu) (în «Teatrul participării»), comedie politică „modernă, măiestrit elaborată” (Valentin Silvestru) (în «Performanțele unei trupe mici»).
Constantin Cubleșan — Constantin Cubleșan (n. 1939) — prozator, critic literar și dramaturg clujean; volumul Teatrul — între civic și etic (Dacia, 1983) (în «Rigoarea realității» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Contemporanul — Săptămânal politic, social și cultural (București, din 1946) (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
convenția teatrală — Ansamblul regulilor acceptate deopotrivă de scenă și de sală, prin care semnele vădit artificiale sunt primite ca lume. La Chitic, convenția e afișată, „la vedere”: „convenția teatrală funcționează deschis, programatic” (în «Spectacolul — viața textului»); Mira Iosif vorbește despre „convenții teatrale afișate și sintetizatoare” (în «Piese politice»), iar Artur Silvestri despre „insatisfacția față de convențiile teatrale” a dramaturgului (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Corin Braga — Corin Braga (n. 1961) — prozator, eseist și profesor la Cluj, alcătuitorul antologiei Momentul oniric (1997) (în «Onirismul doctrinar»).
Cristian Hadji-Culea — Cristian Hadji-Culea (n. 1952) — regizor, autorul spectacolelor cu Mârâiala la Teatrul Foarte Mic și la Teatrul de Nord din Satu Mare (1981) (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); vezi și (în «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele»). În text și „Hadjiculea”, „Hadji Culea”.
Cristian Teodorescu — Cristian Teodorescu (n. 1954) — prozator și publicist; rubrica „La microscop” din «România literară» (2006) (în «Dialog cu Paleologu»).
Crohmălniceanu — Ov. S. Crohmălniceanu (1921–2000) — critic și istoric literar, susținător al oniricilor (în «Micro-interviuri» și «Onirismul văzut azi»).
Cronica personală a lui Laonic — „Piesă aproape istorică” despre Vlad Țepeș și cronicarul Laonic, tipărită de A.T.M. (1968); jucată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (septembrie 1969, regia Magda Bordeianu, scenografia Mihai Mădescu) (în «Valoarea cheamă exigența» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z») și, în stagiunea 1977–1978, sub titlul Întors din singurătate, la Teatrul „Ion Vasilescu” din București (în «Rigoarea realității» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
cutia italiană — Scena cu ramă, închisă pe trei laturi și deschisă spre sală, a decorului iluzionist în perspectivă, dominantă din Renaștere până în secolul XX; efortul de „a părăsi «cutia italiană»” e, în Teatrul obiectelor, semnul scenografilor români moderni (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
Dan Jitianu — Dan Jitianu (1940–1994) — scenograf, arhitect și profesor; decorul lui la Cazul Oppenheimer e, în Teatrul obiectelor, prototipul scenei centrale (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»); scenograful spectacolului după Goldoni de la Satu Mare (1989) (în «Performanțele unei trupe mici»).
Daniel Turcea — Daniel Turcea (1945–1979) — poet (Entropia, Epifania), al grupului oniric; participant la masa rotundă din 1968 (în «Micro-interviuri» și «Onirismul doctrinar»).
decor — Cadrul material al spectacolului. P. C. Chitic îl definește în Teatrul obiectelor ca „obiect figurativ”, „spațiu politic”, „obiect de utilitate ideologică” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»); cronicile spectacolelor lui descriu decorurile lui Mihai Mădescu (în «Valoarea cheamă exigența»), Virgil Luscov (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic») și Vittorio Holtier (în «Miza și mârâiala» și «Spectacolul — viața textului»).
dicteul automat — Procedeul de bază al suprarealismului: scrisul fără controlul rațiunii, sub „dictarea” inconștientului. „În opoziție cu suprarealismul, onirismul estetic nu acceptă dicteul automat” (în «Onirismul doctrinar»).
Dinu Kivu — Critic de teatru, cronicar la «Contemporanul» și «Teatrul»; citat de Adriana Popescu despre Cronica personală a lui Laonic și Europa, aport, viu sau mort! (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Dinu Manolache — Dinu Manolache (1955–1998) — actor de teatru și film; Samuil Mușa în Mârâiala de la Teatrul Foarte Mic (1981), unul dintre primele lui roluri mari (în «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
drama de idei — Teatrul „de idei” — piesa al cărei conflict e unul de concepții, nu de întâmplări, întemeiată la noi de Camil Petrescu. Mircea Iorgulescu vede primele piese ale lui Chitic „prelungind [...] linia atât de greu acceptată la noi a dramaturgiei «de idei»” (în «Teatrul participării» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); Ileana Berlogea vorbește despre „drama de idei contemporană” și „incisivitatea gravă a piesei de idei” (în «Rigoarea realității»).
Drumul încrederii — Piesă-poem despre „evenimente cruciale ale revoluției noastre”, jucată la Teatrul Național din Iași (30 martie 1971), în regia Cătălinei Buzoianu; Premiul pentru dramaturgie al Asociației Scriitorilor din București (1972). Mira Iosif o socotește piesa „care ne-a prevestit evoluția dramaturgului” spre teatrul politic (în «Piese politice» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Dumitru Țepeneag — Dumitru Țepeneag (n. 1937) — prozator, cu Leonid Dimov teoreticianul onirismului estetic; lipsit de cetățenie în 1975, stabilit la Paris (în «Micro-interviuri», «Onirismul doctrinar» și «Onirismul văzut azi»).
Editura „Eminescu” — Editură bucureșteană care a publicat cu stăruință, în colecții permanente, dramaturgie originală, „însoțită, totdeauna, de un aparat critic complex” (în «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Elena Pătrășcanu-Veakis — Elena Pătrășcanu-Veakis (1914–2000) — scenografă, profesoară de scenografie la Institutul „Nicolae Grigorescu”; a semnat scenografia premierei Restaurarea hainelor Sfântului Augustin (1967) (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»), iar Teatrul obiectelor îi analizează pe larg decorurile (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
Elena Sturza — Eroina piesei Europa, aport, viu sau mort!, tânăra româncă ce intervine la Viena pentru Bălcescu și scoate un steag românesc în fața „canaliilor” care o încolțesc; singurul personaj care nu e marionetă (în «Teatrul participării» și «Performanțele unei trupe mici»).
