Despre Paul Cornel Chitic (1966–2007)
Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic
Teatrul, 1983, nr. 10, p. 8–9,72; PDF 10–11,74 Identificat în PDF
Sursa, cum stă pe scanul din volum: Artur Silvestri — publicație neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1983, p. 8–9, continuare la p. 72. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
Cronica literaturii dramatice
▣ Paginile din revistă (PDF) ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticii despre el
Mai nimic nu părea a prevestisursa, la debutul dramaturgic al lui Paul Cornel Chitic, evoluția, dealtminteri spectaculoasă, pe care dramaturgul o va cunoaște, nu prea mulți ani după aceea. Cele două piese din „Teatru”sursa (ed. Cartea Româneascăglosar, 1970), cărora li se adăugase o bizară pantomimăglosar, mult prea naivă aceea, ieșiseră, într-o proporție considerabilă, dintr-un soi de avangardă barocă, de inspirație ionescianăglosar, în general cultivând absurdul, demitizarea, limbajele mecanizate, adică tot ceea ce în acel moment exemplifica așa-zisa „farsă tragicăglosar”. Nu s-ar zice că autorul nu vădea însușiri de dramaturg, cel puțin într-un caz talentul lui se dovedea sigur: Bunicul și Artre cu litere de platinăglosar (o, bineînțeles, farsă tragică) era o asemenea producție, inteligentă, croită cu virtuozitate și scrisă alert (nu fără trăsături ionesciene, aflate la vedere). Era, pe scurt, vorba acolo de agonia unei comunități, consumată, în gust baroc, în spectaculoase focuri de artificii. O familie, cu destui membri, urmează să se mute din locuința în curs de dărâmare în alta, învecinată, însă nouă. În așteptarea evenimentului, indivizii convorbesc într-un stil prețios, de salon manierist; în adevăr, dramaturgul muta, parodic, pe Voiture și grupulsursa de la „Hôtel Rambouillet” în plin teatru beckettianglosar. Ceea ce este aci izbitor e mulțimea de vorbe parazitare, toți vorbesc mult spre a comunica extrem de puțin. O ridiculă ritualistică a verbozității pare a sufoca orișice sforțare de a explica lumea. În cel mai pur spirit baroc (și absurdul pornește tot de acolo), lumea e înfățișată prin spațiile claustrale.
Mai nesemnificativă esteticește, Restaurarea hainelor Sfântului Augustinglosar e o încercare onorabilă, în spiritul momentului literar de atunci: o familie de mediocri a creat un cult pentru un bărbat presupus a fi dispărut în condiții eroice, și odată ce eroul se întoarce, nevătămat, după un șir de ani, nimeni nu îl mai recunoaște. Mitul a ucis încă o dată realitatea, aceasta părea a fi teza, dar autorul mergea mai departe, voind să spună că mitologiile au în definitiv la origină nu altceva decât o iluzie.
Ca majoritatea dramaturgilor „absurdiștiglosar”, Paul Cornel Chitic elimină în chip voit psihologiile, teatrul lui este tot ce poate fi mai abstract, pe scurt nimic nu mișcă sufletește umanitatea lui, insensibilă la șoc. Nimic, până aci, anormal, teatrul absurdului și în general teatrul avangardist ilustrează o metodologie antipsihologistă, interesat, așa cum este, în a exemplifica esteticește o teză.
Deși la un examen superficial nimic din acestea nu a mai rămas în cele patru piese (una, de dimensiuni reduse) din Mârâialaglosar (Editura „Cartea Românească”, 1982), la o privire scrutătoare, urmele experiențelor inițiale se mai văd: semn bun, de înaintare fără graba gălăgioșilor industrioși. Sunt cel puțin două elemente recognoscibile și aici, chiar dacă împinse într-o materie viguroasă și, după toate datele, explozivă, unde nu mai sar în ochi precum la început. Ca și în dramaturgia lui, să zicem așa, experimentalistă, Paul Cornel Chitic a reținut stilizarea caracterelor până la tipologie și un relativ dezinteres pentru psihologii; de aci decurge, ca și mai înainte, tezismulglosar, în sensul, desigur, pozitiv.
