Uite-l, nu e!
Teatrul, 1987, nr. 3, p. 74–76 Identificat în PDF
Sursa, cum stă pe scanul din volum: revistă neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1987, p. 74–76. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
Spectacole pentru copii și tineret
Teatrul „Ion Creangă”
de Mihaela Tonitza-Iordache după Ion Creangă
Volumul păstrează figura scanată din revistă. ▣ Paginile din revistă (PDF) ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticul de teatru
Data premierei: 27 iunie 1986. Regia: SANDA MANU. Decoruriglosar: CONSTANTIN RUSU. Costume: TATIANA ULEU. Muzica: CORNELIA TĂUTU. Interpreți: MARCELA ANDREI, CORNELIA PAVLOVICI, CONSTANTIN FUGAȘIN, TUDOR HEICA, CRISTIAN IRIMIA, MARIAN LEPĂDATU și TATIANA CONSTANTIN, MIRCEA ANCA, ILIE GÂLEA (studenți I.A.T.C.glosar).
„Ca și Caragialeglosar, Creangă e un dramaturg deghizat în prozator”sursa (George Călinescu, „Istoria literaturii române”).
Pentru realizatorii de spectacole, această aserțiunesursa poate fi socotită argumentul definitiv; cu alte cuvinte, mai devreme sau mai târziu, poveștile lui Creangă nu puteau avea decât aceeași soartă ca și „momentele și schițele” caragialeenesursa — aceea de a furniza partituri actoricești pentru memorabile scenete de teatru și televiziune.
Hazul pe care-l dezlănțuie proza lui Creangăsursa — în izbutitul scenariu semnat de Mihaela Tonitza-Iordachesursa — pe scena teatrului ce poartă numele marelui scriitor, trebuie să o spunem, se naște din caracterul total antifantastic al acestei literaturi.
Pentru a înțelege mai bine rostul și virtuțile acestui spectacol, e necesar să amintim că „fantastic” se definește a fi orice este inexplicabil, straniu, insolit etc., deci orice poate fi povestit fără a i se întrezări „cauza”; în literatura europeană, fantasticul este îndeobște expresia unor forțe neomenești (deasupra puterii de înțelegere a omului) și inumane (adesea îndreptate împotriva omului sau a omenirii); proza dedicată acestor forțe — incomensurabile și obscure, permanente și care modifică destine — se scrie pentru a provoca frisonul, spaima, groaza, angoasa, prin abordarea „fantasticului” încercându-se și o deslușire, o lămurire, fie ea și parțială, a tragicului; în felul acesta, Rațiunea dă târcoale inexplicabilului, explicând, poate, originea mistificărilor, dar oprindu-se în pragul misterului.
În proza lui Creangă, orice forță de temut ia, în mod invariabil, înfățișarea stabilită de tradiția populară și este eufemizată și tratată antifrasticsursa: ființele supranaturale sunt îmbiate, ademenite să se metamorfozeze în ființe „aproape” umane — în speță, draci —, astfel că, odată personificate și întrupate, aceste forțe opuse omului ajung cu oamenii în raporturi de megieși, cu statut de conlocuitori ai lumii terestre, constituindu-se într-o „populație” ridicolă prin pretenții și stupidă prin ceea ce crede despre sine; această „populație” de ființe supranaturale, în poveștile lui Creangă, se arată a fi inferioară ca inteligență sătenilor, tocmai în virtutea atotputerniciei de a se „arăta” la față.
În literatura fantastică, vorbindu-se despre o intervenție, chiar minimă, a forțelor supranaturale, în spatele lor se presimte, se întrezărește, se poate intui enorma, gigantica, inimaginabila dimensiune ce o au.
În povestirile — îndrăznesc să spun — antifantastice ale lui Creangă, forțele
75
supranaturale sunt considerate atât de mici în dimensiuni și posibilități, încât expresia lor maximă este aceea de a lua înfățișare umanoidă, iar aceste arătări antropomorfice sunt atât de credule, de mărginite și de timorate, încât nu pot fi decât de batjocură pentru orice muritor mucalit de prin Moldova.
Dându-i trup și gândire umanoidă, Creangă neagă fantasticul din fantasmagorii.