Eugen Barbu — Eugen Barbu (1924–1993) — romancier (Groapa) și publicist, adversar al oniricilor (în «Micro-interviuri» și «Onirismul doctrinar»).
Europa, aport, viu sau mort — „Comedie politică în cinci acte” (titlul exact: Europa, aport, viu sau mort!), publicată integral în «Teatrul», 9/1979, și în volumul Mârâiala (1982): aparatul polițienesc habsburgic urmărindu-l pe Nicolae Bălcescu, „erou absent”. Premiera la Bârlad (26 iulie 1982, regia Matei Varodi), apoi la Teatrul de Nord din Satu Mare (1989, regia Cristian Ioan) (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
experiment — Cuvântul-cheie al dezbaterilor teatrale din 1968: încercarea de formule noi, după perioada de „conformism artistic” a anilor ’50. Ion Omescu observă că în limbajul curent al teatrului „experiment” ajunsese sinonim cu „neizbutit” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»); N. Barbu așază Restaurarea hainelor Sfântului Augustin printre debuturile experimentale ale Festivalului național din decembrie 1968 (în «Teatru și experiment»); Mira Iosif și Mircea Iorgulescu văd în primele piese ale lui Chitic o „sensibilizare la experiment” (în «Piese politice» și «Teatrul participării»).
Fănuș Neagu — Fănuș Neagu (1932–2011) — prozator (Îngerul a strigat, 1968) (în «Micro-interviuri» și «Onirismul doctrinar»).
farsă tragică — Farsa e una dintre cele mai vechi specii comice: o piesă scurtă, cu personaje caricaturale și situații exagerate, în care comicul vine din mecanism mai mult decât din caracter. Asocierea ei cu tragicul pare o contradicție; farsa tragică e o farsă al cărei mecanism duce, fără oprire, la moarte. Formula a fost consacrată de Eugen Ionescu, care și-a subintitulat Scaunele (Les Chaises, 1952) „farsă tragică”, și a devenit unul dintre semnele „teatrului absurdului”, cum l-a numit Martin Esslin (1961).
Paul Cornel Chitic și-a subintitulat astfel piesa Bunicul și Artre cu litere de platină („farsă tragică în două părți”, «Amfiteatru», 1/1968; în volumul Teatru, 1970) (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). O familie numeroasă, care așteaptă să se mute dintr-o casă în curs de dărâmare, vorbește „într-un stil prețios, de salon manierist”: „toți vorbesc mult spre a comunica extrem de puțin. O ridiculă ritualistică a verbozității pare a sufoca orișice sforțare de a explica lumea” (Artur Silvestri) (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). Textul critic al piesei: ediția «Teatru» din această serie (vezi acolo articolul farsă tragică).
Criticii socotesc farsa tragică emblema primei etape a dramaturgului. Mircea Iorgulescu: primele piese „asimilează procedee și teme caracteristice teatrului absurdului, parabolei și farsei tragice. Nu însă fără originalitate”, căci urmăresc „degradarea unor concepte” (în «Teatrul participării»). Artur Silvestri vorbește despre „un soi de avangardă barocă, de inspirație ionesciană”, care cultiva „absurdul, demitizarea, limbajele mecanizate, adică tot ceea ce în acel moment exemplifica așa-zisa «farsă tragică»”; Bunicul și Artre... „(o, bineînțeles, farsă tragică)” e o producție „inteligentă, croită cu virtuozitate și scrisă alert” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Chitic însuși a dat, în 1974, sensul acestor piese: nu fenomenul lingvistic l-a preocupat, „ci mecanismul social care duce la automatismul de exprimare”, „crâncena gravitate a înstrăinării unui personaj de propriul său statut” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Iar critica de mai târziu vede continuitatea dintre farsa tragică a debutului și teatrul politic al maturității: „stilizarea caracterelor până la tipologie și un relativ dezinteres pentru psihologii” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). Mircea Ghițulescu aplică termenul și piesei lui Beckett: „în farsa tragică a lui Beckett eroii așteaptă un presupus mântuitor mereu absent” (în «Stagiunea editorială»).
Flacăra — Săptămânal cultural, condus din 1973 de Adrian Păunescu; cronica lui Adrian Dohotaru la Mârâiala (1981) (în «Miza și mârâiala» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
flash-back — Engl. „întoarcere în trecut”: procedeu de cinematograf, întreruperea acțiunii printr-o scenă petrecută mai înainte. Europa, aport, viu sau mort! „aduce o mai pronunțată tehnică de tip cinematografic, ajungând într-un rând și la flash-back” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Florin Mugur — Florin Mugur (1934–1991) — poet, prozator și redactor de editură (Cartea Românească); autorul anchetei cu trei tineri dramaturgi din «Gazeta literară» (1968) (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»).
Gabriel Dimisianu — Gabriel Dimisianu (1936–2019) — critic literar, redactor și apoi redactor-șef adjunct al «României literare»; cronica „Onirismul doctrinar” (1997) (în «Onirismul doctrinar»).
Gazeta literară — Săptămânalul Uniunii Scriitorilor (1954–1968), înlocuit de «România literară»; în el a apărut ancheta lui Florin Mugur cu trei tineri dramaturgi (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»).
gestus social — Concept al lui Brecht (germ. gesellschaftlicher Gestus): atitudinea fizică și verbală prin care actorul arată poziția socială a personajului și relațiile dintre oameni, nu trăirea lui intimă. Mira Iosif găsește în Schimbarea la față „un gestus social în accepție brechtiană”: gesturile sunt „dictate de atitudini politice” (în «Piese politice»).
Gheorghe Visu — Gheorghe Visu (n. 1951) — actor de teatru și film, mulți ani la Teatrul Mic; Caina în Mârâiala de la Teatrul Foarte Mic, „un personaj memorabil” (Miruna Ionescu) (în «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Goldoni — Carlo Goldoni (1707–1793) — comediograful venețian, reformatorul commediei dell’arte (în «Teatru și experiment»); Trilogia vilegiaturii (1761), jucată la Satu Mare în 1989 (în «Performanțele unei trupe mici»).
I.A.T.C. — Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București (azi U.N.A.T.C.) (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”», «Teatru și experiment», «Spectacolul — viața textului», «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Ileana Berlogea — Ileana Berlogea (1931–2002) — teatrolog, istoric al teatrului universal, profesoară și decan la I.A.T.C. (în «Rigoarea realității» și «Stagiunea editorială»).
in spe — Lat. „în speranță”, adică viitor: „dramaturgul «in spe»” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»).
inspirație ionesciană — vezi ionesciană.