Însă diferențele sunt, hotărât, foarte mari, ca și, o spun încă de la început, rezultatul estetic. În cel puțin două dintre aceste producțiuni (Schimbarea la fațăglosar și Europa, aport, viu sau mortglosar!), Paul Cornel Chitic se dovedește a fi
9unul dintre cei mai originali dramaturgi de azi, cu însemnate posibilități de evoluție în linia unui teatru radicalist, cum literatura română de azi nu prea a mai cunoscut. Să adaug că îngroșarea materiei propriu-zis realiste nu a făcut decât să sporească valoarea estetică, deși schemele alegorice, tezele, ca să zicem așa, au rămas. Mai pregnante sunt acestea în Schimbarea la față, unde cred că am înțeles bine, e și mult dintr-o dramă aproape medievală recreată în genul Antonin Artaudglosarsursa. Schimbarea la față e, în totul, un soi de utopie sud-americană, așa cum în proză a încercat să ne dea, în „Racul”, Alexandru Ivasiucsursa. Autorul a pornit de la datele curente gazetărești privitoare la dictatură, modificările de guvern, guerilla, în general cam tot ceea ce se știe din reportajele de senzație aplicate asupra unor asemenea realități. Nu în revelația factologică stă aci interesul, mai ales că determinările geografice lipsesc, dramaturgul a voit, în înclinația lui pentru simbolic și generic, nu să ilustreze, ci să exemplifice prin prototipuri. Cu totul admirabilă este, în schimb, ingeniozitatea mijloacelor estetice propriu-zise, adoptate de Paul Cornel Chitic cum nu se poate mai nimerit. Într-un auto sacramentalglosartrad. modern, așa cum este până la un punct Schimbarea la față, era inevitabil ca violența să fie predominantă. Aceia care azi voiesc să reprezinte o lume torturată de absolutul etic nu au decât să aleagă tema politică a terorii, temă pe care cruzimea, totuși ireprezentabilă scenic, o însoțește, așa cum naturalismul însoțea, în misterele medievaleglosar, răstignirea lui Cristos. O purificare colectivă de acest fel pare că a intenționat și Paul Cornel Chitic, e drept că pe o bază teoretică de tot laicizată; dar tipologia literară a rămas, în ciuda momentului istoric, care este altul. Spre a întări sentimentul de extaz pricinuit prin suferință, dramaturgul nu a lăsat deoparte nici un mijloc modern de șoc: megafoane care emit strident comunicate teribile și amenințări, lumini orbitoare, efecte miraculoase proprii barocului (morți care învie, dar aci gustul e curat sud-americănesc), clarobscurul misterios al lumânărilor care sugerează ideea redempțiunii. Însă autorul nu se oprește la acestea; temperatura lumii închipuite în Schimbarea la față este foarte ridicată și cuprinde totul într-un soi de tourbillonglosartrad.. În sfârșit, violența, de o intensitate cum rareori s-a mai putut întâlni în teatrul românesc, dacă mă gândesc mai bine, chiar fără termen de comparație local. Această lume guvernată de creaturi malefice e alcătuită din captivi torturați cu atrocitate, din patrule vigilente, din polițiști care aplică savante bătăi cu patul armei peste gură și peste urechi, ce-i oripilează și pe cei cu nervii tari.
Este în afara îndoielii că toate aceste grozăvii nu rezultă dintr-un exces nesupravegheat; cruzimea se află în esența acestui univers terific și Paul Cornel Chitic nu a făcut decât s-o transfigureze esteticește în mod cât mai potrivit și, în linii mari, simbolic.
Să observăm, mai mult chiar, ideea dramaturgului despre moderna purificare prin agresiune: ca și alți autori, el a lărgit scena și i-a pus pe torționari să circule printre spectatori, capturând dintre aceștia câte un personaj așezat acolo înadins. Efectul de teroare nemijlocită trebuie să fie, nu mă îndoiesc, mare.
