Floarea de cactus
Teatrul, 1987, nr. 1, p. 47–49 Identificat în PDF
Sursa, cum stă pe scanul din volum: revistă neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1987, p. 47–49. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
Alte premiere
Teatrul „Nottara”
de Barillet și Gredysursa
Volumul păstrează figura scanată din revistă. ▣ Paginile din revistă (PDF) ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticul de teatru
Data premierei: 23 decembrie 1986. Regia: MIRCEA CORNIȘTEANU. Scenografiaglosar: RADU CORCIOVA. Traducerea: ANGELA PLATI. Distribuția: CRISTIAN ȘOFRON (Igor); DANA DOGARU, TANIA FILIP (Antonia); LUCIA MUREȘAN, CAMELIA ZORLESCU (Stéphanie); RODICA SANDA ȚUȚUIANU (Doamna Durand-Bénechol); GEORGE CONSTANTIN, ȘTEFAN SILEANU (Julien); VALENTIN TEODOSIU (Norbert); DINU LUCIAN (Domnul Cochet); ADRIANA MOCA („Primăvara lui Boticelli”).
Să rezumăm piesa ultimei premieresursa a Teatrului „Nottara”glosar ar însemna fie să stricăm plăcerea spectatorilor care nu au văzut nici montarea de acum 15 ani, și nici filmulsursa, fie să repetăm ceea ce e deja cunoscut.
În caietul de salăglosar al noului spectacol este inserat un fragment dintr-o cronică semnată de Jean-Jacques Gautier în „Le Figaro”sursa, în care piesa este considerată un excelent vodevilglosar.
O definiție ad-hoc a vodeviluluitrad. ar fi aceasta: orice piesă în care conflictul e astfel conceput încât în loc să se termine cu bine se termină și mai bine. Am putea spune că vodevilul este unicul coridor care duce spre paradis, mai precis spre imaginea paradisiacă ce ne-o facem la un moment dat despre lume.
Ca orice imagine (despre oameni) șlefuită și lustruită până capătă sclipici, și cea oferită de Floarea de cactus este construită cu abilități și din volute care o izbăvesc de reproșuri și îndoieli, iar pe tine, spectator, te scutesc de datoria de a-ți pune întrebări.
Vodevilul este un dat ce trebuie respectat cu sfințenia pretinsă de orice perfecțiune, desigur improbabilă și inutilă, dar cu atât mai ambițioasă în a fi respectată și în litera și în spiritul ei. Astfel că Mircea Cornișteanu a trebuitsursa să-și arate doar hărnicia și priceperea de a trece cât mai exact artificiala dar delicioasa construcție de pe netezimea paginii în volumul scenei.
Într-un spectacol cu Floarea de cactus — text în care fie și cea mai firavă încercare de lectură personală ar face să sară în aer tot eșafodajul de situații și întorsături —, ceea ce contează sunt actorii. Ei trebuie să îmbrace cât mai pe trup „pielea” personajelor, care au taliile și detaliile atât de minuțios precizate încât nuanțele, tonul, particularitățile interpretative devin literalmente proprietatea personajului literar.
Așadar, un astfel de text îi vâră pe interpreți în situație întocmai cum i-ar vârî în vagonetul ce trece prin „tunelul groazei”, pe același unic traseu și cu veșnic aceleași surprize, iar interpreții trebuie să reacționeze după cum li-i felul, cât mai convingător și mai expresiv și în conformitate cu efectul scontat. Nu e admisă sub nici un motiv vreo abatere; se acceptă cu plăcere orice virtuozitate care se mărginește la a „umple” volumul dat al personajului.
E admirabil, ba mai mult, e stupefiant actorul George Constantinsursa — cel intrat în memoria culturii noastre teatrale cu roluri ca pirandellianul Henric IV, Lear, Prospero, Feodor Karamazov etc., etc. —, cât de bine și cu cât elan izbutește să fie un stomatolog înamorat de două ori (o dată în prima, și o dată în a doua parte a spectacolului), să fie naiv cu gentilețe, cu joviale precarități în capacitatea de observație, burghez cumpătat, amuzat și amuzant în împrejurări și în situații ieftine; de-a dreptul adorabil în inteligența folosită pentru a spune replici aproape stupide, stârnind zâmbetul prin felul său de a dori să fie ursuz ș.a.m.d. Statura talentului său încalecă un cal de lemn, interpretând rolul statuetei de pe birou care reprezintă un condotier ecvestrusursa.