Întors din singurătate — vezi Cronica personală a lui Laonic.
ÎNTORS DIN SINGURĂTATE — vezi Cronica personală a lui Laonic.
Ioana Popescu — Cronicar al revistei «Amfiteatru»; cronica la Cronica personală a lui Laonic (1969) (în «Valoarea cheamă exigența» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Ion Băieșu — Ion Băieșu (1933–1992) — prozator, dramaturg și umorist (Preșul); în 1966, la «Amfiteatru», l-a debutat pe P. C. Chitic, pe care îl socotește în 1982 „o certitudine” (în «Rigoarea realității», «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele» și «Stagiunea editorială»).
Ion Omescu — Dramaturg (Veac de iarnă), al treilea interlocutor al anchetei lui Florin Mugur din 1968 (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»).
ionesciană — De la Eugen Ionescu (Eugène Ionesco, 1909–1994), dramaturgul francez de origine română al „teatrului absurdului”. Artur Silvestri vorbește despre „un soi de avangardă barocă, de inspirație ionesciană” a primelor piese ale lui Chitic și despre „trăsături ionesciene, aflate la vedere” în Bunicul și Artre cu litere de platină (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»); Ion Omescu invocă „aparenta dezordine a lui Ionescu” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»).
Iosif Naghiu — Iosif Naghiu (1932–2003) — poet și dramaturg, pornit, ca și Chitic, din teatrul absurdului; numit printre tinerii dramaturgi promițători din 1968 (în «Micro-interviuri» și «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»).
Iulian Neacșu — Prozator, socotit în 1968 printre tinerii promițători; în 1990 l-a înlocuit pe P. C. Chitic la conducerea publicației «Mesager» (în «Micro-interviuri» și «Notă despre schimbarea conducerii publicației „Mesager”»).
Leonid Dimov — Leonid Dimov (1926–1987) — poet și traducător, cu Dumitru Țepeneag unul dintre cei doi „șefi necontestați ai mișcării onirice” (în «Onirismul doctrinar»).
Leonida Teodorescu — Dramaturg din generația lui Chitic (Frunze galbene pe acoperișul ud, Crivățul de aseară, Cine a fost Adam), interlocutor al lui în ancheta din 1968 (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului», «Teatru și experiment» și «Rigoarea realității»).
Liniște de sărbători — Postfață sau Liniște de sărbători! — „dramă tipică în două părți și epilog”, a patra piesă din volumul Mârâiala (1982): un cuplu care nu mai comunică; „un exercițiu în maniera «absurdă» a debutului” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Liviu Ciulei — Liviu Ciulei (1923–2011) — arhitect, scenograf, regizor și actor, directorul Teatrului „Bulandra” (1963–1972); spectacolele lui (Cum vă place, Macbeth, O scrisoare pierdută) sunt, în Teatrul obiectelor, „momente cruciale” ale scenografiei românești (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
loji — Lojă — compartiment de spectatori la balcon; actorii coboară în sală „să se așeze în loji” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Ludmila Patlanjoglu — Critic și istoric al teatrului, mai târziu profesor la U.N.A.T.C.; interviul cu Ion Băieșu (1982) (în «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele»).
Magda Bordeianu — Magda Bordeianu (n. 1945) — regizoare, absolventă a I.A.T.C.; debutul ei pe o scenă profesionistă a fost Cronica personală a lui Laonic (Piatra Neamț, 1969) (în «Valoarea cheamă exigența»).
Maiakovski — Vladimir Maiakovski (1893–1930) — poet și dramaturg rus (Misterie-buf, Ploșnița, Baia); Chitic îi admiră teatrul (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»), iar criticii regăsesc în versul pieselor lui politice „formulări de tip maiakovskian” (în «Piese politice» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Mârâiala — „Deturnare de la o ședință înscenată într-un prolog și cinci acte”: Samuil Mușa refuză să-și ridice salariul pentru o muncă doar mimată și e strivit de ierarhia întreprinderii; „mârâiala”, critica șoptită, e „cel mai grav dintre păcatele capitale”. Premiera la Teatrul Foarte Mic (19 martie 1981, regia Cristian Hadji-Culea), apoi la Satu Mare și Sibiu; și titlul volumului de teatru din 1982 (Cartea Românească; Premiul Asociației Scriitorilor din București) (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Marian Victor Buciu — Critic literar, profesor la Universitatea din Craiova, autorul uneia dintre primele monografii despre Dumitru Țepeneag; cronica „Onirismul văzut azi” (2007) (în «Onirismul văzut azi»).
Marin Sorescu — Marin Sorescu (1936–1996) — poet și dramaturg (Iona, Răceala, A treia țeapă), una dintre vocile „noului val” dramatic din 1968 (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului» și «Rigoarea realității»).
marionete — Păpuși de teatru mișcate prin fire; aici, mai ales imaginea personajului dezumanizat, mecanic. În Europa, aport, viu sau mort! personajele sunt „biete rigide marionete” (în «Teatrul participării»), „caruselul personajelor-marionetă” (în «Piese politice»); în spectacolul de la Satu Mare, „apariția marionetelor în scenă e definitorie” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Matei Millo — Matei Millo (1814–1896) — actor, dramaturg și director de teatru, întemeietorul realismului scenic românesc („reforma lui Millo”) (în «Teatru și experiment»); numele lui îl purta teatrul dramatic din Timișoara (azi Teatrul Național „Mihai Eminescu”) (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Metternich — Klemens von Metternich (1773–1859), cancelarul Austriei, simbolul ordinii conservatoare de după 1815; personaj al piesei Europa, aport, viu sau mort!, care fuge din Viena în 1848 travestit în spălătoreasă (în «Piese politice», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
Mihai Crișan — Autorul recenziei la Teatrul obiectelor (1982) (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
Mihai Mădescu — Scenograf, mai târziu colaboratorul statornic al Cătălinei Buzoianu; autorul scenografiei Cronicii personale a lui Laonic la Piatra Neamț (1969) (în «Valoarea cheamă exigența» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Mira Iosif — Mira Iosif (n. 1933) — critic de teatru, redactor al revistei «Teatrul»; autoarea cronicii „Piese politice” (1980) (în «Piese politice»).
