Glosar de termeni

---

Glosarul ediției de față la «Articole (1966–1989)» adună noțiunile de teorie a scenografiei pe care Paul Cornel Chitic le folosește sau le creează în articolele, cronicile, studiile și interviurile sale din periodice — scenografie și decor, obiect scenografic, cele trei spații, cutia italiană și scena centrală, simultaneitatea, convenția, cinetismul, teatrul de animație, pantomima, concepția regizorală, teatrul politic, teatrul folcloric, onirismul, teatrul istoric —, termenii de meserie ai teatrului, expresiile străine și numele importante și recurente (scenografi, regizori, dramaturgi, teoreticieni, teatre, manifestări); noțiunile centrale au articole dezvoltate, iar glosele spun sensul pe care autorul îl dă cuvântului, cu trimitere la titlul articolului în care apare.

Autori și izvoare de referință: DMTR — Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc · dexonline — Dicționare ale limbii române.

a posteriori — Lat., „din ce vine după”: retrospectiv, pe baza experienței (în «Cele trei spații ale scenei (II)», «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri» și «În jurul unor „interferențe”»).

abstracție plastică — vezi identitate a lumii.

accesorii — Obiectele mărunte de scenă. La Danton, „accesoriile emblematice” — tricolorul, fascia, boneta frigiană, cocarda, ghilotina — dau doar „schema de reperare cronologică” a epocii (în «Decorul la „Danton”»); la Un om = un om, „accesoriile unei civilizații” alcătuiesc decorul (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»).

Actualizarea — La autor, mai mult decât retrăirea trecutului: „reinstituirea sau instituționalizarea unui fapt”, împrejmuirea conflictului cu conotații care definesc o atitudine față de el, prin schimbarea sistemului de referință extraestetic; exemplul e prăbușirea decorului lui Bortnovschi în Regele moare (în «Cele trei spații ale scenei (II)»).

aculturație — Preluarea și asimilarea elementelor unei culturi de către alta, prin contact (în «Michel de Ghelderode la Teatrul Foarte Mic»).

afeliul — Punctul de pe orbita unei planete cel mai depărtat de Soare; autorul îl folosește pentru momentul în care scenografia, materializată în „roiul de obiecte”, e cel mai departe de sursa ei (intenția regizorului, viața dată de mânuitor); în Salonul păpușii, păpușile „au încremenit «la afeliu»” (în «... Scenografiei»).

Alexa Visarion — Alexa Visarion (n. 1947) — regizor de teatru și de film (în «Cluj-Napoca, simpozionul: Valorificarea scenică a dramaturgiei românești», «Zilele Caragiale (ediția a VII-a)» și «Un tărâm al nevrozei»).

alienarea — Înstrăinarea (termen hegelian și marxist): la Regele moare, „efectul ultim” al decorului — personajul „se consideră iluzoriu posesor al tuturor obiectelor văzute, dat fiind că le-a conservat imaginea” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). În «Teatrul folcloric», reducerea particularului „la numitor comun prin alienare” face mitul (în «Teatrul folcloric»).

amfiteatrul — Teatrul antic: gradene semicirculare în jurul orchestrei circulare unde evolua corul (în «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie»).

anamorfoză — Imagine deformată după reguli optice, care își recapătă forma adevărată privită dintr-un anumit unghi sau într-o oglindă curbă (în «Realism și virtuozitate»).

Andrzej Wajda — Andrzej Wajda (1926–2016) — regizor polonez de film și teatru; «Crimă și pedeapsă» la Teatrul Vechi din Cracovia (în «Kalisz — zece zile, capitală a teatrului polonez» și «Teatrul polonez contemporan»).

antract — Pauza dintre actele unui spectacol (în «Uite-l, nu e!»).

aparté — Replică rostită de actor ca pentru sine sau către public, pe care, prin convenție, celelalte personaje nu o aud (în «Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais»).

Appia — Adolphe Appia (1862–1928) — scenograf și teoretician elvețian, care a înlocuit decorul pictat cu spațiul tridimensional, modelat de lumină (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

atitudine scenografică — Termenul lui Traian Nițescu: felul propriu în care scenograful convertește semnele plastice în semne scenografice, „în relație cu actul dramatic oferit de către autor” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

Aureliu Manea — Aureliu Manea (1945–2014) — regizor (în «A doua conștiință» și «Cartea cu Apolodor»).

avanscenă — Partea din față a scenei, dintre cortină și rampă (proscenium); la Bărbierul din Sevilla, „surprizele de avanscenă” sunt intermezzo-urile prin care regizorul își mărturisește atitudinea față de piesă (în «Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais»).

Bauhaus — Școala germană de arhitectură, arte și design (1919–1933), al cărei atelier de teatru (Oskar Schlemmer) a cercetat scena ca joc de forme, culori și mișcare; influența ei asupra teatrului polonez e discutată în (în «Teatrul polonez contemporan»).