Declarația făcută de George Constantin în caietul-program — „Da, îmi doresc de mulți ani și acest lucru. Iubesc nespus rolurile create în ultimele stagiuni, însă voiam să fac un personaj într-o piesă «veselă»” — pare să spună că voința sa artistică dorea să-și ia o vacanță. Cred
48
că o va avea de-a lungul a multe sute de reprezentații. Dana Dogaru este chiar tânărasursa de 25 de ani care, prin fervoarea grijii sale pentru „cealaltă”, izbutește să răstoarne totul și să pună lucrurile la punct în mod ideal. Actrița e de mare talent, în timp ce personajul este o mică excepție de la regulă. Oare talentul o face să-și joace rolul de parc-ar ști finalul piesei? Dorința ei de a regla contururile cu „fosta” doamnă doctor prea seamănă cu voința unei atotștiutoare, pe când personajul Antonia, fată de doctor, pare mai degrabă o încăpățânată în capriciul ei de a face un bine câtorva oameni anume.
În fine, Stéphanie, floarea de cactus: Lucia Mureșan știe să fie severă, uscată, plină de ghimpi, corectă, indispensabilă, eficientă și îndrăgostită în taină, în mare taină, de doctorul Julien. Însă momentul când devine nebunatică, apetisantă, mondenă, tulburătoare și în cele din urmă cotropitoarea sufletului de patron-stomatolog o găsește mai puțin pregătită, exersată și predispusă.
Valentin Teodosiu în rolul Norbertsursa, amic al doctorului, izbutește să fie un personaj cu haz atunci când joacă „felul de a fi” al lui Norbert — prin aceasta înțelegând și tonul, gestica, rictusul, ticurile etc. —, dar vădește o oarecare stânjeneală în dialogul său cu propria iubită.
Ceilalți interpreți dau cu voioșie replica, fiecare construindu-și, din ce-i oferă textul, o mică schemă: Rodica Sanda Țuțuianu, în doamna Durand Bénechol, e o parvenită cu aere de mare burgheză, Dinu Lucian, în domnul Cochet, e un pedant cochet care-și fabrică șarmul masculin conform ocaziilor, Adriana Moca, în „primăvara lui Boticelli”sursa, e țipătoare, artificială și exterioară rolișorului său de midinetătrad., Cristian Șofron, în Igor — revers al medaliei a cărei față e numită Antonia —, e palid, mult prea palid și chiar stingheritor din pricina firavei sale prezențe în scenă. Să fie de vină monstrul sacru numit George Constantintrad.? Sau poate dezinvoltura strălucitoare a Danei Dogaru? Prea multe observații de detaliu permite acest spectacol care, după ambițiile textului, ar trebui să fie un vârtej amețitor de surprize și nostimade.
La premiera pariziană, „spectacolul — spun cronicile — a fost întrerupt de hohote de râs și încununat de aplauze, iar când s-a terminat, aclamațiile au luat-o înaintea bravo-urilor care nu se mai opreau”.
La premiera de la „Nottara” am râs cu toții de câteva ori, dar spectacolul n-a instalat pe fețele noastre decât zâmbete. Oare de ce? — pentru că actori buni sunt în distribuție, regia a fost respectuoasă și corectă cu pretențiile textului...
Să fie de vină publicul de premieră, compus în marea sa majoritate din oameni de teatru, care nu râd chiar la orice și pe care nu-i amuzi cu una-cu două, sau textul, care mi s-a părut aidoma unui bătrân ce vorbește mult și impecabil
49despre nimicuri bine puse la punct? Prefer să cred că publicul de premieră e de vină.
Dar cum arată oare spectacolul cu Tania Filip în rolul Danei Dogaru, Camelia Zorlescu în cel al Luciei Mureșan și Ștefan Sileanu înlocuindu-l pe George Constantin? Rămâne de văzut.
Paul Cornel CHITIC
Notele ediției
sursa Pierre Barillet (1923–2019) și Jean-Pierre Grédy (1920–2022) — cuplu de autori francezi de comedii de bulevard, cu peste douăzeci de piese scrise împreună. Fleur de cactus s-a jucat întâi la Théâtre des Bouffes-Parisiens în 1964, în regia lui Jacques Charon, cu Sophie Desmarets (Stéphane), Jean Poiret (Julien), Elisabeth Wiener (Antonia) și Jean Carmet (Norbert); adaptată pe Broadway de Abe Burrows (Cactus Flower, 1965) și ecranizată în 1969 (Cactus Flower, regia Gene Saks, cu Walter Matthau, Ingrid Bergman și Goldie Hawn). În original, asistenta se numește Stéphane (aici Stéphanie), iar personajele secundare sunt Madame Durand-Bénéchol, Monsieur Cochet și „Le Printemps de Boticelli” (scris așa și în original).
sursa „Montarea de acum 15 ani” — o primă punere în scenă românească a piesei, pe la începutul anilor ’70, pe care n-am putut-o identifica sigur; „filmul” — Cactus Flower (1969), regia Gene Saks.