Dealtfel, după toate semnele, insatisfacția față de convențiile teatraleglosar e foarte mare la Paul Cornel Chitic, exprimându-se cu preponderență în metamorfozele spațiului teatral. Schimbarea la față, ca și Mârâiala, despre care va fi vorba numaidecât, înglobează în eveniment și pe spectator; Europa, aport, viu sau mort! aduce o mai pronunțată tehnică de tip cinematografic, ajungând într-un rând și la flash-backglosartrad.. Am impresia că aceasta este și cea mai valoroasă dintre creațiile dramaturgului, o admirabilă piesă istorică închipuită cu o foarte modernă tehnică teatrală, de unde rezultă că nu modernitatea îi împiedică pe creatori să adopte o materie istorică, ci mai degrabă prejudecata. Sub acest aspect, Paul Cornel Chitic nu are nici un fel de prejudecăți, el a știut să resuscite, în datele istorice verificabile, dacă nu în amănunt, cel puțin în ce privește mentalitatea, un moment istoric, și să dea o reprezentare de o mare claritate asupra sorții politice a românilor. În ideea că durabilitatea e la noi o biruință asupra a trei imperii, el se întâlnește cu Paul Everacglosar, care nu făceasursa, în Costandineștii, altă teorie. Nu este o întâmplătoare observație aceasta, ar trebui să se pună la analiză, ori de câte ori un dramaturg adoptă o temă istorică, și întrucât viziunea lui este aceea întemeiată pe adevăr; puțini sunt însă aceia care nu fabulează în cadre foarte largi, cu pretextul că până și istoria ar avea un „cotidian”, pierdut de document. Paul Cornel Chitic nu este dintre acești industrioși care nu fac decât să deghizeze policierglosartrad.-ul sau vodevilulglosar în vestimentația unei epoci care nu au cu acestea nici o legătură, el crede în teza istorică și în explicarea ei (observ, în treacăt, că el este și unul dintre dramaturgii români de azi cu un sistem teoretic, un volum intitulat „Teatrul obiectelor” fiind — în substrat, desigur — o asemenea încercare). În fine, Mârâiala, o comedie aproape brechtiană, conținând cupleteglosar, înscenări, apeluri către public și în general cam tot ceea ce l-a făcut celebru pe Brechtglosarsursa, promovează un teatru social cu deznodământ moralizator:
(Continuare la p. 72)
72(continuare de la pag. 9)
cred că dramaturgul a făcut în chip deliberat o „moralitateglosar”sursa. Oarecum neglijabilă (este și de dimensiuni reduse), Postfață sau Liniște de sărbătoriglosarsursa pare mai apropiată de dramaturgia de început a lui Paul Cornel Chitic, abstractă, oarecum enigmatică și ingenioasă prin efectele de bizar psihologic. Observ însă că nu am relatat mai nimic din ceea ce conțin piesele acestea sub raport strict epic. Schimbarea la față e o perpetuă modificare de guvernanți, de cele mai felurite culori politice, în fond reductibili la forță brutală, provocatoare de martiraj. Europa... descrie sforțările poliției habsburgice în a urmări pe Bălcescuglosar, erou absent, neliniștitor însă pentru toți. Mârâiala desfășoară o lungă intrigă funcționărească dedicată eliminării unui indezirabil, pe nume Samuil Mușaglosar, iar Postfață regenerează ideea cuplului matrimonial care nu comunică și ajunge la emoții artificiale, la limita conduitei patologice.
În general, un examen al dramaturgiei lui Paul Cornel Chitic mi se pare acum prematur, deși exegetul are elemente consistente la îndemână: cred că indiscutabilul lui talent va modifica, nu peste multă vreme, într-un chip de pe acum previzibil, ierarhiile teatrului românesc. Să notez, deocamdată, că avem în Paul Cornel Chitic unul dintre cei mai ingenioși dramaturgi contemporani, apt de mari izbânzi. ■
Artur SILVESTRI
Notele ediției
sursa Cronică din rubrica «Cronica literaturii dramatice», 1983 (probabil revista «Teatrul»), la volumul Paul Cornel Chitic, Mârâiala. Teatru (Editura Cartea Românească, București, 1982): Schimbarea la față, Europa, aport, viu sau mort!, Mârâiala, Postfață sau Liniște de sărbători. Artur Silvestri (1953–2008) — critic și istoric literar, eseist și publicist.
sursa Volumul Paul Cornel Chitic, Teatru (Cartea Românească, 1970): Restaurarea hainelor Sfântului Augustin, Bunicul și Artre cu litere de platină și pantomima Panta Rei („o bizară pantomimă”); vezi ediția critică «Teatru» din această serie (Paul Cornel Chitic, Teatru, Editura Cartea Românească, București, 1970).
