Despre Paul Cornel Chitic (1966–2007)
Stagiunea editorială
Mircea Ghițulescu — «România literară», 1983, p. 16
Teatru
Volumul păstrează figura scanată din revistă.
ÎN URMĂ cu cinci anisursa, la Colocviul de dramaturgie organizat de Uniunea Scriitorilorglosar la Cluj-Napoca, cei mai mulți dintre vorbitori au acuzat slaba producție editorială în domeniul literaturii dramatice. Nu era o noutate, pentru că fenomenul se perpetua de aproape un deceniu și prinsese contururile unui cerc vicios: nu se tipăreau piese „nejucate” și nu prea se jucau piese netipărite. Încurcătura devenise absurdă pentru că nu exista nici o restricție „scrisă” în acest sens, iar editorii nu puteau oferi autorilor nici măcar argumente ale bunului simț comun împotriva tipăririi literaturii dramatice, cu atât mai puțin explicații logice. În acest context nefericit, Editura „Eminescu”glosar și-a făcut un titlu de glorie publicând cu obstinație, într-o gamă largă de colecții permanente, literatura dramatică originală, însoțită, totdeauna, de un aparat critic complex, de la confesiunile de creație ale autorilor, până la referințele critice și detaliile de teatrologie. Încet dar sigur, pe drumul deschis de Editura „Eminescu” în valorizarea dramaturgiei românești contemporane au pășit și alte edituri, încât astăzi suntem îndreptățiți să susținem că avem, alături de stagiunea teatrală propriu-zisă, o veritabilă „stagiune editorială”, cu nimic mai puțin valoroasă și dinamică, prin volumele publicate de Editurile „Cartea Româneascăglosar”, „Eminescu”, „Dacia”, „Kriterion” ș.a. „Vedeta” stagiunii editorialesursa ni se pare a fi fost Paul Everacglosar, prezent în librării cu o antologie de autor în două volume (A cincea lebădă I și II, Editura Eminescu, 1982) și un alt volum, Viața lumii (Editura „Cartea Românească”, 1983) care îl așează pe harnicul nostru campion al actualității în situația insolită de filosof al istoriei. Într-adevăr, Viața lumii, cu cele patru drame inedite pe care le cuprinde (Beția sfântă, Constandineștii, Drumuri și răscruci, Solul), ne dezvăluie un autor cu o disponibilitate surprinzătoare pentru parabola istorică și legendară, deși îndemânarea în acest gen i-a fost recunoscută îndată după apariția cunoscutelor sale piese scurte Iancu la Hălmagiu și Urme pe zăpadă. Nou în Viața lumii, față de piesele citate mai sus, este desprinderea de evocare în favoarea unei investigații în „ființa istorică”, urmată de meditația asupra permanenței ființei umane.
O APARIȚIE incitantă a fost volumulsursa Mârâialaglosar al lui Paul Cornel Chitic (Editura „Cartea Românească”, 1982), în care autorul reunește trei dintre cele mai importante din lucrările sale mai recente (Schimbarea la fațăglosar, Europa, aport — viu sau mortglosar, Mârâiala) și un exercițiu în maniera „absurdă”glosar a debutului (Liniște de sărbătoriglosar). Volumul consacră o formulă dramatică descinsă din așa numitul teatru-documentglosar al anilor ’60, reprezentat de un Peter Weissglosarsursa, de exemplu; în certă filiație brechtiană — pe care Chitic o subordonează ideii de revoluție și spirit revoluționar, înțelese ca atitudini neconformiste și creatoare ale spiritului. Astfel, Schimbarea la față este radiografia represiunii unei revoluții, Europa, aport... este un eseu burlesc asupra revoluției din 1848 în zona austro-ungară, iar Mârâiala cercetează revolta din perspectiva demnității umane. Volumul lui Paul Cornel Chitic dezvăluie un scriitor crescut la școala spectacolului, de aceea dramele sale par spectacole descrise cu talent literar. Reeditări parțiale dar și câteva inedite ne oferă Ion Băieșuglosar în volumul Boul și vițeii („Cartea Românească”, 1983) ce relevă vecinătatea mazilianăsursa a autorului, derivată dintr-o percepție comună a mahalalei contemporane, cu tipologiile sale pitoresc-absurde, cu psihologii de frontieră, cu spiritul ei „moftologic”trad.. Poate că cea mai importantă apariție pentru ceea ce înseamnă posibilitățile dramaturgiei românești contemporane este volumul Îngerul bătrân de Alexandru Seversursa („Cartea Românească”, 1982). Piesa ce împrumută titlul volumului este o tulburătoare tragedie contemporană