sursa Contextul cronicii — rubrica «Alte premiere»: premiera din 23 decembrie 1986 a Teatrului „Nottara” cu Floarea de cactus, în regia lui Mircea Cornișteanu, cu George Constantin în rolul doctorului Julien (confirmat de dmtr.ro, fișa actorului). Revista și numărul nu se văd; cronica stă în revistă imediat înaintea cronicii la «Baltagul» de la Iași. Teatrul „Nottara” — Teatrul „C. I. Nottara” din București, înființat în 1947 ca Teatrul Armatei, care poartă numele marelui actor Constantin I. Nottara (1859–1935).
sursa Jean-Jacques Gautier (4 noiembrie 1908, Essômes-sur-Marne – 20 aprilie 1986) — romancier (Premiul Goncourt, 1946) și, timp de decenii, temutul critic dramatic al cotidianului parizian «Le Figaro»; membru al Academiei Franceze (1972).
trad. ad hoc — „pentru aceasta” (lat.): făcut anume pentru împrejurarea de față, improvizat.
sursa Mircea Cornișteanu — regizor; a lucrat între 1975 și 1981 la Teatrul Național din Craiova (după dmtr.ro); scenografia spectacolului — Radu Corciova, traducerea — Angela Plati.
sursa George Constantin (3 mai 1933, București – 30 aprilie 1994, București) — unul dintre marii actori români ai secolului XX. Rolurile amintite: Henric IV din piesa lui Luigi Pirandello (Enrico IV, 1922), Teatrul „Nottara”, regia Lucian Giurchescu, 1966; Lear din Regele Lear de Shakespeare, Teatrul Național din București, regia Radu Penciulescu, premiera 30 octombrie 1970; Prospero din Furtuna de Shakespeare, Teatrul „Bulandra”, regia Liviu Ciulei, premiera 30 decembrie 1978; Feodor Karamazov în Karamazovii (adaptare după Dostoievski de Horia Lovinescu și Dan Micu), Teatrul „Nottara”, regia Dan Micu, premiera 21 octombrie 1981 (toate după dmtr.ro).
sursa Condotier (it. condottiere) — comandant de mercenari în Italia secolelor XIV–XVI; „condotierul ecvestru” trimite la statuile ecvestre ale condotierilor (Gattamelata de Donatello, la Padova; Colleoni de Verrocchio, la Veneția).
sursa Dana Dogaru (n. 1 august 1953, București) — actriță a Teatrului „Nottara”.
sursa Valentin Teodosiu (n. 17 septembrie 1953, București) — actor de teatru și film.
trad. monstru sacru (fr. monstre sacré) — expresie pusă în circulație de Jean Cocteau (piesa Les Monstres sacrés, 1940): mare actor, vedetă consacrată, a cărei personalitate copleșitoare îi face pe ceilalți să pălească.
trad. midinetă (fr. midinette) — tânără lucrătoare din atelierele de modă pariziene (cele care ieșeau la prânz, midi, să mănânce ceva, dînette); prin extensie, fată naivă și frivolă, cu gusturi sentimentale.
sursa „Primăvara lui Botticelli” — trimitere la tabloul Primavera (c. 1480, Galeria Uffizi, Florența) al pictorului florentin Sandro Botticelli (c. 1445–1510); în piesă, porecla unei tinere care pozează în „frumusețe botticelliană” (originalul francez scrie și el „Boticelli”).
glosar scenografie — Cuvântul vine din gr. skēnographia, „pictura scenei”: la Vitruviu (De architectura, I, 2) el desemna desenul în perspectivă al unei clădiri, iar în Renaștere a ajuns să numească pictura decorurilor în perspectivă. În sensul modern, curent în românește din secolul XX, scenografia e arta care alcătuiește spațiul vizual al spectacolului — decor, costume, obiecte, lumină — și meseria celui care o practică, scenograful. Dicționarele de teatru (Patrice Pavis, Dictionnaire du théâtre) o definesc drept scriere a spațiului scenic, nu ca simplă împodobire a lui.
Seria de studii pe care autorul o publică între 1974 și 1975 în rubrica «Scenografie» a revistei «Teatrul» — despre Hamlet, Volpone, Poveste de iarnă, Regele moare, Danton, O noapte furtunoasă (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu», «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie», «Cele trei spații ale scenei (I)», «Cele trei spații ale scenei (II)», «Decorul la „Danton”» și «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri») — stă la originea cărții lui de teorie scenografică, «Teatrul obiectelor» (1982). Programul e formulat chiar în primul studiu despre cele trei spații: nu analiza unui decor sau a altuia, ci „constituirea unei imagini de ansamblu a dinamicii și evoluției spectacolului de teatru din punctul de vedere al scenografului”, „problema metamorfozelor spațiului în care are loc reprezentația” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).