Mircea Ciobanu — Mircea Ciobanu (1940–1996) — poet și prozator (în «Micro-interviuri» și «Onirismul doctrinar»).
Mircea Ghițulescu — Mircea Ghițulescu (1945–2010) — critic și istoric al teatrului, cronicar dramatic (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Mircea Iorgulescu — Mircea Iorgulescu (1943–2010) — critic literar, redactor la «România literară»; cronica „Teatrul participării” (1980), reluată în volumul Critică și angajare (1981) (în «Teatrul participării» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Miruna Ionescu — Cronicar dramatic al cotidianului «Scânteia tineretului»; cronica „Spectacolul — viața textului” (1981) (în «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
misterele medievale — Drame religioase ale Evului Mediu târziu (sec. XIV–XVI), jucate pe mai multe scene simultane, de la Creație la Patimi. N. Barbu le numără printre înnoirile istoriei teatrului (în «Teatru și experiment»); Artur Silvestri compară cruzimea din Schimbarea la față cu naturalismul răstignirii în „misterele medievale” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
moralitate — Gen dramatic medieval (sec. XV–XVI), alegoric și didactic, în care virtuțile și viciile personificate se luptă pentru sufletul omului (Everyman). Artur Silvestri crede că în Mârâiala dramaturgul „a făcut în chip deliberat o «moralitate»”, un teatru social „cu deznodământ moralizator” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Nae Ionescu — Nae Ionescu (1890–1940) — filosof, profesor de logică și metafizică la Universitatea din București (în «Dialog cu Paleologu»).
Nicolae Bălcescu — Nicolae Bălcescu (1819–1852), istoric și revoluționar pașoptist, mort la Palermo; în Europa, aport, viu sau mort!, eroul absent pe care îl urmărește poliția habsburgică: „absența fizică a eroului impune o prezență obsesivă” (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
onirismul estetic — „Onirismul estetic” e mișcarea literară teoretizată, din a doua jumătate a anilor ’60, de Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag, în jurul cărora s-a format un grup (Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Florin Gabrea, Sorin Titel, mai târziu Virgil Tănase) (în «Onirismul doctrinar»). Pentru Gabriel Dimisianu, e „acest singur caz de grupare literară constituită în baza unui program estetic propriu, nealiniat ideologiei oficiale ci opus acesteia”, mai ales prin „respingerea «angajării» și a realismului” (în «Onirismul doctrinar»).
Doctrina, rezumată de Dimisianu: pentru literatura onirică „visul nu este o sursă ci numai un «criteriu», un termen de referință, și un «model legiuitor»”; scriitorul „nu povestește vise ci le creează literar după legile acestora”. „În opoziție cu suprarealismul, onirismul estetic nu acceptă dicteul automat, lăsarea în voia subconștientului”, ci „construiește cu luciditate, cu extremă rigoare, viziuni onirice”, cultivând ambiguitatea „ca pe un factor de intensă iradiere semantică”; scopul e „construirea unei lumi «paralele», nu omoloagă, ci analogă celei obișnuite” (în «Onirismul doctrinar»). Țepeneag: „A coborât din maimuța suprarealismului, prin negare” (în «Onirismul doctrinar»).
Paul Cornel Chitic, redactor la «Amfiteatru», a moderat în 1968 masa rotundă a revistei despre onirism, cu L. Dimov, D. Țepeneag, Daniel Turcea și L. Ulici (în «Onirismul doctrinar»). Marian Victor Buciu amintește episodul: Ulici „se delimitează decis de definiția onirismului medical, psihotic”: „Chitic lua definiția dintr-un dicționar” (în «Onirismul văzut azi»). Textul mesei rotunde («O modalitate artistică») e în ediția «Articole (1966–1989)» din această serie (vezi acolo articolul onirismul).
Mișcarea, „violent atacată, calomniată”, a fost oprită după „tezele din iulie” 1971; Țepeneag a fost lipsit de cetățenie în 1975 (în «Onirismul doctrinar»). Reconstituirea ei a început după 1990: antologia Momentul oniric a lui Corin Braga (1997), monografiile lui Nicolae Bârna și Marian Victor Buciu, cartea Daianei Felecan (2006) (în «Onirismul doctrinar» și «Onirismul văzut azi»). Vezi suprarealism, dicteul automat.
pantomimă — Spectacol fără cuvinte, în care totul se spune prin gest și mișcare. Volumul Teatru (1970) cuprinde, pe lângă cele două piese, pantomima Panta Rei (tipărit aici „Pantha Rei”), „o bizară pantomimă” pentru Artur Silvestri (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); despre caricaturistul Dogar-Marinescu: „Eroii caricaturilor sale fac pantomimă” (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”»).
Paul Bortnovschi — Paul Bortnovschi (1922–2007) — arhitect și scenograf, unul dintre creatorii scenografiei românești postbelice; în Teatrul obiectelor, printre „inovatorii scenografiei moderne” (Poveste de iarnă, Regele moare, Danton) (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
Paul Everac — Paul Everac (1924–2011) — dramaturg prolific, „harnicul nostru campion al actualității” (Mircea Ghițulescu); Artur Silvestri îi apropie viziunea istorică din Costandineștii de cea a lui Chitic (în «Rigoarea realității», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
Paul Tutungiu — Interlocutorul lui P. C. Chitic în „dialogul de atelier” despre vocația politică a tânărului dramaturg (1974) (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»).
Peter Weiss — Peter Weiss (1916–1982) — dramaturg german stabilit în Suedia, maestrul teatrului-document (Marat/Sade, Ancheta, Cântecul fantoșei lusitane); pentru Mircea Ghițulescu, „probabil” modelul lui Chitic (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»); vezi și (în «Performanțele unei trupe mici»).
Petre Țuțea — Petre Țuțea (1902–1991) — filosof, economist și eseist, deținut politic (în «Dialog cu Paleologu»).
piesă aproape istorică — Indicația de gen a Cronicii personale a lui Laonic: o piesă cu subiect din trecut (Vlad Țepeș), care nu vrea să reconstituie istoria, ci să discute „o dramă a puterii” (Dinu Kivu) (în «Valoarea cheamă exigența» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
piesă într-un act — Piesă scurtă, jucată fără pauză, fără împărțire în acte. Așa sunt Să te știe toată lumea, debutul dramatic al lui Chitic, și Încununare fără fanfara orașului (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); Leonida Teodorescu: „O piesă într-un act nu este un text pentru rostit de la tribună” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»).