sursa Vincent Voiture (1597–1648) — poet și epistolier francez, sufletul salonului marchizei de Rambouillet; Hôtel de Rambouillet (tipărit „Hôtel Rambouillet”) — salonul parizian (c. 1620–1650) unde s-a născut limbajul „prețios”, ironizat de Molière în Prețioasele ridicole (1659). „Teatrul beckettian” — al lui Samuel Beckett (1906–1989). [Molière — Les Précieuses ridicules (1659), fr.wikisource (ed. Louandre, Charpentier, 1910), fr]
sursa Antonin Artaud (1896–1948) — poet, actor și teoretician francez, autorul „teatrului cruzimii” (Le Théâtre et son double, 1938): spectacolul ca șoc fizic și ritual, nu ca text psihologic.
sursa Alexandru Ivasiuc (1933–1977) — romancier, mort în cutremurul din 4 martie 1977; Racul (1976) — roman-parabolă despre o lovitură de stat într-o țară latino-americană neidentificată.
trad. „auto sacramental” (sp.) — „act sacramental”: dramă religioasă alegorică într-un act, jucată în Spania de Corpus Christi, ilustrată mai ales de Calderón de la Barca.
Glosar — auto sacramental: Dramă religioasă alegorică într-un act, jucată în Spania de sărbătoarea Corpus Christi; maestrul genului a fost Pedro Calderón de la Barca. Artur Silvestri citește Schimbarea la față ca „un auto sacramental modern”, o „dramă aproape medievală recreată în genul Antonin Artaud” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). → glosar: auto sacramental
trad. „tourbillon” (fr.) — „vârtej”.
Glosar — tourbillon: Fr. „vârtej”: lumea din Schimbarea la față cuprinde „totul într-un soi de tourbillon” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). → glosar: tourbillon
sursa Bertolt Brecht (1898–1956) — dramaturgul și regizorul german al „teatrului epic”: cuplete (songuri), apeluri către public, titluri și „distanțare”.
sursa Paul Everac (1924–2011) — dramaturg; Costandineștii (în cronica lui Mircea Ghițulescu: „Constandineștii”) — dramă istorică din volumul Viața lumii (Cartea Românească, 1983).
trad. „flash-back” (engl.) — întoarcere în trecut în mijlocul acțiunii, procedeu luat din cinematograf.
Glosar — flash-back: Engl. „întoarcere în trecut”: procedeu de cinematograf, întreruperea acțiunii printr-o scenă petrecută mai înainte. Europa, aport, viu sau mort! „aduce o mai pronunțată tehnică de tip cinematografic, ajungând într-un rând și la flash-back” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). → glosar: flash-back
trad. „policier” (fr.) — romanul sau piesa polițistă.
Glosar — policier: Fr. „polițist”: romanul sau piesa polițistă. Artur Silvestri îl laudă pe Chitic pentru că nu deghizează „policier-ul sau vodevilul” în costum istoric (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»); cf. „blândele comedioare polițiste” de care vorbește Florin Mugur (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»). → glosar: policier
sursa Paul Cornel Chitic, Postfață sau Liniște de sărbători! — „dramă tipică în două părți și epilog”, a patra piesă a volumului Mârâiala (fragment în «Tribuna», 5/1979).
sursa „Moralitate” — gen dramatic medieval alegoric (sec. XV–XVI), în care virtuțile și viciile personificate se luptă pentru sufletul omului (Everyman); vezi glosarul. [Anonim — Everyman (moralitate engleză, c. 1495–1510), în «Everyman, with other interludes», ed. Ernest Rhys, Project Gutenberg (eBook #19481, domeniu public), en]
glosar Cartea Românească — Editura Uniunii Scriitorilor, unde au apărut volumele de teatru ale lui P. C. Chitic: Teatru (1970) și Mârâiala (1982) (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar pantomimă — Spectacol fără cuvinte, în care totul se spune prin gest și mișcare. Volumul Teatru (1970) cuprinde, pe lângă cele două piese, pantomima Panta Rei (tipărit aici „Pantha Rei”), „o bizară pantomimă” pentru Artur Silvestri (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); despre caricaturistul Dogar-Marinescu: „Eroii caricaturilor sale fac pantomimă” (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”»).