Motivul pentru care autorul scrie „cronică scenografică și nu cronică teatrală” e expus în polemica cu Florian Potra: critica vorbește despre regie și interpretare și ocolește „unicul element material conservabil (fie și numai prin imagine fotografică)” al spectacolului, decorul, „în funcție de care se poate reconstitui, recunoaște, recompune, conduita actorului” (în «În jurul unor „interferențe”»). De aceea cere, la Trienala din 1976, o filmotecă de „mini-filme” care să înregistreze decorul în „spațiu, mișcare (cinetismul decorului) și durată” (în «Trienala de scenografie»), iar la Trienala din 1985 deplânge „criza de retorică expozițională” a expozițiilor, în care decorul apare inert (în «Trienala de scenografie ’85»).
Ce este scenografia, ca semn: „Scenografia a lucrat întotdeauna cu semnificațiile — materialul intelectual al realității înțelese”; scenograful „nu operează cu cuvinte ci cu obiecte”, după un cod „mai degrabă intuit decât învățat” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). În anii ’80 formula se rafinează: scenografia e „pârghia de vizualizare a semnificațiilor” (în «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»); „MUȚENIA scenei, a scenografiei, nu e vid sonor, ci murmur de semne” (în «Cearta mimului cu spațiul»); în teatrul de animație „mai mult de trei sferturi este scenografie”, iar personajul însuși rămâne „un obiect scenografic” (în «... Scenografiei»).
La masa rotundă din 1986, moderată de autor, scenografia își discută statutul de artă: Traian Nițescu o socotește „soră a celorlalte arte plastice”, autorul îi atribuie „o dublă natură” — „identitate a lumii” și „abstracție plastică” — și „o relativă, dar autentică autonomie” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»); vezi autonomia scenografiei. Cronicile din anii ’80 o judecă după același criteriu: un decor oricât de inventiv, ca să-și vădească funcționarea, „trebuia să fi fost folosit prin regie” (în «Un decor respectuos cu textul»).
glosar Teatrul politic — „Teatrul politic” e numele dat în secolul XX teatrului care își asumă deschis o funcție de intervenție în viața cetății (Erwin Piscator, Das politische Theater, 1929; Brecht; teatrul documentar). Paul Cornel Chitic, dramaturg el însuși, îl revendică în sens propriu în textul-program «De până la mine și odată cu mine», publicat în 1984 în rubrica «Mărturii de creație» (în «De până la mine și odată cu mine»).
Născut „în preajma «punctului zero»” (1944), el are „convingerea pătimașă că teatrul de până la mine a fost politica celor fără putere, iar odată cu mine trebuie să fie politica puterii de judecată”. „Teatrul politic, în ceea ce mă privește, poate fi socotit o obsesie”. Teatrul „celor fără putere” e scris „despre elite, subelite și preelite” — Don Juan, Hamlet, Macbeth, Richard al III-lea — și fie dilată distanța dintre personaj și omul concret, fie produce prototipuri de conduită „penibile, ridicole ori periculoase” prin imitație (în «De până la mine și odată cu mine»).
Alternativa e „indicele de folosință” al piesei — datele și emoțiile care îl „obligă” pe spectator „să renunțe la stereotipiile de gândire, frica, lașitatea, maniile sale” —, opus „valorii de întrebuințare”, și „valoarea experiențială”: teatrul îl pune pe spectator „în postura unui judecător al unor situații extranee ariei tale de activitate”. De zece ani, spune autorul, scrie „un teatru în care tu sau eu, cei ce ocupăm un loc în stal, suntem personaje”; conflictul „coboară” de pe scenă și „înghite” publicul (în «De până la mine și odată cu mine»).
Noima lui e „democratizarea nevoii de sens”; teatrul poate da oamenilor „sentimentul comunității de întrebări”, iar arta e, cu vorba lui Constantin Noica, „nu numai comunicare, ci și cuminecare”. Precursorii pe care și-i recunoaște: Pirandello, Maiakovski, Brecht cel din „Arbeitsjournal”; programul e ilustrat de piesa lui Râvna (în «De până la mine și odată cu mine»). Aceeași perspectivă politică stă și la baza cronicilor scenografice din 1974–1975, care citesc decorul ca „spațiu ideologic al reprezentației” (în «Cele trei spații ale scenei (I)») (vezi cele trei spații).
glosar caietul-program — Broșura editată de teatru la o premieră: distribuția, texte despre piesă și spectacol, declarații ale autorului și ale regizorului; autorul citează adesea din ea (în «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind», «Îndrăgostiții de la 9 seara», «Joc ciudat după scăpătat» și «Profunzimea simplității»).
glosar vodevil — Comedie ușoară, cu intrigă încurcată și deznodământ fericit, la origine cu cuplete cântate; autorul îl definește ca piesa care „în loc să se termine cu bine se termină și mai bine” (în «Floarea de cactus»).