De altfel, mentalitățile, credințele, superstițiile și religia au încetățenit o amuzantă repartizare topografică a omenescului și supranaturalului: forțele binelui și cele ale răului — oricum mai puternice decât omul — și-ar avea lăcașul „deasupra”, întocmai ca o pătură de nori grei de ploaie, și, respectiv, „dedesubt”, în pământ, la o adâncime variind între aceea a arăturii plugului și aceea a unei fântâni de deal. „La mijloc” s-ar afla omul, cu toate lumeștile sale exprimări. Etajarea aceasta sugerează un cosmic sandviș, în care straturile din „afara” lumii își dispută miezul — adică omul, omenirea. Naivitatea acestei orânduieli a fost luată în râs de Creangă, care, cu o democritiană înțelepciunesursa, lasă a se înțelege că „atomi” ai binelui și răului, ai firescului și nefirescului, se află în plămada fiecărui muritor. Naturalul și fantasticul (falsificat, alterat, denaturat, domesticit prin antropomorfizare) se află în opera lui Creangă în cea mai savuros-comică intimitate.
Creangă este un Democrit mucalit care ridică virtuozitățile limbii române la rangul de Rațiune a bunului-simț; limba română miniaturizează opoziția, demontează contradicția, persiflează extremele și răstălmăcește incompatibilitățile; iată câteva exemple: drac împielițat, un drac de fată, nu e dracul atât de negru pe cât pare, ei drăcie cu pălărie!, are pe dracu-n el (ce distanță între expresia aceasta, vizând nedomolirea, inventivitatea, lipsa de cumpănire și de cumpătare, și cealaltă, anatemizatoare și ostracizantă: are pe diavolul în el!), drăcovenie, îndrăcit, drăcos, a mai crăpat un drac! etc.
În arealul virtuozităților de limbă care minimalizează orice exces fabulatoriu ori fanatizant, cultivarea fantasticului se reduce la plăcerea de a oferi surprize fericite, care, în orice caz, pot fi justificate, explicate.
Aceasta este cheia spectacolului semnat de Sanda Manusursa. Cei nouă actori: Marcela Andrei, Cornelia Pavlovici, Constantin Fugașin, Tudor Heica, Cristian Irimia, Marian Lepădatu și studenții Tatiana Constantin, Mircea Anca și Ilie Gâlea interpretează toate rolurile — multe la număr — din peisajul sătesc și „drăcesc” prin care scenariul ne poartă spre a ne minuna de câte sunt pe lumea asta — și prostie și viclenie, și umor și credințe naive, și bune și rele. Regia a imaginat și realizat din acest scenariu o reprezentație foarte apropiată de genul teatrului ambulant: cu foarte puține trucuri și truvaiuriglosartrad. legate de complicatele utilaje ale teatrului modern, reprezentație în care schimbările de rol se săvârșesc la vedere, prin iuțeala de mână și de picior a interpreților și din neatenția noastră, căci, permanent, în scenă există ceva savuros, captivant, important de urmărit, astfel încât, sub perdeaua de solicitări ale atenției publicului, ieșirile și revenirile actorilor sub alte înfățișări sunt plăcute surprize.
Spectacolul este un musicalglosar nostimtrad.
76(amuzant, comic, hazliu, agreabil, simpatic, poznaș), într-un decor al sugestiilor și în costume care strunesc bine caricaturalul și ostentativul, cu o muzică plăcută și așezată temeinic în momentele de „antractglosar”, care sunt și puncte de schimbare a tonului, locului și acțiunii.
Actorii cântă, recită, dansează, fac elementare acrobații, sunt joviali și dibaci în a schimba „mascaglosar” (personajul). În acest „joc de-a teatrul”, spectacolul are momente de pauză, în care actorii nu mai sunt personaje, ci un soi de povestitori prinși în plasa propriilor spuse, în genul jocurilor de copii în care ei își pregătesc un scenariu, ei își repartizează rolurile și, de cum au săvârșit aranjamentul, au și intrat în partitură (eu eram tata, tu erai mama, eu veneam — bună ziua — și tu-mi aduceai mâncarea — hai, n-o aduci?); în acest „joc de-a teatrul”, o interpretare modestă stânjenește echipa, una strălucitoare ridică după sine ansamblul. La premieră am avut impresia că spectacolul, prin amintitele momente de pauză, și-a prevăzut puncte de repliere și de relansare pentru cazul unor zile mai puțin faste.