glosar ionesciană — De la Eugen Ionescu (Eugène Ionesco, 1909–1994), dramaturgul francez de origine română al „teatrului absurdului”. Artur Silvestri vorbește despre „un soi de avangardă barocă, de inspirație ionesciană” a primelor piese ale lui Chitic și despre „trăsături ionesciene, aflate la vedere” în Bunicul și Artre cu litere de platină (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»); Ion Omescu invocă „aparenta dezordine a lui Ionescu” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»).
glosar farsă tragică — Farsa e una dintre cele mai vechi specii comice: o piesă scurtă, cu personaje caricaturale și situații exagerate, în care comicul vine din mecanism mai mult decât din caracter. Asocierea ei cu tragicul pare o contradicție; farsa tragică e o farsă al cărei mecanism duce, fără oprire, la moarte. Formula a fost consacrată de Eugen Ionescu, care și-a subintitulat Scaunele (Les Chaises, 1952) „farsă tragică”, și a devenit unul dintre semnele „teatrului absurdului”, cum l-a numit Martin Esslin (1961).
Paul Cornel Chitic și-a subintitulat astfel piesa Bunicul și Artre cu litere de platină („farsă tragică în două părți”, «Amfiteatru», 1/1968; în volumul Teatru, 1970) (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). O familie numeroasă, care așteaptă să se mute dintr-o casă în curs de dărâmare, vorbește „într-un stil prețios, de salon manierist”: „toți vorbesc mult spre a comunica extrem de puțin. O ridiculă ritualistică a verbozității pare a sufoca orișice sforțare de a explica lumea” (Artur Silvestri) (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). Textul critic al piesei: ediția «Teatru» din această serie (vezi acolo articolul farsă tragică).
Criticii socotesc farsa tragică emblema primei etape a dramaturgului. Mircea Iorgulescu: primele piese „asimilează procedee și teme caracteristice teatrului absurdului, parabolei și farsei tragice. Nu însă fără originalitate”, căci urmăresc „degradarea unor concepte” (în «Teatrul participării»). Artur Silvestri vorbește despre „un soi de avangardă barocă, de inspirație ionesciană”, care cultiva „absurdul, demitizarea, limbajele mecanizate, adică tot ceea ce în acel moment exemplifica așa-zisa «farsă tragică»”; Bunicul și Artre... „(o, bineînțeles, farsă tragică)” e o producție „inteligentă, croită cu virtuozitate și scrisă alert” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Chitic însuși a dat, în 1974, sensul acestor piese: nu fenomenul lingvistic l-a preocupat, „ci mecanismul social care duce la automatismul de exprimare”, „crâncena gravitate a înstrăinării unui personaj de propriul său statut” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Iar critica de mai târziu vede continuitatea dintre farsa tragică a debutului și teatrul politic al maturității: „stilizarea caracterelor până la tipologie și un relativ dezinteres pentru psihologii” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). Mircea Ghițulescu aplică termenul și piesei lui Beckett: „în farsa tragică a lui Beckett eroii așteaptă un presupus mântuitor mereu absent” (în «Stagiunea editorială»).
glosar Bunicul și Artre cu litere de platină — „Farsă tragică în două părți”, publicată în «Amfiteatru», 1/1968, și în volumul Teatru (1970): o familie care așteaptă mutarea dintr-o casă sortită dărâmării, vorbind „într-un stil prețios, de salon manierist” (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Beckett — Samuel Beckett (1906–1989) — dramaturg și prozator irlandez, autorul piesei Așteptându-l pe Godot, una dintre piesele de temelie ale „teatrului absurdului” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului», «Teatru și experiment» și «Stagiunea editorială»); Artur Silvestri vede în Bunicul și Artre cu litere de platină un salon prețios mutat „în plin teatru beckettian” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar Restaurarea hainelor Sfântului Augustin — Piesa într-un act cu care Chitic a debutat pe scenă: decembrie 1967, Teatrul „Matei Millo” din Timișoara, sala „Studio 172”, regia Iannis Veakis, scenografia Elena Pătrășcanu-Veakis (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); tipărită în volumul Teatru (Cartea Românească, 1970). O familie a făcut un cult unui erou socotit mort, pe care nu-l mai recunoaște când se întoarce (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar teatru agitatoric — Teatrul de agitație e forma cea mai directă a teatrului politic: el nu doar arată conflictele societății, ci vrea să-și mobilizeze publicul, cu lozinci, cântece, cor vorbit, apeluri către sală. Modelul lui istoric e teatrul sovietic de după 1917 — agitprop-ul, trupele „Bluza albastră”, piesele lui Maiakovski (Misterie-buf, Ploșnița, Baia) —, reluat în anii ’60–’70 de grupurile de teatru militant din Occident.