Ben Jonson — Ben Jonson (1572–1637) — dramaturg englez, contemporanul lui Shakespeare, autorul comediei Volpone (1606) (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie»).

biotop — În biologie, spațiul cu condiții de viață omogene în care trăiește o comunitate de organisme; autorul numește astfel lumea „perfect limitată și suficientă sieși” a scenografiei unui spectacol de animație (și propune și „psihotop”) (în «... Scenografiei»).

Brecht — Bertolt Brecht (1898–1956) — dramaturg, poet și teoretician german al teatrului epic; decorul lui Dan Nemțeanu la Un om = un om (Dispariția lui Galy Gay) (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»); autorul îl socotește unul dintre precursorii teatrului său politic (în «De până la mine și odată cu mine»).

butaforia — Obiectele de scenă fabricate din materiale ieftine (carton, lemn, ipsos) care imită lucruri reale (cuvântul vine prin rusă din it. buttafuori); autorul o numără printre părțile decorului (în «În jurul unor „interferențe”»); la «Uriașii munților», „Butaforie” e, la figurat, ce e fals, de decor (în «Ocazia de a ieși din narcisism»).

Caietul de sală — vezi caietul-program.

caietul-program — Broșura editată de teatru la o premieră: distribuția, texte despre piesă și spectacol, declarații ale autorului și ale regizorului; autorul citează adesea din ea (în «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind», «Îndrăgostiții de la 9 seara», «Joc ciudat după scăpătat» și «Profunzimea simplității»).

Călușul — Dans ritual de Rusalii al călușarilor, cu funcție magică; pentru autor, exemplul magicului păstrat „azi doar ca rit gestic și sonor” (în «Teatrul folcloric»).

Camil Petrescu — Camil Petrescu (1894–1957) — romancier și dramaturg; drama lui Danton, montată la Teatrul Național din București cu decorul lui Paul Bortnovschi, e analizată în (în «Decorul la „Danton”»).

Caragiale — Ion Luca Caragiale (1852–1912) — dramaturgul clasic al teatrului românesc; pentru Florin Tornea, modelul dramaturgiei „histrionice” (în «Cluj-Napoca, simpozionul: Valorificarea scenică a dramaturgiei românești»); decorurile la O scrisoare pierdută (Ciulei) și O noapte furtunoasă (Nemțeanu) sunt comparate în (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»); cronici la «Conu’ Leonida față cu reacțiunea» și la «O scrisoare pierdută» a lui Purcărete (în «Conu’ Leonida față cu reacțiunea de I. L. Caragiale» și «Tragedia unei colectivități»).

Cătălina Buzoianu — Cătălina Buzoianu (1938–2019) — regizoare, la Teatrul Mic și la Teatrul „Bulandra”, autoarea marilor dramatizări ale anilor ’80 (în «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie», «Ocazia de a ieși din narcisism» și «Un decor respectuos cu textul»).

catharsisului — Catharsisul („purificarea”, gr.) prin milă și frică, pe care, după Aristotel, o săvârșește tragedia; dramaturgia de actualitate, „dizolvând conflictul, sfidează și necesitatea catharsisului” (în «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»).

Cehov — Anton Pavlovici Cehov (1860–1904) — dramaturg și prozator rus; tema secției tematice a Cvadrienalei din 1987 (în «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie»); la «Un tărâm al nevrozei», Alexa Visarion e „dublul lui Cehov” (în «Un tărâm al nevrozei»).

commedia dell’arte — Teatrul profesionist italian al secolelor XVI–XVIII: trupe ambulante, măști fixe (Arlecchino, Pantalone, Scapino), improvizație pe un scenariu; amintită pentru „virtuozitățile scenei ambulante” (în «Cele trei spații ale scenei (I)») și ca model al jocului de la Scapino (în «Scapino»).

contre-emploi — Fr., „contra-rol”: distribuirea unui actor într-un rol potrivnic datelor lui fizice, vârstei sau temperamentului (în «Îndrăgostiții de la 9 seara»).

Cortina de fundal — vezi fundalul.

cortinei — Cortina — perdeaua care desparte scena de sală; „ridicarea cortinei” marchează începutul reprezentației (în «Cele trei spații ale scenei (I)» și «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»).

costum — Pentru autor, componentă a decorului cu „vădită valoare emblematică”: la Volpone, „posesia dreptului la un asemenea costum echivala cu o instituție”, iar Mosca, îmbrăcând costumul lui Volpone, îi preia apanajele (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie»).