Piscator — Erwin Piscator (1893–1966) — regizor german, întemeietorul „teatrului politic” (Das politische Theater, 1929), cu montaj documentar, proiecții și scenă-mașină; invocat de Chitic ca model (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»).
policier — Fr. „polițist”: romanul sau piesa polițistă. Artur Silvestri îl laudă pe Chitic pentru că nu deghizează „policier-ul sau vodevilul” în costum istoric (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»); cf. „blândele comedioare polițiste” de care vorbește Florin Mugur (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»).
premieră absolută — Prima reprezentare a unei piese noi, oriunde în lume (în «Rigoarea realității»). Premiera absolută a Mârâielii a avut loc la Teatrul Foarte Mic (19 martie 1981), a piesei Europa, aport, viu sau mort! la Bârlad (26 iulie 1982) (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
proletcultismului — Proletcultism — de la rus. Пролеткульт („cultura proletară”), mișcarea culturală sovietică de după 1917; la noi, literatura și teatrul dogmatic, ilustrativ, al anilor ’50 (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»). Capalb, în Mârâiala, e scris „în tușe caricaturale inspirate din teatrul proletcult-ului” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»).
recuzită — Obiectele mânuite de actori; la Satu Mare regizorul adaugă „recuzită (vie și moartă)” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Restaurarea hainelor Sfântului Augustin — Piesa într-un act cu care Chitic a debutat pe scenă: decembrie 1967, Teatrul „Matei Millo” din Timișoara, sala „Studio 172”, regia Iannis Veakis, scenografia Elena Pătrășcanu-Veakis (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); tipărită în volumul Teatru (Cartea Românească, 1970). O familie a făcut un cult unui erou socotit mort, pe care nu-l mai recunoaște când se întoarce (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
rol de compoziție — Rol construit de actor departe de datele lui proprii (vârstă, fizic, temperament); Ion Băieșu despre Stela Popescu în Preșul (în «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele»).
România literară — Săptămânalul Uniunii Scriitorilor, care a înlocuit «Gazeta literară» din octombrie 1968; în el au apărut cronicile Mirei Iosif, ale lui Mircea Ghițulescu și Valentin Silvestru despre P. C. Chitic (în «Piese politice», «Stagiunea editorială», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
Romulus Diaconescu — Critic literar, autorul volumului Dramaturgi români contemporani (Scrisul Românesc, Craiova, 1983), citat de Adriana Popescu (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Să te știe toată lumea — Piesă într-un act, debutul dramatic al lui P. C. Chitic, în «Amfiteatru», nr. 6/1966 (în «Notă de prezentare» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); Valentin Silvestru o socotea „de reală calitate dramaturgică, scrisă într-un stil febril, cu emoție autentică” (în «1944–1985»).
Samuil Mușa — Eroul Mârâielii: „comunist fără frică și fără prihană”, care refuză retribuția pentru o muncă doar mimată și se revoltă împotriva mistificării din întreprindere; la Teatrul Foarte Mic, Dinu Manolache (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). În text și „Samuel Mușa”.
sans rivages — Fr. „fără țărmuri”: un onirism „sans rivages”, care ar înghiți toată literatura — ecou al titlului cărții lui Roger Garaudy D’un réalisme sans rivages (1963) (în «Onirismul doctrinar»).
Scânteia tineretului — Cotidianul Uniunii Tineretului Comunist; aici au apărut articolul Ilenei Berlogea (1979) și cronica Mirunei Ionescu la Mârâiala (1981) (în «Rigoarea realității», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
scena centrală — Scena centrală e locul de joc așezat în mijlocul sălii, cu publicul de jur împrejur — fr. théâtre en rond, engl. theatre in the round. Forma e foarte veche (cercul de joc popular, arena), iar secolul XX a reluat-o programatic, ca reacție la „cutia italiană”, scena cu ramă a decorului iluzionist. În București, în anii ’60–’70, existau asemenea scene la Teatrul „Bulandra” (sala din Grădina Icoanei) și în sala mică a noului Teatru Național.
În Teatrul obiectelor (1982), P. C. Chitic i-a consacrat un capitol; recenzentul Mihai Crișan rezumă teza cărții: inovatorii scenografiei românești — Ion Popescu-Udriște, Dan Jitianu, Paul Bortnovschi — au făcut „efortul de a părăsi «cutia italiană», utilizând — parțial sau total — «scena centrală»”, iar prototipul e „spectacolul cu piesa Cazul Oppenheimer de H. Kipphardt în decorul lui Dan Jitianu” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»). Textul critic al cărții: ediția «Teatrul obiectelor» din această serie (vezi acolo articolul scena centrală).
Ca dramaturg, Chitic a scris pentru acest tip de scenă. Mircea Iorgulescu notează că Schimbarea la față „a fost scrisă pentru scenă centrală”: spectatorii sunt „introduși în sala de spectacol numai în grupuri”, iar „Oamenii ordinii [...] numără capetele de spectatori [...] și-i repartizează în două convoaie care sunt mânate pe scenă” (în «Teatrul participării»). Artur Silvestri vede aici „ideea dramaturgului despre moderna purificare prin agresiune”: „el a lărgit scena și i-a pus pe torționari să circule printre spectatori”, căci „insatisfacția față de convențiile teatrale e foarte mare la Paul Cornel Chitic, exprimându-se cu preponderență în metamorfozele spațiului teatral” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Spectacolele Mârâielii au mers în aceeași direcție: la Teatrul Foarte Mic, „spectatorii sunt așezați pe două laturi, astfel încât, ca țărmul stâncos al unui golf, ei primesc din plin valurile zbuciumului omenesc” (în «Spectacolul — viața textului»); Adrian Dohotaru se plânge că, din cauza „mișcării obositoare prin scena proiectată printre spectatori”, scapă atenției începutul dezbaterii (în «Miza și mârâiala»). Vezi cutia italiană, convenția teatrală.
