Despre Paul Cornel Chitic (1966–2007)
Rigoarea realității
Scînteia tineretului, 1979, nr. 9273, p. 4 Referință de catalog
Sursa, cum stă pe scanul din volum: Ileana Berlogea — «Scînteia tineretului», 17 martie 1979, p. 4. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
[Supratitlul paginii:] Festivalul național „Cântarea României” — cadru complex de educație comunistă, de înfăptuire a Programului partidului. Teatrul și problematica sa actuală
Teatrul nostru a fost legatsursa de cele mai imperioase necesități ale prezentului încă de la început și niciodată nu au existat momente de abandon sau evazionism, ancorarea în realitatea timpului și analiza minuțioasă a prefacerilor sociale și psihice fiind caracteristici de bază ale autorilor noștri dramatici.
Atenția deosebită de care se bucură astăzi piesa originală este o dovadă convingătoare a faptului că atât creatorii cât și spectatorii sunt interesați mai mult ca oricând să se regăsească cu preocupările lor majore pe scenă. Puține sunt acele colective teatrale care să nu fi avut cel puțin o premieră absolutăglosar pe an și cea mai mare mândrie este a acelora care au reușit să descopere și un autor nou. Dacă ne gândim numai la ultimele stagiuni, ne vom reaminti spectacole dintre cele mai bune: Răceala de Marin Sorescuglosar șisursa Interviu de Ecaterina Oproiu la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”glosarsursa, Descăpățânarea de Alexandru Sever la Teatrul Giulești, piesele destinate Independenței, dintre care câteva au depășit cu certitudine caracterul de evocare de circumstanță: Două ore de pace de D.R. Popescu la Teatrul Național din Cluj, Teatrul Național din Târgu Mureș, secția maghiară, Teatrul Mic, Hotărârea de Mircea Bradu la Teatrul de Stat din Oradea, Reduta de Mircea Radu Iacoban la Teatrul Național din Iași, Sângele de Horia Lovinescu la Teatrul Nottara și nu numai acolo etc. Muntele de D. R. Popescu la Teatrul Tineretuluiglosar din Piatra Neamț, Noaptea cabotinilor de Romulus Guga la Teatrul Național din Târgu Mureș, Cine a fost Adam de Leonida Teodorescuglosar la Teatrul Național din București, Bocet vesel pentru un fir de praf rătăcitor de Sütő András la Teatrul Național din Târgu Mureș, Clipa de Virgil Stoenescu după romanul lui Dinu Săraru la Teatrul de Stat din Constanța, Rugăciune pentru un disc-jokey la Teatrul de Stat din Galați au fost spectacole care au constituit obiectul unor dezbateri interesante și fructuoase în cadrul diferitelor festivaluri și colocvii organizate de către ATMglosarsursa sub egida Consiliului Culturii și Educației Socialiste.
Dramaturgii noștri cunoscuți sunt în continuare prezenți pe scene cu piese dintre cele mai valoroase. Angajat pe drumul comediei cu tăiș satiric, îndrăzneț, Paul Everacglosar ne-a datsursa Piatră la rinichi, păstrându-și însă și incisivitatea gravă a piesei de ideiglosar în Acord și A cincea lebădă. Horia Lovinescu pune în continuare întrebări dintre cele mai neliniștitoare pe marginea destinului omului contemporan în Autobiografie, iar Theodor Mănescu a ridicat problema răspunderii civice și a nevoii de a spune adevărul cu acuitate în Noaptea pe asfalt.
Piesele istorice se înscriu printre cele mai valoroase lucrări contemporane și este firesc într-o țară cu tradiții teatrale romantice cum sunt cele ale noastre, inspirația din istorie dând și libertate poemului dramatic și prilejul de a proiecta eroii extraordinari pe un larg fundal social. Investigația istorică este făcută însă în lumina actualității și eroii răspund cel mai adesea întrebărilor noastre de azi. Muntele de D.R. Popescu, Întors din singurătateglosarsursa de Paul Cornel Chitic, Avram Iancu de Mircea Micusursa, A treia țeapă de Marin Sorescu, fiecare în parte, istorie reconstituită cu respect sau apocrifă, dau o imagine emoționantă asupra universului nostru de gândire și preocupări.