P. C. Chitic nu se ferește de cuvânt. În 1974, vorbind despre înaintași, spune: „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Mira Iosif face din această asumare trăsătura lui distinctivă: „Originalitatea lui Chitic constă în asumarea afișată, în preluarea demonstrativă, nedisimulată, a unui declarat teatru agitatoric”, o dramaturgie „supusă în consecință canoanelor, libertăților dar și servituților lui”; Schimbarea la față are „caracterele primare ale teatrului «agitprop», ale teatrului revoluționar, cu un relevabil carat intelectual” (în «Piese politice»).
Semnele agitatorice se văd și în scriitură: „versul alb, în cadențe puternice și sintagme emblematice amalgamează formulări de tip maiakovskian, lozinci agitatorice, inserții lirice” (în «Piese politice»); cuvintele „au efectul unor cartușe dumdum, menite să zdruncine eventuala comoditate a privitorului” (în «Spectacolul — viața textului»). Constantin Cubleșan vede în acest teatru „un instrument artistic de mobilizare a maselor”, „un teatru manifest al ideilor revoluționare comuniste”, care slujește „momentului politic imediat, prin caracterul său ocazional agitatoric” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Aceeași trăsătură e citită și critic. Mira Iosif semnalează, pe lângă bogăția limbajului, „schematisme, stereotipii, exprimări sumare și reductive” (în «Piese politice»); Adrian Dohotaru, care recunoaște în Mârâiala „procedeele brigăzilor artistice de agitație”, le socotește o limită: stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»). Vezi agitprop, brigadă artistică, teatru politic.
glosar Mârâiala — „Deturnare de la o ședință înscenată într-un prolog și cinci acte”: Samuil Mușa refuză să-și ridice salariul pentru o muncă doar mimată și e strivit de ierarhia întreprinderii; „mârâiala”, critica șoptită, e „cel mai grav dintre păcatele capitale”. Premiera la Teatrul Foarte Mic (19 martie 1981, regia Cristian Hadji-Culea), apoi la Satu Mare și Sibiu; și titlul volumului de teatru din 1982 (Cartea Românească; Premiul Asociației Scriitorilor din București) (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar à thèse — Fr. „cu teză”: piesa construită ca să demonstreze o idee morală sau socială (pièce à thèse). Leonida Teodorescu socotește teatrul de bulevard rămas din proletcultism „un teatru «à thèse»” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»); Artur Silvestri vede la Chitic „tezismul, în sensul, desigur, pozitiv” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar Schimbarea la față — Piesă în patru părți, publicată în «Teatrul», 2/1978 (Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, 1978) și în volumul Mârâiala (1982): un „lagăr politic ambulant, de reeducare” într-o țară latino-americană, scris pentru scenă centrală, în care spectatorii sunt mânați pe scenă ca deținuți (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Europa, aport, viu sau mort — „Comedie politică în cinci acte” (titlul exact: Europa, aport, viu sau mort!), publicată integral în «Teatrul», 9/1979, și în volumul Mârâiala (1982): aparatul polițienesc habsburgic urmărindu-l pe Nicolae Bălcescu, „erou absent”. Premiera la Bârlad (26 iulie 1982, regia Matei Varodi), apoi la Teatrul de Nord din Satu Mare (1989, regia Cristian Ioan) (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
glosar Artaud — Antonin Artaud (1896–1948) — poet, actor și teoretician francez al „teatrului cruzimii” (Le Théâtre et son double, 1938); Artur Silvestri vede în Schimbarea la față „o dramă aproape medievală recreată în genul Antonin Artaud” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar auto sacramental — Dramă religioasă alegorică într-un act, jucată în Spania de sărbătoarea Corpus Christi; maestrul genului a fost Pedro Calderón de la Barca. Artur Silvestri citește Schimbarea la față ca „un auto sacramental modern”, o „dramă aproape medievală recreată în genul Antonin Artaud” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar misterele medievale — Drame religioase ale Evului Mediu târziu (sec. XIV–XVI), jucate pe mai multe scene simultane, de la Creație la Patimi. N. Barbu le numără printre înnoirile istoriei