Craig — Edward Gordon Craig (1872–1966) — scenograf și teoretician englez, profetul teatrului regizoral și al „supra-marionetei” (în «Teatrul polonez contemporan» și «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

cronică scenografică — Cronica unui spectacol centrată pe decor și pe obiectele scenei, nu pe text și pe interpretare. Autorul își apără genul în polemica cu Florian Potra: critica obișnuită ocolește „unicul element material conservabil” al spectacolului (în «În jurul unor „interferențe”»); în 1988 «Cronica scenografică» e rubrica sub care își publică eseurile (în «Cearta mimului cu spațiul», «Decorul teatrului istoric: imaginară înfățișare a unui alt viitor» și «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»).

cubul — La Étienne Souriau, unul dintre cele două modele ale spațiului teatral: cubul — „cutia teatrului italian” — și sfera, în care toate componentele tind spre un centru vital (după Traian Nițescu) (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

culise — Spațiile din lateralele scenei, ascunse publicului, de unde intră și ies actorii (în «Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais» și «Ocazia de a ieși din narcisism»).

Cvadrienala — Cvadrienala de scenografie și arhitectură teatrală de la Praga (Pražské Quadriennale), expoziție internațională organizată din 1967 la patru ani, cu pavilioane naționale, secție tematică, secție de arhitectură și secție a școlilor; autorul o comentează în 1983 (în «Cvadrienala de scenografie și arhitectură teatrală») și o discută cu Romulus Feneș în 1987 (în «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie»).

Dan Frățiciu — Scenograf și regizor al teatrului de păpuși de la Sibiu, autorul unui «Luceafăr» pentru marionete, citit „antiromantic” (în «5 minute de adevăr cu Dan Frățiciu», «O tradiție care obligă» și «Răsturnând înțelegerea curentă»).

Dan Jitianu — Dan Jitianu (1940–1994) — arhitect, scenograf și profesor; decorul lui „fabulator” la Volpone (Teatrul de Comedie) e analizat de autor (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie»); prezent la Trienale și la Cvadrienala de la Praga (în «Trienala de scenografie» și «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie»).

Dan Nemțeanu — Scenograf al Teatrului de Comedie; procedeul lui „abreviat, eliptic”, decorul alcătuit din obiecte-recuzită, e analizat la O noapte furtunoasă și Un om = un om (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»).

de facto — Lat., „de fapt”, în realitate (în «O modalitate artistică», «Decorul la „Danton”» și «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

decor fabulator — Numele dat de autor decorului lui Dan Jitianu la Volpone (Teatrul de Comedie): o compoziție „pur imaginară”, asamblată din detalii iconografice culese de pe o arie culturală de peste două sute de ani, care pare reconstituire arhivistică și e de fapt invenție (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie»).

decor topologic — Decorul care lucrează prin forma și mișcarea suprafeței de joc și „comunică senzorial spectatorului” starea dramei: platforma lui Blumbergs la Brand, discul cu sfere al lui Freibergs la Boris Godunov (în «Trei scenografi sovietici»). La Danton, „procedeul topologic” al lui Bortnovschi e doar premisa decorului, care nu e „o scenografie topologică” (în «Decorul la „Danton”»).

Denis Bablet — Denis Bablet (1930–1992) — istoric și teoretician francez al scenografiei, autorul cărților Le Décor de théâtre de 1870 à 1914 și Les Révolutions scéniques du XXe siècle (în «Cvadrienala de scenografie și arhitectură teatrală» și «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

dessous — Fr., „lenjerie de corp” (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»).

deus ex machina — „Zeul din mașinărie” (lat.): în teatrul antic, zeul adus pe scenă de o macara, care dezleagă din afară intriga; prin extensie, rezolvarea providențială. La Volpone, salvarea întrezărită de Ben Jonson e „înrudită cu «Deus ex machina»” (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie», «Prinț și cerșetor, dramatizare de Ștefan Oprea după Mark Twain», «Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais» și «Un text neînțeles»).

dicteul automat — Procedeul de bază al suprarealismului: scrierea fără controlul rațiunii, sub „dictarea” inconștientului; „onirismul refuză dicteul automat, sclavia inconștientului și a incoerenței” (în «O modalitate artistică»).

Dimov — Leonid Dimov (1926–1987) — poet, unul dintre întemeietorii „onirismului estetic”, participant la masa rotundă moderată de autor (în «O modalitate artistică»).

Dinu Cernescu — Dinu Cernescu (1935–2024) — regizor; în Hamlet (Teatrul „Nottara”), cu decorul lui Helmut Stürmer, prințul e „unealta lui Fortinbras” (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu»).

distanțare — „Efectul de distanțare” (germ. Verfremdungseffekt) al teatrului epic al lui Brecht: actorul își arată personajul fără să se contopească cu el, ca spectatorul să judece lucid ce vede (în «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind», «Negustor de sentimente (Paraziții) de Csiky Gergely», «Teatrul polonez contemporan» și «Tragedia unei colectivități»).

dramă cu teză — Piesă construită ca să demonstreze o idee morală sau socială (fr. pièce à thèse), cultivată de dramaturgii francezi ai secolului al XIX-lea (în «Negustor de sentimente (Paraziții) de Csiky Gergely»).

drame-dezbatere — Piese de idei construite ca o confruntare de argumente morale și sociale (în «Nu ucideți caii verzi»).