Ultimele stagiuni au relevat și un interes sporit pentru sondarea conștiințelor, drama de idei contemporană căpătând adeseori încordarea unei investigații chirurgicale a memoriei și sufletelor. Oprindu-se asupra unui număr restrâns de personaje, cu acțiuni care leagă strâns trecutul de prezent, cu eroi ce întreprind cu pasiune anchete, dorind să aducă la lumină adevărul, Paul Everac în Acord, Romulus Guga în Noaptea cabotinilor, Leonida Teodorescu în Cine a fost Adam, Mircea Radu Iacoban în Omul din baie (cu aparență de glumă), Theodor Mănescu în Noaptea pe asfalt, Dumitru Radu Popescu în Rugăciune pentru un disc-jokey atrag atenția asupra primejdiei pe care o reprezintă conservatorismul, anchilozarea spirituală sau chiar minciuna bine deghizată ce domnește uneori printre noi. Privirile retrospective și introspective sunt interesante dar nu întotdeauna au suficientă acoperire în forța caracterelor aduse în fața noastră.
Condiția tânărului, procesul lui complex de formare, primejdiile firești ce-l pândesc, au atras mai mulți dramaturgi. În afara lui Virgil Stoenescu și Andi Andrieș, Tudor Popescu a creionat în tonalități lirice, cu inserțiuni comice câteva portrete de tineri, preocupat mai ales de recuperarea lor morală în Omul cu floarea. Încă insuficient de „vinovat” pentru a face obiectul unor aspre procese de conștiință sau a atacurilor satirice, cu rezerve de poezie și disponibilități sufletești, tânărul continuă să fie eroul unor piese care se situează undeva în zona comediilor optimiste ce oscilează între prozaic și liric, la granița încă nedefinită a genurilor.
Tot la hotarul elastic și maleabil dintre genuri a început să se situeze și comedia. Este foarte adevărat că punctele de întâlnire ale tragicului și comicului au început să fie din ce în ce mai dese în zilele noastre, obligându-se la acceptarea acestuia din urmă în forme necunoscute sau nebănuite altădată, dar simbioza genurilor duce uneori la slăbirea ascuțișului satiric, la diluarea lui, metafora comică existând cu adevărat numai atunci când poate fi foarte ușor descifrată. Atacul frontal și optimist al lui Spiridon Bisericăsursa din Mielul turbat a fost înlocuit cu comicul de situații sau cu vorba de spirit. Ion Băieșuglosar continuăsursa să scrie comedii, dar și el este adeseori dispus să renunțe la verva satirică pentru implicația dramatică sau disecția psihologică. Scene din viața unui bădăran de Dumitru Solomon poate fi considerată o comedie, dar una în care râsul e pe punctul de a se stinge în fiecare clipă invadat de meditația filozofică.
Numărul pieselor noi este mare, varietatea stilistică surprinzătoare, noii dramaturgi — și putem cita numai printre ultimele debuturi cel al lui Constantin Cubleșanglosarsursa, câștigat de teatru după o bogată experiență literară — sunt o adevărată promisiune pentru viitor. Și totuși, această bogăție de titluri, în succesiunea destul de rapidă a premierelor, în diversitatea lucrărilor sau a personalităților creatoare avem și valorile și limitele dramaturgiei noastre actuale. Valori certe în atitudinea responsabilă și militantă dar și limite în fărâmele de adevăr spuse sau arătate cu prea multă timiditate. Realitatea noastră socială tumultuoasă și bogată în transformări este încă palid însușită și de scenă. Cotidianul, frânturile de viață, aspectele neesențiale domină, faptul divers este prea abundent, situațiile comice prea făcute, replicile prea construite. Avem încă multe adevăruri care sunt rostite numai, dar nu au devenit adevărul de viață, gând și sentiment al personajelor, nu sunt concretizate în piese autentice, convingătoare și zguduitoare. Mai avem încă multe prologuri sau epiloguri cu caracter explicativ și multe lovituri de teatru care vin din arsenalul tradițional, uneori chiar din Les deux cent mille situations dramatiquestrad. a lui Étienne Souriausursa. Fără îndoială că nu este nimic rău în acest lucru, cu atât mai mult cu cât le găsim până și în opera lui Caragiale, chiar și în aceea a unui Ibsen, dar ele trebuie să fie un mijloc și nu un scop, acesta din urmă fiind unul singur, acela de a răspunde la întrebările contemporanilor.