scenografie — Arta alcătuirii spațiului vizual al spectacolului — decor, costume, obiecte, lumină. E tema volumului Teatrul obiectelor (1982), care o definește ca „spațiu politic”, „obiect de utilitate ideologică” și susține că „nu puterea de imaginare (regia), ci suportul care face posibilă vizualizarea (scenografia) poate determina redirecționarea spectacolului” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
scenotehnică — Tehnica scenei: mașinăria, montarea și schimbarea decorurilor, iluminatul. Mihai Crișan: Teatrul obiectelor nu e „un manual de scenotehnică” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
Schimbarea la față — Piesă în patru părți, publicată în «Teatrul», 2/1978 (Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, 1978) și în volumul Mârâiala (1982): un „lagăr politic ambulant, de reeducare” într-o țară latino-americană, scris pentru scenă centrală, în care spectatorii sunt mânați pe scenă ca deținuți (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
secretariatul literar — Compartimentul unui teatru care citește piesele primite, propune repertoriul și negociază cu autorii; în anii ’60–’80, și filtru ideologic. Chitic, în 1968: „Se pare că secretariatul literar știe întotdeauna care sunt aceste probleme [actuale], iar dramaturgul, de obicei, habar n-are” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»); vezi și (în «Stagiunea editorială»).
songuri — Song (engl., „cântec”) — în teatrul epic al lui Brecht, cântecul care întrerupe acțiunea ca s-o comenteze, adresat direct publicului. Mârâiala e alcătuită din „secvențe intercalate cu songuri-comentarii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); Artur Silvestri le numește „cuplete” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Sorin Roșca — Poet constănțean, membru al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor; autorul cronicii „Viața filialei” (2001) (în «Viața filialei»).
Sorin Titel — Sorin Titel (1935–1985) — prozator (Lunga călătorie a prizonierului, 1971); piesa lui Fructul oprit e pusă de N. Barbu alături de Restaurarea hainelor Sfântului Augustin (în «Teatru și experiment» și «Onirismul doctrinar»).
spațiul de joc — Locul în care se desfășoară jocul actorilor, așa cum îl delimitează scenografia (în «Valoarea cheamă exigența»); spațiul Teatrului Foarte Mic presupune „o rafinată, dar și foarte strictă folosire a locului de joc” (în «Spectacolul — viața textului»); cf. studiul lui Mihai Nadin despre „funcționalitatea regiei locului de joc” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
spectaculum mundi — Lat. „spectacolul lumii”, imaginea teatrului ca oglindă a lumii (theatrum mundi). Nicolae Balotă: teatrul lui Chitic „nu e în nici un caz spectaculum mundi”, ci „univers creat, joc prim” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Stăniloae — Părintele Dumitru Stăniloae (1903–1993) — preot și teolog ortodox, traducătorul Filocaliei (în «Dialog cu Paleologu»).
Ștefan Bănulescu — Ștefan Bănulescu (1926–1998) — prozator (Iarna bărbaților), pentru Leonid Dimov „marele prozator oniric” (în «Micro-interviuri» și «Onirismul doctrinar»).
Studio 172 — Sala de studio a Teatrului de Stat „Matei Millo” din Timișoara, unde s-a jucat, în decembrie 1967, Restaurarea hainelor Sfântului Augustin (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Suntem și rămânem — „Piesă în opt părți”, „frescă dramatică din istoria agitată a mișcării muncitorești din România la sfârșitul veacului trecut”, publicată în fragmente («Teatrul», 6/1975; «România literară», 1976); scena e proiectată astfel încât să poată „etaja piramida puterii”: Presa, Parlamentul, Palatul (în «Piese politice», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
suprarealism — Mișcarea artistică întemeiată de André Breton (Manifestul suprarealismului, 1924): explorarea inconștientului și a visului prin dicteu automat. Oniricii se delimitează insistent de el: „A coborât din maimuța suprarealismului, prin negare” (Țepeneag) (în «Onirismul doctrinar» și «Onirismul văzut azi»).
teatru agitatoric — Teatrul de agitație e forma cea mai directă a teatrului politic: el nu doar arată conflictele societății, ci vrea să-și mobilizeze publicul, cu lozinci, cântece, cor vorbit, apeluri către sală. Modelul lui istoric e teatrul sovietic de după 1917 — agitprop-ul, trupele „Bluza albastră”, piesele lui Maiakovski (Misterie-buf, Ploșnița, Baia) —, reluat în anii ’60–’70 de grupurile de teatru militant din Occident.
P. C. Chitic nu se ferește de cuvânt. În 1974, vorbind despre înaintași, spune: „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Mira Iosif face din această asumare trăsătura lui distinctivă: „Originalitatea lui Chitic constă în asumarea afișată, în preluarea demonstrativă, nedisimulată, a unui declarat teatru agitatoric”, o dramaturgie „supusă în consecință canoanelor, libertăților dar și servituților lui”; Schimbarea la față are „caracterele primare ale teatrului «agitprop», ale teatrului revoluționar, cu un relevabil carat intelectual” (în «Piese politice»).
Semnele agitatorice se văd și în scriitură: „versul alb, în cadențe puternice și sintagme emblematice amalgamează formulări de tip maiakovskian, lozinci agitatorice, inserții lirice” (în «Piese politice»); cuvintele „au efectul unor cartușe dumdum, menite să zdruncine eventuala comoditate a privitorului” (în «Spectacolul — viața textului»). Constantin Cubleșan vede în acest teatru „un instrument artistic de mobilizare a maselor”, „un teatru manifest al ideilor revoluționare comuniste”, care slujește „momentului politic imediat, prin caracterul său ocazional agitatoric” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Aceeași trăsătură e citită și critic. Mira Iosif semnalează, pe lângă bogăția limbajului, „schematisme, stereotipii, exprimări sumare și reductive” (în «Piese politice»); Adrian Dohotaru, care recunoaște în Mârâiala „procedeele brigăzilor artistice de agitație”, le socotește o limită: stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»). Vezi agitprop, brigadă artistică, teatru politic.
teatru de grup — vezi teatru politic.
teatru de umbre — vezi teatru politic.
teatru în teatru — vezi teatru politic.
teatru politic — „Teatrul politic” e numele dat în secolul XX teatrului care își asumă deschis o funcție de intervenție în viața cetății: Erwin Piscator (Das politische Theater, 1929), Bertolt Brecht, teatrul documentar al lui Peter Weiss, trupele militante ale anilor ’60–’70. Paul Cornel Chitic s-a revendicat de la această tradiție încă din 1974: „Niciodată nu am scris un altfel de teatru decât politic”; chiar înclinația spre „redundanțele lingvistice” a primelor piese voia să arate „mecanismul social care duce la automatismul de exprimare” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Modelele mărturisite: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht”; „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»).