Dumitru Solomon — Dumitru Solomon (1932–2003) — dramaturg, autorul dialogurilor „socratice”; intervievat de autor în 1983 (în «Cu Dumitru Solomon»); piesa lui «Arma secretă a lui Arhimede» (în «Arma secretă a lui Arhimede»).

echivalențe — Procedeul scenografic în care un element de decor ține locul mai multor elemente din real; la Danton, scenografia trebuia să realizeze „suita de echivalențe, de analogii, de asocieri și învecinări între conflict și senzațiile [...] martorilor-spectatori” (în «Decorul la „Danton”»).

ecleraj — Lumina scenei (fr. éclairage): ansamblul efectelor de lumină ale unui spectacol (în «Zilele dramaturgiei românești», «Tensiune bine temperată» și «Depășirea statului în poză»).

Edward Bond — Edward Bond (1934–2024) — dramaturg englez; «Marea», la Teatrul Național din București (în «„Marea” de Edward Bond la Teatrul Național din București»).

Elena Pătrășcanu-Veakis — Elena Pătrășcanu-Veakis (1914–2000) — scenografă, cofondatoare a Teatrului „Țăndărică”, profesoară de scenografie la Institutul „Nicolae Grigorescu”; la Trienala din 1985, o mică retrospectivă a schițelor ei (în «Trienala de scenografie» și «Trienala de scenografie ’85»).

emblemă — Figura convențională care leagă o imagine de un sens; la decorul lui Dan Nemțeanu pentru O noapte furtunoasă, alăturarea dintre personaj și obiect produce o „emblemare socială și nu de una «administrativă»”, „șarjată, brutală, defăimătoare”, ca la Bruegel (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»); la Danton, „accesoriile emblematice” fixează epoca printr-o „notificare emblematică” (în «Decorul la „Danton”»).

Emilia Jivanov — Scenografă; la Un tărâm al nevrozei, „realul obiect scenografic este suprafața scenei” (în «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie» și «Un tărâm al nevrozei»).

emploiul — Emploi (fr.): tipul de roluri pe care le poate juca un actor după datele fizice și temperament (june-prim, ingenuă, comic, tragedian) (în «Melodie varșoviană»).

euritmia — Euritmie (gr., „ritm frumos”): armonia mișcării și a proporțiilor; pentru autor, elementul care se interpune între scenografie și spectacol — funcționarea „impecabil de tensionat și fluent” a tot ce se vede pe scenă (în «... Scenografiei»).

fabulație topologică — Formula autorului pentru scenografia filmului de animație: o poveste spusă prin transformările spațiului însuși, în care nu urmărim obiecte, „ci un fapt animat” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

Fetișism — Venerarea unui obiect căruia i se atribuie puteri magice; prin extensie, atașamentul excesiv față de lucruri (în «... Scenografiei»).

Florian Potra — Critic de film și de teatru, care a criticat în revista «Teatrul» (nr. 5/1975) analiza autorului la Danton; răspunsul autorului, despre „spațiul teatral” și „matricea dramei”, e «În jurul unor „interferențe”» (în «În jurul unor „interferențe”»).

Florin Tornea — Critic și teoretician de teatru; la simpozionul de la Cluj-Napoca (1974) vorbește de „structura histrionică” a dramaturgiei (în «Cluj-Napoca, simpozionul: Valorificarea scenică a dramaturgiei românești»).

fosei de orchestră — Fosa de orchestră: groapa dintre scenă și primul rând de spectatori, unde stă orchestra; deosebirea dintre scena „în rotund” și cea italiană „nu e dată numai de lipsa fosei de orchestră” (în «În jurul unor „interferențe”»).

fundalul — Partea din spate a scenei, închisă de obicei cu o pânză pictată; în «Marea», cerul de furtună pictat pe o pânză uriașă (în «„Marea” de Edward Bond la Teatrul Național din București»); „cortina de fundal”, pânza neutră pe care se decupează siluetele actorilor, la Scapino (în «Scapino»).

Gagurile — Efecte comice vizuale sau verbale, adăugate textului de regie sau de actor (engl. gag) (în «Scapino» și «Urmărirea de Woody Allen»).

Gilbert Durand — Gilbert Durand (1921–2012) — antropolog francez al imaginarului, autorul cărții Les Structures anthropologiques de l’imaginaire (1960), de la care vine „traseul antropologic” (în «Nică fără frică»).

Grotowski — Jerzy Grotowski (1933–1999) — regizorul „teatrului sărac”, centrat pe actor (Teatrul-Laborator din Wrocław) (în «Teatrul polonez contemporan»).

happy end — Engl., „sfârșit fericit”: deznodământul împăcat al comediei și al filmului comercial (în «Negustor de sentimente (Paraziții) de Csiky Gergely» și «Comedia unei tragedii (Iacobowsky și colonelul)»).