teatrului (în «Teatru și experiment»); Artur Silvestri compară cruzimea din Schimbarea la față cu naturalismul răstignirii în „misterele medievale” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar tourbillon — Fr. „vârtej”: lumea din Schimbarea la față cuprinde „totul într-un soi de tourbillon” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar convenția teatrală — Ansamblul regulilor acceptate deopotrivă de scenă și de sală, prin care semnele vădit artificiale sunt primite ca lume. La Chitic, convenția e afișată, „la vedere”: „convenția teatrală funcționează deschis, programatic” (în «Spectacolul — viața textului»); Mira Iosif vorbește despre „convenții teatrale afișate și sintetizatoare” (în «Piese politice»), iar Artur Silvestri despre „insatisfacția față de convențiile teatrale” a dramaturgului (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar flash-back — Engl. „întoarcere în trecut”: procedeu de cinematograf, întreruperea acțiunii printr-o scenă petrecută mai înainte. Europa, aport, viu sau mort! „aduce o mai pronunțată tehnică de tip cinematografic, ajungând într-un rând și la flash-back” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar Paul Everac — Paul Everac (1924–2011) — dramaturg prolific, „harnicul nostru campion al actualității” (Mircea Ghițulescu); Artur Silvestri îi apropie viziunea istorică din Costandineștii de cea a lui Chitic (în «Rigoarea realității», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
glosar policier — Fr. „polițist”: romanul sau piesa polițistă. Artur Silvestri îl laudă pe Chitic pentru că nu deghizează „policier-ul sau vodevilul” în costum istoric (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»); cf. „blândele comedioare polițiste” de care vorbește Florin Mugur (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»).
glosar vodevil — Comedie ușoară, cu intrigă încurcată și cuplete cântate. Artur Silvestri: Chitic nu e dintre cei care nu fac decât „să deghizeze policier-ul sau vodevilul în vestimentația unei epoci” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar songuri — Song (engl., „cântec”) — în teatrul epic al lui Brecht, cântecul care întrerupe acțiunea ca s-o comenteze, adresat direct publicului. Mârâiala e alcătuită din „secvențe intercalate cu songuri-comentarii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); Artur Silvestri le numește „cuplete” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar Brecht — Bertolt Brecht (1898–1956) — dramaturg, regizor și teoretician german, creatorul teatrului epic; reperul principal al teatrului politic al lui P. C. Chitic: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»); Mârâiala, „o comedie aproape brechtiană” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»); Europa..., „Iașii în carnaval rescrisă de Brecht” (în «Performanțele unei trupe mici»); vezi și (în «Piese politice», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
glosar moralitate — Gen dramatic medieval (sec. XV–XVI), alegoric și didactic, în care virtuțile și viciile personificate se luptă pentru sufletul omului (Everyman). Artur Silvestri crede că în Mârâiala dramaturgul „a făcut în chip deliberat o «moralitate»”, un teatru social „cu deznodământ moralizator” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar Liniște de sărbători — Postfață sau Liniște de sărbători! — „dramă tipică în două părți și epilog”, a patra piesă din volumul Mârâiala (1982): un cuplu care nu mai comunică; „un exercițiu în maniera «absurdă» a debutului” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Nicolae Bălcescu — Nicolae Bălcescu (1819–1852), istoric și revoluționar pașoptist, mort la Palermo; în Europa, aport, viu sau mort!, eroul absent pe care îl urmărește poliția habsburgică: „absența fizică a eroului impune o prezență obsesivă” (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
glosar Samuil Mușa — Eroul Mârâielii: „comunist fără frică și fără prihană”, care refuză retribuția pentru o muncă doar mimată și se revoltă împotriva mistificării din întreprindere; la Teatrul Foarte Mic, Dinu Manolache (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). În text și „Samuel Mușa”.