Critica a consacrat formula odată cu piesele de la sfârșitul anilor ’70. Mira Iosif numește Suntem și rămânem, Schimbarea la față și Europa, aport, viu sau mort! „cele trei piese importante din dosarul teatrului politic”: „personajele sunt măști și nu caractere”, „personifică idei și nu apelează la sentimente”, iar „perpendiculara care le intersectează drumul este Revoluția”; publicul e „componentă indispensabilă în partitura teatrului politic” (în «Piese politice»). Mircea Iorgulescu le socotește „teatru politic prin intenții și substanță”, situate „într-o unică dimensiune: aceea a politicii”, o materie „ce presupune în chip necesar participarea”: „între spectator și scenă se naște un raport nou” (în «Teatrul participării»).
Participarea are, la Chitic, forme diferite. În Schimbarea la față e fizică și opresivă: spectatorii sunt numărați, despărțiți și „mânate pe scenă” în convoaie de „Oamenii ordinii” (în «Teatrul participării»), iar torționarii circulă printre ei (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). În Europa, aport, viu sau mort! e, dimpotrivă, „o izolare voită a spectatorului de scenă, menită să favorizeze detașarea necesară înțelegerii” (în «Teatrul participării»). În Mârâiala, „spectatorul este la rândul lui inculpat și judecător” — „o participare directă, nu fizic, ci morală” (în «Spectacolul — viața textului»).
Pentru Mircea Ghițulescu, piesele sunt „autentic teatru politic” și „veritabile studii de politologie”, cu „un nivel de filozofie a istoriei” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); pentru Adrian Dohotaru, cauza dramaturgului e aceea „a unui teatru politic până în măduva oaselor”, deși demonstrația Mârâielii i se pare „ratată” (în «Miza și mârâiala»). Valentin Silvestru intitulează cronica la spectacolul sătmărean din 1989 „Teatrul politic autentic”: dramaturgul „extinde parabola asupra oricărui totalitarism” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Toți observă și paradoxul acestui teatru, al unui autor „din cei mai citați și mai puțini jucați autori români contemporani” (în «Performanțele unei trupe mici»). Mira Iosif îl explică „prin lipsa noastră de tradiție în domeniul teatrului politic de această factură, de implicare nemijlocită, publicistică, în eveniment” (în «Piese politice»); Mircea Ghițulescu scrie că „ne vom simți vinovați, peste ani,” pentru că acestor piese nu li s-au găsit „scena, publicul și comentatorii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»). Vezi teatru agitatoric, teatrul epic, teatru-document.
teatru-document — Teatrul-document (sau documentar) e forma pe care o ia teatrul politic în Germania anilor ’60: piesa e alcătuită din documente autentice — stenograme de proces, procese-verbale de anchetă, rapoarte, scrisori —, alese și montate astfel încât să demonstreze o teză istorică sau politică. Exemplele clasice: Rolf Hochhuth, Vicarul (1963); Heinar Kipphardt, Cazul Oppenheimer (1964); Peter Weiss, Ancheta (1965), despre procesul de la Frankfurt al gardienilor de la Auschwitz. Formula se trage din montajele documentare ale lui Erwin Piscator din anii ’20, iar Piscator a montat la Berlin premierele acestor trei piese.
Mircea Ghițulescu scrie în 1983 că volumul Mârâiala „consacră o formulă dramatică descinsă din așa numitul teatru-document al anilor ’60, reprezentat de un Peter Weiss, de exemplu; în certă filiație brechtiană — pe care Chitic o subordonează ideii de revoluție și spirit revoluționar” (în «Stagiunea editorială»). Cu doi ani înainte, același critic propunea același model: „Modelul său a fost, probabil, Peter Weiss, autorul pieselor Marat-Sade și Cântecul fantoșei lusitane” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»).
Partea de document e vizibilă mai ales în piesele istorice. Mira Iosif vorbește despre „o solidă și selectivă documentare, o impresionantă acumulare culturală” (în «Piese politice»); Valentin Silvestru, despre Europa, aport, viu sau mort!: „Până la un punct ea e documentară. Intervin însă și interesante elemente de ficțiune în sens istoric”, iar spectacolul sătmărean reliefează „valoarea artistică și documentară a lucrării” (în «Performanțele unei trupe mici»). Artur Silvestri subliniază că dramaturgul „a știut să resuscite, în datele istorice verificabile, dacă nu în amănunt, cel puțin în ce privește mentalitatea, un moment istoric” și că „el crede în teza istorică și în explicarea ei” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Chitic nu face însă teatru-document în sens strict: documentul e prelucrat în parabolă, alegorie grotescă și vers. În Schimbarea la față, autorul pornește „de la datele curente gazetărești privitoare la dictatură, modificările de guvern, guerilla”, dar „determinările geografice lipsesc”; a voit „nu să ilustreze, ci să exemplifice prin prototipuri” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). Vezi teatru politic, Peter Weiss.
teatrul absurdului — vezi teatru agitatoric.
teatrul de bulevard — vezi teatru agitatoric.
Teatrul de Nord — vezi teatru politic.
Teatrul Foarte Mic — vezi teatru politic.
Teatrul obiectelor — vezi teatru agitatoric.
Teatrul Tineretului — vezi teatru agitatoric.
Teatrul „Bulandra” — vezi teatru politic.
teatrului epic — Teatrul epic (germ. episches Theater) e formula elaborată de Bertolt Brecht între anii ’20 și ’50, în opoziție cu teatrul „dramatic” al identificării. Acțiunea nu se desfășoară ca o întâmplare în care spectatorul e prins, ci e povestită și întreruptă: titluri, proiecții, songuri care o comentează, adresări directe către sală. Actorul își arată personajul de la distanță, prin „gestul social” (gestus), iar spectatorul, ținut la distanță prin „efectul de distanțare” (Verfremdungseffekt), e chemat să judece, nu să se emoționeze.