Helmut Stürmer — Helmut Stürmer (n. 1942, Timișoara) — scenograf, elev al lui Paul Bortnovschi, activ din 1977 în Germania. Decorul lui la Hamlet (Teatrul „Nottara”, regia Dinu Cernescu): sala-scenă ca închisoare și tronul care devine pe rând catafalc, masă a nunții și alcov — primele „obiecte scenografice” definite de autor (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu» și «Cele trei spații ale scenei (II)»).

hieratism — Caracterul solemn, nemișcat, al formelor, propriu artei sacre (în «Un decor respectuos cu textul»).

hiperrealism — Curent al picturii din anii ’60–’70 care reproduce realitatea cu o precizie fotografică (în «Realism și virtuozitate»).

histrionică — De la lat. histrio, „actor”: actoricesc. „Structura histrionică” a dramaturgiei (Florin Tornea) — calitatea textului de a fi gândit pentru scenă, care „de la marele Caragiale [...] s-a subțiat până în zilele noastre” (în «Cluj-Napoca, simpozionul: Valorificarea scenică a dramaturgiei românești» și «Teatrul polonez contemporan»).

Horea Popescu — Horea Popescu (1926–2010) — regizor, autorul spectacolului Danton de la Teatrul Național din București (în «În jurul unor „interferențe”» și «„Marea” de Edward Bond la Teatrul Național din București»).

I.A.T.C. — Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București — școala superioară de teatru și film (azi U.N.A.T.C.) (în «Un teatru al prezentului continuu», «Michel de Ghelderode la Teatrul Foarte Mic», «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind», «Melodie varșoviană», «Uite-l, nu e!» și «Zilele dramaturgiei românești»).

identitate a lumii — Prima dintre cele două naturi ale decorului, după autor: lumea recognoscibilă a acțiunii (case, peisaje); a doua e abstracția plastică — datele lumii prinse în „viața” proprie a imaginii, care „se dilată, se estompează, se distorsionează, capătă culoarea tensiunii psihice și dramatice dintre personaje”. „Această dublă calitate aparține oricărei scenografii” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

ideozii — Ideozie — termen al autorului: „suma convingerilor, credințelor, erorilor acceptate, a deprinderilor de gândire și simțire [...]; un fel de ideologie de rang individual” (în «De până la mine și odată cu mine»).

imagini-releu — Releul primește un semnal și îl transmite mai departe: obiectele „civile” aduse pe scenă „nu au în sine decât valoare de releu”; „actorul-personaj este cel care transformă obiectul în element al unei imagini-releu” — butoiul de murături și Titircă în izmene, Rică în dulap, devin embleme sociale (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»).

imitatio — Lat., „imitația”, după mimesis-ul lui Aristotel: reproducerea realității pe scenă; în piesa de actualitate, spațiul inițial „realizabil printr-un imitatio” (în «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»).

în rotund — vezi scena centrală.

indice de folosință — Formula autorului pentru valoarea unei piese care îl „obligă” pe spectator „să renunțe la stereotipiile de gândire, frica, lașitatea, maniile sale” — opusă „valorii de întrebuințare” a teatrului-marfă (în «De până la mine și odată cu mine»).

insul social — Expresia autorului pentru omul ca membru al societății: creația e „singurul mod de a apropia libertatea de insul social” (în «Creativitatea»); cinematograful a anulat una dintre „obligațiile insului social”, imaginarea (în «Cele trei spații ale scenei (I)»); pe scena italiană, personajul-actor e „echivalent al insului social” supus ierarhiei (în «Cele trei spații ale scenei (II)»).

Ion Truică — Scenograf de film de animație; la masa rotundă din 1986 descrie direcțiile scenografiei de animație și trecerea de la perspectiva unioculară la cea plurioculară (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

Irina Borovski — Scenografă a teatrului de păpuși, interlocutoare a autorului în grupajul din 1986 despre scenografia teatrului de animație (în «Trienala de scenografie ’85» și «Dialog cu... Irina Borovski, Mioara Buescu, Mircea Nicolau»). Autorul notează că a murit puțin după realizarea convorbirii.

Josef Svoboda — Josef Svoboda (1920–2002) — scenograful ceh al Teatrului Național din Praga, inovator al decorului cinetic și al proiecțiilor, „scenograf de talie internațională” (în «Cvadrienala de scenografie și arhitectură teatrală» și «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie»).

Kantor — Tadeusz Kantor (1915–1990) — pictor, scenograf și regizor polonez, creatorul „teatrului morții” (Cricot 2, Cracovia) (în «Teatrul polonez contemporan»).

leit-motiv — Germ. Leitmotiv: temă muzicală care revine la fiecare apariție a unui personaj sau a unei idei (în «Cartea cu Apolodor»).

Liviu Ciulei — Liviu Ciulei (1923–2011) — arhitect, scenograf, regizor și actor, director al Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” (1963–1972); pentru autor, scenograful-regizor prin excelență: decorul unic pentru Shakespeare (în «Cele trei spații ale scenei (I)»), chioșcul din O scrisoare pierdută (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»); după Traian Nițescu, din momentul lui Cum vă place scenografia românească „deține datele” unei arte de sine stătătoare (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

lojă — Compartiment de spectatori la balcon, de unde scena se vede de sus; la Un tărâm al nevrozei, autorul recomandă ca spectacolul să fie văzut „din lojă” (în «Un tărâm al nevrozei»).