pe fondul atrocităților naziste dintr-un lagăr de concentrare și ne duce cu gândul la Așteptându-l pe Godotsursa al lui Beckettglosar, nu numai printr-o analogie onomastică (personajul central al lui Alexandru Sever se numește Godieu) ci și prin simetrii ideologice. Dacă în farsa tragicăglosar a lui Beckett eroii așteaptă un presupus mântuitor mereu absent, în Îngerul bătrân locul unui Dumnezeu abstract a fost luat de doctorul Godieu, un martir blajin și aproape obosit al suferinței umane. Pornit, ca și Îngerul bătrân, din memoria celor mai întunecate momente ale umanității, dipticul Noaptea e parohia mea este o insolită cronică românească asupra măririi și decăderii lui Adolf Hitler. Este o epopee (ca să nu spunem o „hitleriadă”) în care sinistrul personaj problematizează pe marginea unei teorii a haosului. Riscul ar fi acela că teoretizând în nesfârșite monologuri într-un stil când haotic și iresponsabil, când convingător, personajul Hitler poate transfera în categoriile rațiunii cea mai irațională acțiune istoricăsursa. Hitler însuși, explicându-se, capătă o înfățișare „umană”, oarecum în contradicție cu imaginea consacrată. Un act editorial necesar a înfăptuit Editura „Eminescu” tipărind în volum o parte din piesele de teatru ale lui Tudor Popescu, cel mai productiv autor de comedii, deși incursiunile sale în teritoriul dramei (mai puțin cunoscute) sunt și ele foarte concludente. Culegerea în discuție pune cât de cât ordine în interiorul unei opere întinse, risipită prin teatre și secretariate literareglosar, valorizând, în același timp, un tip aparte de cinematograf, ce adaugă totdeauna un surâs sever „ridicolelor” actualității. O impresie mai modestă o face volumul lui George Genoiusursa (Însoțitorul nevăzut, Editura „Cartea Românească”, 1983) ce cuprinde încercări actuale dar cam sumare de poetizare a unor conflicte sentimentale, drame de familie cu motivații comune, într-o perspectivă maniheistă asupra naturii personajelor.
NU PUTEM omite, chiar dacă nu facem decât o simplă consemnare, volume importante de critică, teoria și istoria teatrului. Semnalăm, așadar, apariția volumului al doilea din Istoria teatrului universal, apărut sub egida Institutului de artă teatrală și cinematografică, în redacția Ilenei Berlogeaglosar, Silviei Cucu și Eugen Nicoarăsursa, două volume aparținând lui Horia Deleanu, dintre care unul (Elogiu actorului, Editura „Meridiane”, 1982) este printre puținele tentative definind specificul artei interpretative în teatru pe baza analizei activității câtorva actori contemporani de notorietate. Foarte incitant prin unghiurile noi din care sunt realizate analizele este volumul Mariei Vodă Căpușan, Despre Caragiale; la fel culegerea de eseuri Energiile spectacolului publicat la Editura „Dacia” de regizorul Aureliu Manea.
Optimismul nostru încetează, însă, când ne dăm seama că o atât de bogată activitate editorială în domeniul literaturii dramatice contemporane nu a fost însoțită de o preocupare asemănătoare pentru dramaturgia universală contemporană. Prestigioasele colecții de dramaturgie ale Editurii „Univers”sursa și-au sistat (se pare) apariția și nimic altceva nu le înlocuiește. Oricum, rămâne foarte important că prin grija editurilor citate și a altora, tot mai mulți autori dramatici contemporani au volume. Este, cu certitudine, singura cale a dramaturgiei românești contemporane de a-și fixa prezența în posteritate.
Notele ediției
sursa Paul Everac (1924–2011) — dramaturg; antologia A cincea lebădă (2 vol., Editura Eminescu, 1982) și volumul Viața lumii (Cartea Românească, 1983), cu dramele Beția sfântă, Constandineștii, Drumuri și răscruci, Solul; piesele scurte Iancu la Hălmagiu și Urme pe zăpadă.
sursa Bilanțul „stagiunii editoriale” a dramaturgiei (1982–1983), în rubrica «Teatru» a «României literare», 1983. Paragraful al doilea e consacrat volumului Mârâiala. Colocviul de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor de la Cluj-Napoca a avut loc, după text, cu cinci ani înainte (1978). Mircea Ghițulescu (1945–2010) — critic și istoric al teatrului (vezi nota de la «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»).