Pentru criticii lui P. C. Chitic, Brecht e reperul principal. Mira Iosif găsește în Schimbarea la față „un gestus social în accepție brechtiană” și compară scena Metternich-Spălătoreasa cu „faimoasa înveșmântare a cardinalului Barberini, devenit Papă” din Viața lui Galilei (în «Piese politice»). Mircea Ghițulescu vede în dramaturgia lui „teatrul politic, în formulele practicate de la Brecht la Peter Weiss”, iar volumul din 1982, „în certă filiație brechtiană” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
Mârâiala e piesa cea mai apropiată de formulă: ea urmărește, „în formula ostentativă, dar eficientă, a «teatrului epic», [...] în secvențe intercalate cu songuri-comentarii”, riscurile atitudinii critice a lui Samuil Mușa (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); Artur Silvestri o numește „o comedie aproape brechtiană, conținând cuplete, înscenări, apeluri către public și în general cam tot ceea ce l-a făcut celebru pe Brecht” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). Convenția e afișată, nu ascunsă: autorul vrea „mai puțin să dea iluzia realității”, cât să aducă „la rampă” idei și atitudini (în «Spectacolul — viața textului»).
Valentin Silvestru, cronicând Europa, aport, viu sau mort! la Satu Mare, găsește formula cea mai plastică: „Închipuiți-vă Iașii în carnaval rescrisă de Brecht”; construcția „urmărește, în spirit brechtian, și ca și la autorii ce au ieșit din mantaua lui Brecht, adică Max Frisch, Hochhuth, Handke, Peter Weiss, felul cum politica retrogradă devine caricaturală” (în «Performanțele unei trupe mici»). Vezi songuri, gestus social, teatru politic.
teatrului-parabolă — vezi teatru agitatoric.
teze din iulie — „Tezele din iulie” — propunerile prezentate de Nicolae Ceaușescu la 6 iulie 1971, care au încheiat liberalizarea culturală a anilor ’60 și au deschis o „revoluție culturală” de inspirație chineză; după ele grupul oniric a fost destrămat (în «Onirismul doctrinar»).
Tomis — Revista de cultură a Constanței; însemnarea despre Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor în care P. C. Chitic apare ca critic de artă (2001) (în «Viața filialei»).
tourbillon — Fr. „vârtej”: lumea din Schimbarea la față cuprinde „totul într-un soi de tourbillon” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
trăsături ionesciene — vezi ionesciană.
travesti — Deghizarea unui personaj sau a unui actor în haine de sexul opus: Metternich, fugind din Viena travestit în spălătoreasă (în «Piese politice» și «Performanțele unei trupe mici»); Cupidon, jucat de o actriță „în travesti” (în «Performanțele unei trupe mici»).
truvaiuri — Fr. trouvailles, „găselnițe”: invenții scenice ingenioase, adesea gratuite; actorii „mai atenți la truvaiuri decât la înțelesuri” (în «Performanțele unei trupe mici»).
turnantă — Platformă rotativă a scenei, care schimbă decorurile la vedere. La Trilogia vilegiaturii (Satu Mare), Dan Jitianu „face să se rotească o turnantă ce aduce la vedere mereu alte surprize” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Ulici — Laurențiu Ulici (1943–2000) — critic literar; la masa rotundă din 1968, moderată de Chitic, s-a delimitat de definiția medicală a onirismului; „ni se alăturase în cursul anului 1968 ca să ne părăsească puțin după aceea” (Țepeneag) (în «Onirismul doctrinar» și «Onirismul văzut azi»).
Uniunea Scriitorilor — Organizația de breaslă a scriitorilor; i-a decernat lui P. C. Chitic Premiul pentru dramaturgie pentru Schimbarea la față (1978) (în «Piese politice», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Valentin Silvestru — Valentin Silvestru (1924–1996) — critic de teatru, prozator și umorist, unul dintre cei mai influenți cronicari dramatici ai epocii; a salutat debutul lui Chitic în 1966 și a scris despre Drumul încrederii și despre Europa, aport, viu sau mort! (în «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele», «1944–1985», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
Valeriu Cristea — Valeriu Cristea (1937–1999) — critic literar (în «Micro-interviuri» și «Onirismul doctrinar»).
versul alb — Vers fără rimă. Mira Iosif găsește în piesele politice ale lui Chitic „versul alb, în cadențe puternice” (în «Piese politice»); Valentin Silvestru vorbește despre „vers liber” (fără măsură fixă) (în «Performanțele unei trupe mici»), iar Dinu Kivu observă, dimpotrivă, „rigorile de rimă” care forțează topica (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Victor Ion Popa — Victor Ion Popa (1895–1946) — dramaturg, regizor și scenograf, înnoitor al teatrului românesc interbelic (în «Teatru și experiment»); numele lui îl poartă Teatrul Dramatic din Bârlad, unde s-a jucat premiera piesei Europa, aport, viu sau mort! (1982) (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Vintilă Ivănceanu — Vintilă Ivănceanu (1940–2008) — poet și prozator al grupului oniric, stabilit mai târziu în Austria (în «Micro-interviuri» și «Onirismul doctrinar»).
Virgil Mazilescu — Virgil Mazilescu (1942–1984) — poet, apropiat de grupul oniric (în «Micro-interviuri» și «Onirismul doctrinar»).
Vittorio Holtier — Vittorio Holtier (1945–2014) — scenograf și pictor, autorul decorurilor Mârâielii la Teatrul Foarte Mic (1981) (în «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). În text și „Vitorio”.
Vlad Țepeș — Vlad al III-lea Drăculea (c. 1431–1476/1477), domn al Țării Românești, eroul Cronicii personale a lui Laonic: setea de dreptate împinsă „până la cruzime”; „Vlad Țepeș sau tragedia dreptății” (Radu Popescu) (în «Valoarea cheamă exigența» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
vodevil — Comedie ușoară, cu intrigă încurcată și cuplete cântate. Artur Silvestri: Chitic nu e dintre cei care nu fac decât „să deghizeze policier-ul sau vodevilul în vestimentația unei epoci” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
à thèse — Fr. „cu teză”: piesa construită ca să demonstreze o idee morală sau socială (pièce à thèse). Leonida Teodorescu socotește teatrul de bulevard rămas din proletcultism „un teatru «à thèse»” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»); Artur Silvestri vede la Chitic „tezismul, în sensul, desigur, pozitiv” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
„Teatrul” — Revista lunară de specialitate a teatrului românesc (București, 1956–1989), care a publicat Schimbarea la față (2/1978) și Europa, aport, viu sau mort! (9/1979); din 1983 P. C. Chitic a fost redactor al ei (în «Teatrul participării», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).