Lotman — Iuri Lotman (1922–1993) — semiotician rus, întemeietorul școlii de la Tartu; autorul îi ia noțiunea de „contextualizare” a operei (în «Cele trei spații ale scenei (II)»).

loviturii de teatru — Lovitura de teatru (fr. coup de théâtre): întorsătură neașteptată a acțiunii, care schimbă brusc situația (în «Tensiune bine temperată»).

Lucian Giurchescu — Regizor al Teatrului de Comedie, autorul spectacolelor O noapte furtunoasă și Un om = un om, cu decorurile lui Dan Nemțeanu (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»).

machetă — Modelul redus, în trei dimensiuni, al decorului, cu care scenograful își prezintă proiectul; „machetă funcțională” — cu elemente mobile. Autorul o socotește document de cercetare și o cere în expoziții, în locul simplelor schițe (în «Trienala de scenografie», «Trienala de scenografie ’85» și «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie»).

Magdalena Klein — Regizoarea spectacolului «După pauză începe războiul» de Oldřich Daněk, pe care autorul îl alege ca să definească ce este o concepție regizorală (în «După pauză începe războiul»).

maieuticii — Maieutica — metoda socratică a întrebărilor care îl fac pe interlocutor să descopere singur adevărul; Dumitru Solomon vorbește de „școala dialogului socratic” (în «Cu Dumitru Solomon»).

maniheismul — De la Mani (sec. III), întemeietorul unei religii dualiste: opoziția absolută a binelui și a răului. În «Teatrul folcloric», trăsătură prin care teatrul popular „rămâne în domeniul magicului”: „bun și rău, frumos și urât, pozitiv și negativ” (în «Teatrul folcloric»).

Măniuțiu — Mihai Măniuțiu (n. 1954) — regizor, autorul spectacolului «Viața e vis» de la Naționalul clujean (în «Viața e vis»).

mânuitor — Actorul teatrului de animație, care dă viață păpușii sau marionetei, ascuns (sub paravan, în negru, în halat cu cagulă) sau la vedere; „secretul longevității” spectacolului îi aparține (în «... Scenografiei»). Când apare în scenă și intră în relație cu păpușa, devine el însuși actor-personaj — la Nică fără frică, „relația marionetă-mânuitor” e una dintre reușitele spectacolului (în «Nică fără frică»).

marionete — Marioneta — păpușă de teatru articulată, mișcată de sus prin fire prinse de o cruce de mânuire (spre deosebire de păpușa mânuită de jos, pe mână sau pe tijă); prin extensie, orice păpușă de teatru. La Volpone, marionetele sunt „simulacrele prezenței umane” (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie»).

Mărturii de creație — Rubrica în care dramaturgii își expuneau crezul artistic; în ea apare programul autorului, «De până la mine și odată cu mine» (1984) (în «De până la mine și odată cu mine»).

mască — Pentru autor, „un decor condensat, redus la suprafața feței interpretului”; în spectacolul cu măști coexistă doar două dintre cele trei spații, cel intențional și cel constituit (în «Cele trei spații ale scenei (I)»). În «Teatrul folcloric», măștile cultului grecesc (în «Teatrul folcloric»); la Scapino, masca e „o caricatură care și-a pierdut semnificația directă”, păstrând doar „valoarea de emblemă” (în «Scapino»).

Matisse — Henri Matisse (1869–1954) — pictor francez; citat despre semnele „inventate în timpul execuției și pentru nevoile locului” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»).

matricea dramei — Formula lui Florian Potra („pragul spațiului teatral, ca matrice a dramei”), pe care autorul o respinge: spectacolul e un „sistem de semnificare”, iar niciunul dintre elementele lui — actor, decor, text — „nu poate fi matrice a dramei, nici asamblate, nici fiecare în parte” (în «În jurul unor „interferențe”»).

Michel de Ghelderode — Michel de Ghelderode (1898–1962) — dramaturg belgian de limbă franceză, al grotescului și al macabrului flamand (în «Michel de Ghelderode la Teatrul Foarte Mic»).

Mihai Mădescu — Scenograf, colaboratorul Cătălinei Buzoianu (Dimineața pierdută, «Uriașii munților») (în «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie», «Ocazia de a ieși din narcisism» și «Un decor respectuos cu textul»).