sursa Paul Cornel Chitic, Mârâiala. Teatru (Editura Cartea Românească, București, 1982) — Premiul pentru dramaturgie al Asociației Scriitorilor din București (1982). Pentru volum nu există încă o ediție critică în această serie.
sursa Adolf Hitler (1889–1945) — protagonistul dipticului lui Alexandru Sever Noaptea e parohia mea.
sursa Peter Weiss (1916–1982) — dramaturgul german al „teatrului-document” (Ancheta, Die Ermittlung, 1965, după procesul de la Frankfurt al gardienilor de la Auschwitz).
sursa „Maziliană” — de la Teodor Mazilu (1930–1980), dramaturg și prozator satiric (Proștii sub clar de lună, Mobilă și durere), pictorul mahalalei „morale” contemporane. „Moftologic” — de la Moftul român, revista lui I. L. Caragiale (1893, 1901).
sursa Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot (En attendant Godot, scrisă în 1948–1949, premiera la Paris, 1953) — „farsa tragică” a doi vagabonzi care îl așteaptă zadarnic pe Godot.
sursa Alexandru Sever (1921–2010) — prozator și dramaturg; Îngerul bătrân (Cartea Românească, 1982). Numele doctorului Godieu amintește de Godot al lui Beckett și de fr. Dieu, „Dumnezeu”.
sursa George Genoiu — dramaturg și critic; anii de viață nu i-am verificat.
trad. „moftologic” — creație ironică după Moftul român al lui Caragiale: care ține de „moft”, de nimicuri umflate.
sursa Istoria teatrului universal — tratatul în mai multe volume al I.A.T.C. „I. L. Caragiale”; Ileana Berlogea (1931–2002) — vezi nota de la «Rigoarea realității». Horia Deleanu — teatrolog, primul redactor-șef al revistei «Teatrul» (1956). Maria Vodă Căpușan — teatrolog clujean. Aureliu Manea (1945–2014) — regizor și eseist, Energiile spectacolului (Editura Dacia).
sursa Editura „Univers” — editura bucureșteană de literatură universală, cu colecții de teatru străin contemporan.
sursa Theodor Mănescu, Politica la Teatrul din Brăila; Rodica Mușețeanu și Constantin Codrescu — actori; datele spectacolului nu le-am verificat.
glosar Uniunea Scriitorilor — Organizația de breaslă a scriitorilor; i-a decernat lui P. C. Chitic Premiul pentru dramaturgie pentru Schimbarea la față (1978) (în «Piese politice», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Editura „Eminescu” — Editură bucureșteană care a publicat cu stăruință, în colecții permanente, dramaturgie originală, „însoțită, totdeauna, de un aparat critic complex” (în «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Cartea Românească — Editura Uniunii Scriitorilor, unde au apărut volumele de teatru ale lui P. C. Chitic: Teatru (1970) și Mârâiala (1982) (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Paul Everac — Paul Everac (1924–2011) — dramaturg prolific, „harnicul nostru campion al actualității” (Mircea Ghițulescu); Artur Silvestri îi apropie viziunea istorică din Costandineștii de cea a lui Chitic (în «Rigoarea realității», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
glosar Mârâiala — „Deturnare de la o ședință înscenată într-un prolog și cinci acte”: Samuil Mușa refuză să-și ridice salariul pentru o muncă doar mimată și e strivit de ierarhia întreprinderii; „mârâiala”, critica șoptită, e „cel mai grav dintre păcatele capitale”. Premiera la Teatrul Foarte Mic (19 martie 1981, regia Cristian Hadji-Culea), apoi la Satu Mare și Sibiu; și titlul volumului de teatru din 1982 (Cartea Românească; Premiul Asociației Scriitorilor din București) (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Schimbarea la față — Piesă în patru părți, publicată în «Teatrul», 2/1978 (Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, 1978) și în volumul Mârâiala (1982): un „lagăr politic ambulant, de reeducare” într-o țară latino-americană, scris pentru scenă centrală, în care spectatorii sunt mânați pe scenă ca deținuți (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Europa, aport, viu sau mort — „Comedie politică în cinci acte” (titlul exact: Europa, aport, viu sau mort!), publicată integral în «Teatrul», 9/1979, și în volumul Mârâiala (1982): aparatul polițienesc habsburgic urmărindu-l pe Nicolae Bălcescu, „erou absent”. Premiera la Bârlad (26 iulie 1982, regia Matei Varodi), apoi la Teatrul de Nord din Satu Mare (1989, regia Cristian Ioan) (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
glosar teatru agitatoric — Teatrul de agitație e forma cea mai directă a teatrului politic: el nu doar arată conflictele societății, ci vrea să-și mobilizeze publicul, cu lozinci, cântece, cor vorbit, apeluri către sală. Modelul lui istoric e teatrul sovietic de după 1917 — agitprop-ul, trupele „Bluza albastră”, piesele lui Maiakovski (Misterie-buf, Ploșnița, Baia) —, reluat în anii ’60–’70 de grupurile de teatru militant din Occident.