Acest răspuns există, îl avem în numeroase piese scrise în ultimul timp, după cum îl avem și în cele care l-au precedat. Îl avem în Răceala și A treia țeapă de Marin Sorescu, în Interviu de Ecaterina Oproiu, în A cincea lebădă de Paul Everac, în Autobiografie de Horia Lovinescu, în Rugăciune pentru un disc-jokey de Dumitru Radu Popescu, în Noaptea cabotinilor de Romulus Guga, dar îl dorim și îl așteptăm și în celelalte lucrări.
ILEANA BERLOGEA
Notele ediției
sursa Articol pe o pagină tematică a cotidianului «Scînteia tineretului» (organul Uniunii Tineretului Comunist), sâmbătă 17 martie 1979, dedicată teatrului în cadrul Festivalului național „Cântarea României” (festivalul-concurs al „creației și educației socialiste”, instituit în 1976). Pe aceeași pagină stă articolul lui P. C. Chitic «Un teatru al prezentului continuu», în ediția critică «Articole (1966–1989)» din această serie. Ileana Berlogea (16 august 1931, Jidvei – 16 octombrie 2002, București) — teatrolog, istoric al teatrului universal și profesor la I.A.T.C. „I. L. Caragiale”, al cărui decan a fost.
sursa Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din București — fostul Teatru Municipal, numit după actrița Lucia Sturdza Bulandra (1873–1961), prima lui directoare.
sursa A.T.M. — Asociația Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale, organizația de breaslă a teatrelor; Consiliul Culturii și Educației Socialiste — ministerul culturii al anilor 1971–1989.
sursa Piesele numite: Marin Sorescu (1936–1996), Răceala și A treia țeapă (1978) — despre Vlad Țepeș; Ecaterina Oproiu, Interviu; Alexandru Sever (1921–2010), Descăpățânarea; D. R. Popescu (Dumitru Radu Popescu, 1935–2023), Două ore de pace, Muntele, Rugăciune pentru un disc-jockey; Mircea Radu Iacoban (n. 1940), Reduta, Omul din baie; Horia Lovinescu (1917–1983), Sângele, Autobiografie; Romulus Guga (1939–1983), Noaptea cabotinilor; Sütő András (1927–2006), Bocet vesel pentru un fir de praf rătăcitor; Dinu Săraru (1932–2024), romanul Clipa, dramatizat de Virgil Stoenescu. „Piesele destinate Independenței” au fost scrise pentru centenarul Războiului de Independență (1877–1977).
sursa Paul Everac (Petre Constantinescu; 23 august 1924, București – 18 octombrie 2011, București) — dramaturg prolific; Piatră la rinichi, Acord, A cincea lebădă. Theodor Mănescu — dramaturg (Noaptea pe asfalt, Politica); anii de viață nu i-am verificat.
sursa Paul Cornel Chitic, Întors din singurătate — titlul sub care s-a jucat Cronica personală a lui Laonic la Teatrul „Ion Vasilescu” din București, premiera 28 decembrie 1977, regia Olimpia Arghir, scenografia Eva Sorban (după dmtr.ro); piesa despre Vlad Țepeș, „istorie reconstituită cu respect sau apocrifă”.
sursa Mircea Micu (1937–2010) — poet, prozator și dramaturg; drama Avram Iancu.
sursa Ion Băieșu (1933–1992) — prozator, dramaturg și umorist. Dumitru Solomon (1932–2003) — dramaturg și eseist.
sursa Spiridon Biserică — eroul comediei Aurel Baranga, Mielul turbat (1954), funcționarul cinstit care atacă birocrația. Aurel Baranga (1913–1979) — comediograf.
trad. «Les deux cent mille situations dramatiques» (fr.) — „Cele două sute de mii de situații dramatice”.
sursa Constantin Cubleșan (n. 1939) — prozator, critic literar și dramaturg clujean.