Mihail Sebastian — Mihail Sebastian (1907–1945) — prozator și dramaturg; «Steaua fără nume» (în «Steaua fără nume de Mihail Sebastian» și «Teatrul polonez contemporan»).

milenarism — Credința în venirea unei împărății a fericirii de o mie de ani (după Apocalipsa 20); prin extensie, așteptarea unei lumi desăvârșite în viitor. Pentru autor, teatrul istoric „oscilează între romantismul paseist și milenarism” (în «Decorul teatrului istoric: imaginară înfățișare a unui alt viitor»).

mimul — Actorul pantomimei, care se exprimă numai prin gest și mișcare; „personaj însingurat”, el „nu se ceartă cu alte personaje, ci cu lumea spațiului ca sursă de obstacole” (în «Cearta mimului cu spațiul»).

Mioara Buescu — Scenografă a teatrului de păpuși, interlocutoare a autorului în grupajul din 1986 despre scenografia teatrului de animație (în «Trienala de scenografie», «Trienala de scenografie ’85» și «Dialog cu... Irina Borovski, Mioara Buescu, Mircea Nicolau»).

Mircea Nicolau — Scenograf al teatrului de păpuși, interlocutor al autorului în grupajul din 1986 despre scenografia teatrului de animație: aici „limitele posibilităților sunt împinse mult mai departe decât în teatrul «de scândură»” (în «Dialog cu... Irina Borovski, Mioara Buescu, Mircea Nicolau»).

misterul medieval — Spectacolul religios al Evului Mediu târziu, jucat pe scene simultane. Autorul îl socotește „analogul material” al cinematografului: exprimare, răspândire și conservare a gândirii unei epoci, „teatrul viziunii simultane și al locurilor diferite” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).

mitul — Pentru autor, „definiția unei atitudini”: un caz particular „desprins absolut de cauzalitate și de legitate, avându-se pe sine drept lege, deci considerat etern” (Sisif, Miorița) (în «Teatrul folcloric»).

musical — Spectacol de teatru cu muzică, cântece și dans, în care numerele muzicale duc acțiunea (engl. musical comedy) (în «Cenușăreasa de Ion Lucian și Virgil Puicea după Perrault», «Uite-l, nu e!» și «Micuța Dorothy»).

nota bene — Lat., „ia aminte”, „notează bine” (în «Viața e vis» și «Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais»).

nuclee mitogene — Termenul autorului: elementele unui spectacol de teatru istoric (decor, costume, concepție regizorală) capabile să proiecteze imaginea trecutului „în imaginara înfățișare a unui alt viitor” (în «Decorul teatrului istoric: imaginară înfățișare a unui alt viitor»).

nuvola — It. „nor”: mașinăria spectacolelor religioase florentine din secolul al XV-lea, un nor cu îngeri coborât din bolta bisericii, analizat de Pierre Francastel în La Réalité figurative. Autorul vede în dulapul-palat al lui Bortnovschi de la Poveste de iarnă „un corolar al nuvollei” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).

Nô — Teatrul liric japonez din secolul al XIV-lea, cu actori mascați, cor și orchestră, jucat pe o scenă de lemn acoperită, fără decor (în «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie»).

obiect-personaj — vezi obiect scenografic.

obiecte nominale — vezi obiect real.

obiectele nominale — vezi obiect real.

obiectul de civilizație — „Mijlocul prin care un fapt, un sens, o valoare, pot fi simplificate, multiplicate, difuzate și întipărite afectiv în conștiința colectivității”; în decorul de la Volpone, obiectele scenografice sunt „obiecte de ideologie” (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie»). Expresia revine în pledoaria pentru filmarea spectacolelor (în «Trienala de scenografie»).

operetă — Gen de teatru muzical ușor, cu dialog vorbit, arii și dansuri, pe subiecte comice sau sentimentale (în «Tata, fata și trei crai», «Steaua fără nume de Mihail Sebastian», «Micuța Dorothy» și «Tragedia unei colectivități»).

papier-mâché — Fr., „hârtie mestecată”: pastă de hârtie cu clei, modelată și uscată; material ușor pentru măști și recuzită (în «Trienala de scenografie ’85»).

Paul Bortnovschi — Paul Bortnovschi (1922–2007) — arhitect și scenograf, unul dintre creatorii scenografiei românești postbelice. Autorul îi analizează decorurile la Poveste de iarnă (dulapul-palat-altar) (în «Cele trei spații ale scenei (I)»), Regele moare (colajul de clișee care se prăbușește) (în «Cele trei spații ale scenei (II)») și Danton (cuva metalică a Revoluției) (în «Decorul la „Danton”»); la masa rotundă din 1986 îl dă ca exemplu de autonomie a scenografiei (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»). În text și „Bortnovski”.

pavilionul național — La Cvadrienala de la Praga, expoziția fiecărei țări, cu lucrările scenografilor ei din ultimii patru ani (în «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie»).

personaj n + 1 — Scenografia care, prin mișcarea și transformările ei, devine încă un personaj al distribuției, alături de cele „cu animă” — formula autorului la masa rotundă despre statutul scenografiei (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

personificare — Atribuirea de viață și caracter lucrurilor; la Peter Weiss, fantoșa lusitană e „simbol, personificare — prin extensie, personaj” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»); în teatrul de animație, „personificarea” obiectului-personaj (Irina Borovski) (în «Dialog cu... Irina Borovski, Mioara Buescu, Mircea Nicolau»).