P. C. Chitic nu se ferește de cuvânt. În 1974, vorbind despre înaintași, spune: „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Mira Iosif face din această asumare trăsătura lui distinctivă: „Originalitatea lui Chitic constă în asumarea afișată, în preluarea demonstrativă, nedisimulată, a unui declarat teatru agitatoric”, o dramaturgie „supusă în consecință canoanelor, libertăților dar și servituților lui”; Schimbarea la față are „caracterele primare ale teatrului «agitprop», ale teatrului revoluționar, cu un relevabil carat intelectual” (în «Piese politice»).
Semnele agitatorice se văd și în scriitură: „versul alb, în cadențe puternice și sintagme emblematice amalgamează formulări de tip maiakovskian, lozinci agitatorice, inserții lirice” (în «Piese politice»); cuvintele „au efectul unor cartușe dumdum, menite să zdruncine eventuala comoditate a privitorului” (în «Spectacolul — viața textului»). Constantin Cubleșan vede în acest teatru „un instrument artistic de mobilizare a maselor”, „un teatru manifest al ideilor revoluționare comuniste”, care slujește „momentului politic imediat, prin caracterul său ocazional agitatoric” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Aceeași trăsătură e citită și critic. Mira Iosif semnalează, pe lângă bogăția limbajului, „schematisme, stereotipii, exprimări sumare și reductive” (în «Piese politice»); Adrian Dohotaru, care recunoaște în Mârâiala „procedeele brigăzilor artistice de agitație”, le socotește o limită: stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»). Vezi agitprop, brigadă artistică, teatru politic.
glosar Liniște de sărbători — Postfață sau Liniște de sărbători! — „dramă tipică în două părți și epilog”, a patra piesă din volumul Mârâiala (1982): un cuplu care nu mai comunică; „un exercițiu în maniera «absurdă» a debutului” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar teatru-document — Teatrul-document (sau documentar) e forma pe care o ia teatrul politic în Germania anilor ’60: piesa e alcătuită din documente autentice — stenograme de proces, procese-verbale de anchetă, rapoarte, scrisori —, alese și montate astfel încât să demonstreze o teză istorică sau politică. Exemplele clasice: Rolf Hochhuth, Vicarul (1963); Heinar Kipphardt, Cazul Oppenheimer (1964); Peter Weiss, Ancheta (1965), despre procesul de la Frankfurt al gardienilor de la Auschwitz. Formula se trage din montajele documentare ale lui Erwin Piscator din anii ’20, iar Piscator a montat la Berlin premierele acestor trei piese.
Mircea Ghițulescu scrie în 1983 că volumul Mârâiala „consacră o formulă dramatică descinsă din așa numitul teatru-document al anilor ’60, reprezentat de un Peter Weiss, de exemplu; în certă filiație brechtiană — pe care Chitic o subordonează ideii de revoluție și spirit revoluționar” (în «Stagiunea editorială»). Cu doi ani înainte, același critic propunea același model: „Modelul său a fost, probabil, Peter Weiss, autorul pieselor Marat-Sade și Cântecul fantoșei lusitane” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»).
Partea de document e vizibilă mai ales în piesele istorice. Mira Iosif vorbește despre „o solidă și selectivă documentare, o impresionantă acumulare culturală” (în «Piese politice»); Valentin Silvestru, despre Europa, aport, viu sau mort!: „Până la un punct ea e documentară. Intervin însă și interesante elemente de ficțiune în sens istoric”, iar spectacolul sătmărean reliefează „valoarea artistică și documentară a lucrării” (în «Performanțele unei trupe mici»). Artur Silvestri subliniază că dramaturgul „a știut să resuscite, în datele istorice verificabile, dacă nu în amănunt, cel puțin în ce privește mentalitatea, un moment istoric” și că „el crede în teza istorică și în explicarea ei” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Chitic nu face însă teatru-document în sens strict: documentul e prelucrat în parabolă, alegorie grotescă și vers. În Schimbarea la față, autorul pornește „de la datele curente gazetărești privitoare la dictatură, modificările de guvern, guerilla”, dar „determinările geografice lipsesc”; a voit „nu să ilustreze, ci să exemplifice prin prototipuri” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). Vezi teatru politic, Peter Weiss.