sursa Étienne Souriau (1892–1979; tipărit „Etienne”) — filosof și estetician francez, profesor la Sorbona; Les deux cent mille situations dramatiques (Paris, Flammarion, 1950) — clasificarea „funcțiilor dramatice” din care se pot combina toate situațiile teatrului. Henrik Ibsen (1828–1906) — dramaturgul norvegian.
glosar premieră absolută — Prima reprezentare a unei piese noi, oriunde în lume (în «Rigoarea realității»). Premiera absolută a Mârâielii a avut loc la Teatrul Foarte Mic (19 martie 1981), a piesei Europa, aport, viu sau mort! la Bârlad (26 iulie 1982) (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Marin Sorescu — Marin Sorescu (1936–1996) — poet și dramaturg (Iona, Răceala, A treia țeapă), una dintre vocile „noului val” dramatic din 1968 (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului» și «Rigoarea realității»).
glosar teatru politic — „Teatrul politic” e numele dat în secolul XX teatrului care își asumă deschis o funcție de intervenție în viața cetății: Erwin Piscator (Das politische Theater, 1929), Bertolt Brecht, teatrul documentar al lui Peter Weiss, trupele militante ale anilor ’60–’70. Paul Cornel Chitic s-a revendicat de la această tradiție încă din 1974: „Niciodată nu am scris un altfel de teatru decât politic”; chiar înclinația spre „redundanțele lingvistice” a primelor piese voia să arate „mecanismul social care duce la automatismul de exprimare” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Modelele mărturisite: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht”; „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»).
Critica a consacrat formula odată cu piesele de la sfârșitul anilor ’70. Mira Iosif numește Suntem și rămânem, Schimbarea la față și Europa, aport, viu sau mort! „cele trei piese importante din dosarul teatrului politic”: „personajele sunt măști și nu caractere”, „personifică idei și nu apelează la sentimente”, iar „perpendiculara care le intersectează drumul este Revoluția”; publicul e „componentă indispensabilă în partitura teatrului politic” (în «Piese politice»). Mircea Iorgulescu le socotește „teatru politic prin intenții și substanță”, situate „într-o unică dimensiune: aceea a politicii”, o materie „ce presupune în chip necesar participarea”: „între spectator și scenă se naște un raport nou” (în «Teatrul participării»).
Participarea are, la Chitic, forme diferite. În Schimbarea la față e fizică și opresivă: spectatorii sunt numărați, despărțiți și „mânate pe scenă” în convoaie de „Oamenii ordinii” (în «Teatrul participării»), iar torționarii circulă printre ei (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). În Europa, aport, viu sau mort! e, dimpotrivă, „o izolare voită a spectatorului de scenă, menită să favorizeze detașarea necesară înțelegerii” (în «Teatrul participării»). În Mârâiala, „spectatorul este la rândul lui inculpat și judecător” — „o participare directă, nu fizic, ci morală” (în «Spectacolul — viața textului»).
Pentru Mircea Ghițulescu, piesele sunt „autentic teatru politic” și „veritabile studii de politologie”, cu „un nivel de filozofie a istoriei” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); pentru Adrian Dohotaru, cauza dramaturgului e aceea „a unui teatru politic până în măduva oaselor”, deși demonstrația Mârâielii i se pare „ratată” (în «Miza și mârâiala»). Valentin Silvestru intitulează cronica la spectacolul sătmărean din 1989 „Teatrul politic autentic”: dramaturgul „extinde parabola asupra oricărui totalitarism” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Toți observă și paradoxul acestui teatru, al unui autor „din cei mai citați și mai puțini jucați autori români contemporani” (în «Performanțele unei trupe mici»). Mira Iosif îl explică „prin lipsa noastră de tradiție în domeniul teatrului politic de această factură, de implicare nemijlocită, publicistică, în eveniment” (în «Piese politice»); Mircea Ghițulescu scrie că „ne vom simți vinovați, peste ani,” pentru că acestor piese nu li s-au găsit „scena, publicul și comentatorii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»). Vezi teatru agitatoric, teatrul epic, teatru-document.
glosar teatru agitatoric — Teatrul de agitație e forma cea mai directă a teatrului politic: el nu doar arată conflictele societății, ci vrea să-și mobilizeze publicul, cu lozinci, cântece, cor vorbit, apeluri către sală. Modelul lui istoric e teatrul sovietic de după 1917 — agitprop-ul, trupele „Bluza albastră”, piesele lui Maiakovski (Misterie-buf, Ploșnița, Baia) —, reluat în anii ’60–’70 de grupurile de teatru militant din Occident.