Important în acest spectacol este, cum spuneam, hazul născut din caracterul antifantastic al prozei lui Creangă. Pe scenă, într-o ingenioasă montare, se succed aparițiile dracilor și poveștile despre prostia omenească.
Copiii — mulți dintre ei aflându-se pentru prima oară în viață în fața imaginii „necuratului” — izbucnesc în sănătoase și istețe hohote de râs; prostia se arată a fi singura însușire a populației iadului, iar drăcoveniile nu-s altceva decât alte nume date aceleiași prostii, de care se fac vinovați tot oamenii. Ba, mai mult; în timp ce prostia dracilor e înveselitoare, prostia omenească, în spectacol, îngândurează și e mai puțin amuzantă.
Luându-i drept martori și părtași ai istețimii, spectacolul are darul să-i înțelepțească pe copii, dirijându-le râsul spre greșelile ce le-ar putea face când vor fi mari; dar cu arta pedagogică a marelui Creangă!
Paul Cornel CHITIC
Notele ediției
sursa Citat atribuit de autor lui George Călinescu (1899–1965), Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941); n-am putut verifica forma exactă a frazei în textul lui Călinescu.
sursa Contextul cronicii — rubrica «Spectacole pentru copii și tineret»: spectacolul Teatrului „Ion Creangă” din București Uite-l, nu e!, scenariu de Mihaela Tonitza-Iordache după poveștile lui Creangă, premiera 27 iunie 1986, regia Sanda Manu. Teatrul „Ion Creangă” — teatrul pentru copii și tineret din București, înființat în 1965 (direcția Ion Lucian). Revista și numărul nu se văd.
sursa I. L. Caragiale (1852–1912), Momente și schițe (1901) — volumul de proză scurtă (Domnul Goe, Vizită, Telegrame, Bacalaureat…) ale cărui texte, aproape numai dialog, au fost transpuse nesfârșit în scenete de teatru și de televiziune.
sursa Ion Creangă (1837–1889) — povestitorul humuleștean, autorul Amintirilor din copilărie și al Poveștilor; dracii lui Creangă, păcăliți de oameni, apar mai ales în Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Pățitul și Ivan Turbincă. [Ion Creangă — Dănilă Prepeleac (1876), ro.wikisource, ro]
sursa Mihaela Tonitza-Iordache — autoarea scenariului; n-am găsit date biografice sigure.
sursa Antifrază — figură de stil prin care se spune contrariul a ceea ce se înțelege (de pildă, a numi „frumos” ceva urât); aici: dracul, forță de temut, e numit și tratat ca un biet vecin caraghios.
sursa Democrit din Abdera (c. 460 – c. 370 î.Hr.) — filozoful grec al atomismului (totul e alcătuit din atomi și vid), numit în tradiție „filozoful care râde”, pentru că râdea de nebunia oamenilor.
sursa Sanda Manu (6 august 1933, București – 19 aprilie 2023, București) — regizoare și profesoară de actorie la I.A.T.C., formatoare a mai multor generații de actori (după dmtr.ro). Decorurile spectacolului — Constantin Rusu, costumele — Tatiana Uleu, muzica — Cornelia Tăutu (10 martie 1938, Odorhei – 24 martie 2019), compozitoare de muzică de film și de teatru.
trad. truvaiuri (fr. trouvaille) — „găselnițe”, descoperiri ingenioase, soluții neașteptate.
trad. musical (engl., prescurtare de la musical comedy) — gen de spectacol de teatru în care acțiunea vorbită alternează cu cântecul și dansul.
glosar decor — Din fr. décor (de la décorer, lat. decorare, „a împodobi”): ansamblul elementelor materiale care închipuie locul acțiunii — panouri, construcții, practicabile, mobilier, fundaluri, obiecte. Autorul îl enumeră în polemica cu Florian Potra: „decorul — cadrul, butaforia, costumul, accesoriile individuale, simulacrele, peisajul etc.” (în «În jurul unor „interferențe”»).