glosar Peter Weiss — Peter Weiss (1916–1982) — dramaturg german stabilit în Suedia, maestrul teatrului-document (Marat/Sade, Ancheta, Cântecul fantoșei lusitane); pentru Mircea Ghițulescu, „probabil” modelul lui Chitic (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»); vezi și (în «Performanțele unei trupe mici»).
glosar Ion Băieșu — Ion Băieșu (1933–1992) — prozator, dramaturg și umorist (Preșul); în 1966, la «Amfiteatru», l-a debutat pe P. C. Chitic, pe care îl socotește în 1982 „o certitudine” (în «Rigoarea realității», «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele» și «Stagiunea editorială»).
glosar Beckett — Samuel Beckett (1906–1989) — dramaturg și prozator irlandez, autorul piesei Așteptându-l pe Godot, una dintre piesele de temelie ale „teatrului absurdului” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului», «Teatru și experiment» și «Stagiunea editorială»); Artur Silvestri vede în Bunicul și Artre cu litere de platină un salon prețios mutat „în plin teatru beckettian” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar farsă tragică — Farsa e una dintre cele mai vechi specii comice: o piesă scurtă, cu personaje caricaturale și situații exagerate, în care comicul vine din mecanism mai mult decât din caracter. Asocierea ei cu tragicul pare o contradicție; farsa tragică e o farsă al cărei mecanism duce, fără oprire, la moarte. Formula a fost consacrată de Eugen Ionescu, care și-a subintitulat Scaunele (Les Chaises, 1952) „farsă tragică”, și a devenit unul dintre semnele „teatrului absurdului”, cum l-a numit Martin Esslin (1961).
Paul Cornel Chitic și-a subintitulat astfel piesa Bunicul și Artre cu litere de platină („farsă tragică în două părți”, «Amfiteatru», 1/1968; în volumul Teatru, 1970) (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). O familie numeroasă, care așteaptă să se mute dintr-o casă în curs de dărâmare, vorbește „într-un stil prețios, de salon manierist”: „toți vorbesc mult spre a comunica extrem de puțin. O ridiculă ritualistică a verbozității pare a sufoca orișice sforțare de a explica lumea” (Artur Silvestri) (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). Textul critic al piesei: ediția «Teatru» din această serie (vezi acolo articolul farsă tragică).
Criticii socotesc farsa tragică emblema primei etape a dramaturgului. Mircea Iorgulescu: primele piese „asimilează procedee și teme caracteristice teatrului absurdului, parabolei și farsei tragice. Nu însă fără originalitate”, căci urmăresc „degradarea unor concepte” (în «Teatrul participării»). Artur Silvestri vorbește despre „un soi de avangardă barocă, de inspirație ionesciană”, care cultiva „absurdul, demitizarea, limbajele mecanizate, adică tot ceea ce în acel moment exemplifica așa-zisa «farsă tragică»”; Bunicul și Artre... „(o, bineînțeles, farsă tragică)” e o producție „inteligentă, croită cu virtuozitate și scrisă alert” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Chitic însuși a dat, în 1974, sensul acestor piese: nu fenomenul lingvistic l-a preocupat, „ci mecanismul social care duce la automatismul de exprimare”, „crâncena gravitate a înstrăinării unui personaj de propriul său statut” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Iar critica de mai târziu vede continuitatea dintre farsa tragică a debutului și teatrul politic al maturității: „stilizarea caracterelor până la tipologie și un relativ dezinteres pentru psihologii” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). Mircea Ghițulescu aplică termenul și piesei lui Beckett: „în farsa tragică a lui Beckett eroii așteaptă un presupus mântuitor mereu absent” (în «Stagiunea editorială»).
glosar secretariatul literar — Compartimentul unui teatru care citește piesele primite, propune repertoriul și negociază cu autorii; în anii ’60–’80, și filtru ideologic. Chitic, în 1968: „Se pare că secretariatul literar știe întotdeauna care sunt aceste probleme [actuale], iar dramaturgul, de obicei, habar n-are” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»); vezi și (în «Stagiunea editorială»).
glosar Ileana Berlogea — Ileana Berlogea (1931–2002) — teatrolog, istoric al teatrului universal, profesoară și decan la I.A.T.C. (în «Rigoarea realității» și «Stagiunea editorială»).
glosar Mircea Ghițulescu — Mircea Ghițulescu (1945–2010) — critic și istoric al teatrului, cronicar dramatic (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).