P. C. Chitic nu se ferește de cuvânt. În 1974, vorbind despre înaintași, spune: „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Mira Iosif face din această asumare trăsătura lui distinctivă: „Originalitatea lui Chitic constă în asumarea afișată, în preluarea demonstrativă, nedisimulată, a unui declarat teatru agitatoric”, o dramaturgie „supusă în consecință canoanelor, libertăților dar și servituților lui”; Schimbarea la față are „caracterele primare ale teatrului «agitprop», ale teatrului revoluționar, cu un relevabil carat intelectual” (în «Piese politice»).
Semnele agitatorice se văd și în scriitură: „versul alb, în cadențe puternice și sintagme emblematice amalgamează formulări de tip maiakovskian, lozinci agitatorice, inserții lirice” (în «Piese politice»); cuvintele „au efectul unor cartușe dumdum, menite să zdruncine eventuala comoditate a privitorului” (în «Spectacolul — viața textului»). Constantin Cubleșan vede în acest teatru „un instrument artistic de mobilizare a maselor”, „un teatru manifest al ideilor revoluționare comuniste”, care slujește „momentului politic imediat, prin caracterul său ocazional agitatoric” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Aceeași trăsătură e citită și critic. Mira Iosif semnalează, pe lângă bogăția limbajului, „schematisme, stereotipii, exprimări sumare și reductive” (în «Piese politice»); Adrian Dohotaru, care recunoaște în Mârâiala „procedeele brigăzilor artistice de agitație”, le socotește o limită: stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»). Vezi agitprop, brigadă artistică, teatru politic.
glosar Leonida Teodorescu — Dramaturg din generația lui Chitic (Frunze galbene pe acoperișul ud, Crivățul de aseară, Cine a fost Adam), interlocutor al lui în ancheta din 1968 (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului», «Teatru și experiment» și «Rigoarea realității»).
glosar A.T.M. — Asociația Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale — organizația de breaslă a teatrelor; organiza festivaluri și colocvii și a tipărit Cronica personală a lui Laonic (1968) (în «Rigoarea realității» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Paul Everac — Paul Everac (1924–2011) — dramaturg prolific, „harnicul nostru campion al actualității” (Mircea Ghițulescu); Artur Silvestri îi apropie viziunea istorică din Costandineștii de cea a lui Chitic (în «Rigoarea realității», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
glosar drama de idei — Teatrul „de idei” — piesa al cărei conflict e unul de concepții, nu de întâmplări, întemeiată la noi de Camil Petrescu. Mircea Iorgulescu vede primele piese ale lui Chitic „prelungind [...] linia atât de greu acceptată la noi a dramaturgiei «de idei»” (în «Teatrul participării» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); Ileana Berlogea vorbește despre „drama de idei contemporană” și „incisivitatea gravă a piesei de idei” (în «Rigoarea realității»).
glosar Cronica personală a lui Laonic — „Piesă aproape istorică” despre Vlad Țepeș și cronicarul Laonic, tipărită de A.T.M. (1968); jucată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (septembrie 1969, regia Magda Bordeianu, scenografia Mihai Mădescu) (în «Valoarea cheamă exigența» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z») și, în stagiunea 1977–1978, sub titlul Întors din singurătate, la Teatrul „Ion Vasilescu” din București (în «Rigoarea realității» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Ion Băieșu — Ion Băieșu (1933–1992) — prozator, dramaturg și umorist (Preșul); în 1966, la «Amfiteatru», l-a debutat pe P. C. Chitic, pe care îl socotește în 1982 „o certitudine” (în «Rigoarea realității», «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele» și «Stagiunea editorială»).
glosar Constantin Cubleșan — Constantin Cubleșan (n. 1939) — prozator, critic literar și dramaturg clujean; volumul Teatrul — între civic și etic (Dacia, 1983) (în «Rigoarea realității» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).