Pentru autor, decorul nu e suma obiectelor de pe scenă, ci un semn al stării de conștiință a publicului: obiectul aflat pe scenă e „jalon funciar al fondului său atitudinal”, iar ansamblul decorului „poate fi asimilat unui ecran pe care se proiectează modificările survenite în conștiința publică a realității”; de aceea „decorul este literalmente reflexie a momentului social; nu există un decor universal care să traverseze istoria”, fiecare epocă cere „alte decoruri ale aceluiași text” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). Decorul „primește, contestă sau emite o semnificație” și poate deveni „un personaj, o motivație, o continuare sau un rezultat al conflictului” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).
Studiile din 1974–1975 propun o tipologie: decorul-„cadru” de la Hamlet, în care sala-scenă devine închisoarea Danemarcei (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu»); decorul „fabulator” de la Volpone (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie»); decorul-obiect unic al lui Bortnovschi la Poveste de iarnă, care „nu inferă semnificația în spectacol ci o provoacă” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»); decorul-„personaj global, semn iconic al unei societăți”, care se prăbușește odată cu Béranger în Regele moare (în «Cele trei spații ale scenei (II)»); „imensa cuvă generatoare de stări și senzații” de la Danton (în «Decorul la „Danton”»); decorul „al improvizației, tipice teatrului popular” și decorul din obiecte „civile” ale lui Dan Nemțeanu (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»).
Decorul are o istorie legată de tipul de scenă: pe scena italiană el e „un nivel de conotații apriorice conflictului”, o „predestinare” a gesturilor actorului (în «Cele trei spații ale scenei (II)»); la televiziune, decorul „nu există decât în măsura în care el intră într-o imagine”, e „un obiect imposibil, inexistent în realitatea reală” (în «Prima expoziție de scenografie de teatru T.V.»); în pantomimă lipsește cu totul, iar scenografia devine „un spațiu recesiv” (în «Cearta mimului cu spațiul»). În teatrul istoric, decorul nu arată epoca: pe scenă nu apar „ALTCEVA DECÂT SEMNE, SIMBOLURI, CARE sunt ALE NOASTRE, DAR AU FOST DISCRET ÎMPRUMUTATE EPOCII” (în «Decorul teatrului istoric: imaginară înfățișare a unui alt viitor»).
Dintre obiectele unui decor, autorul deosebește obiectul scenografic — obiect și semn deodată — de simpla recuzită și de accesorii (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu»); vezi și cele trei spații, cinetism, sociologia configurării.
glosar I.A.T.C. — Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București — școala superioară de teatru și film (azi U.N.A.T.C.) (în «Un teatru al prezentului continuu», «Michel de Ghelderode la Teatrul Foarte Mic», «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind», «Melodie varșoviană», «Uite-l, nu e!» și «Zilele dramaturgiei românești»).
glosar Caragiale — Ion Luca Caragiale (1852–1912) — dramaturgul clasic al teatrului românesc; pentru Florin Tornea, modelul dramaturgiei „histrionice” (în «Cluj-Napoca, simpozionul: Valorificarea scenică a dramaturgiei românești»); decorurile la O scrisoare pierdută (Ciulei) și O noapte furtunoasă (Nemțeanu) sunt comparate în (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»); cronici la «Conu’ Leonida față cu reacțiunea» și la «O scrisoare pierdută» a lui Purcărete (în «Conu’ Leonida față cu reacțiunea de I. L. Caragiale» și «Tragedia unei colectivități»).
glosar truvaiuri — Fr. trouvailles, „găselnițe”: invenții scenice ingenioase, adesea gratuite (în «Scapino» și «Uite-l, nu e!»).
glosar musical — Spectacol de teatru cu muzică, cântece și dans, în care numerele muzicale duc acțiunea (engl. musical comedy) (în «Cenușăreasa de Ion Lucian și Virgil Puicea după Perrault», «Uite-l, nu e!» și «Micuța Dorothy»).
glosar antract — Pauza dintre actele unui spectacol (în «Uite-l, nu e!»).
glosar mască — Pentru autor, „un decor condensat, redus la suprafața feței interpretului”; în spectacolul cu măști coexistă doar două dintre cele trei spații, cel intențional și cel constituit (în «Cele trei spații ale scenei (I)»). În «Teatrul folcloric», măștile cultului grecesc (în «Teatrul folcloric»); la Scapino, masca e „o caricatură care și-a pierdut semnificația directă”, păstrând doar „valoarea de emblemă” (în «Scapino»).