perspectiva artificialis — Lat., „perspectiva artificială”: perspectiva geometrică, cu un singur punct de fugă, a Renașterii (Brunelleschi, Alberti), deosebită de perspectiva naturalis, optica medievală; la Danton, traiectoriile personajelor o urmează „până în fața primului rând de spectatori” (în «Decorul la „Danton”»).

perspectiva plurioculară — vezi perspectiva unioculară.

perspectiva unioculară — Perspectiva clasică, renascentistă, cu un singur punct de vedere și un singur punct de fugă; Ion Truică îi opune, în filmul de animație, „perspectiva plurioculară”, în care fiecare obiect are perspectiva lui (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

Peter Brook — Peter Brook (1925–2022) — regizor englez, autorul cărții The Empty Space (1968), din care autorul ia noțiunea de „teatru brut” (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»); amintit printre cei care au întors teatrul spre convențiile teatrului popular (în «Cele trei spații ale scenei (II)»).

Peter Weiss — Peter Weiss (1916–1982) — dramaturg german; în Cântecul fantoșei lusitane uriașa fantoșă care se prăbușește e „simbol, personificare”, nu decor (în «Cele trei spații ale scenei (II)»).

Pierre Francastel — Pierre Francastel (1900–1970) — istoric și sociolog al artei francez, autorul cărții La Réalité figurative (1965), din care autorul ia analiza nuvolei florentine și o bună parte din concepte (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).

piesa de actualitate — Dramaturgia originală cu subiect contemporan, cerută insistent repertoriilor în anii ’70–’80. Autorul îi analizează, din punctul de vedere al scenografului, timpul și spațiul: conflictul se dizolvă în „soluția generică”, iar spațiul trebuie să treacă „de la contrastant și zgomotos către armonic și tăcut” (în «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»).

Pirandello — Luigi Pirandello (1867–1936) — dramaturg italian; pentru autor, un precursor al teatrului său politic, care „ridiculizează ticul livresc al personajelor-caractere” (în «Zilele Caragiale (ediția a VII-a)» și «De până la mine și odată cu mine»).

play-back — Engl.: redarea înregistrată a vocilor sau a muzicii, peste care actorii mimează (în «Nică fără frică», «Tata, fata și trei crai» și «Amnarul»).

practicabil — Element de decor construit, pe care actorii pot călca (platformă, podest, scară). La Danton, spectacolul se desfășoară „pe un practicabil care iese din scenă spre public” și care „distruge convenția spațiului cubic atât de caracteristic scenei italiene” (în «Decorul la „Danton”» și «În jurul unor „interferențe”»).

premieră absolută — vezi premieră pe țară.

premieră pe țară — Prima montare a unei piese într-un teatru din România; „premieră absolută” — prima reprezentare a piesei pe o scenă, oriunde în lume (în «Nu ucideți caii verzi», «După pauză începe războiul», «Viața e vis» și «A doua conștiință»).

prim-planul — Termen de film: încadrarea strânsă a unui chip sau obiect (în «Comedia unei tragedii (Iacobowsky și colonelul)»).

proiecte de plantație — Planul de plantație — desenul tehnic care arată așezarea pe scenă a elementelor de decor (în «Trienala de scenografie ’85»).

proscenium — Avanscena, partea scenei dinaintea cortinei; la Danton, personajele „se revarsă către proscenium, către impactul cu publicul” (în «Decorul la „Danton”»).

punctul de fugă — În perspectiva liniară, punctul de pe linia orizontului în care converg toate paralelele care se adâncesc în spațiu (în «Răsturnând înțelegerea curentă»).

Radu Beligan — Radu Beligan (1918–2016) — actor, întemeietorul Teatrului de Comedie; Robespierre în Danton, care „nu atinge și nu se simte legat de nici unul din obiectele” dantoniștilor (în «În jurul unor „interferențe”»).

raisonneur — Fr.: personajul care comentează acțiunea cu bun-simț și rostește morala piesei (în «David Copperfield», «Urmărirea de Woody Allen» și «Vizibilă este doar osatura»).

rampă — Șirul de lumini așezat pe marginea din față a scenei, care luminează actorii de jos; „la luminile rampei” — pe scenă, în fața publicului; „ieșire la rampă” — la aplauze.

recital — Spectacol susținut de un singur interpret sau de foarte puțini, care își pune în valoare virtuozitatea; în teatrul de păpuși, subiectul Galei de la Botoșani (în «Conștiința profesională în prim-plan»); „microrecitaluri ale mânuitorilor” (în «Surâsul Hiroshimei după poemul lui Eugen Jebeleanu»).

recuzită — Obiectele mânuite de actori. La Hamlet, „spada, mantia, coroana, punga de bani, sunt recuzită”, spre deosebire de obiectele scenografice (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu»); la Dan Nemțeanu, recuzita „civilă” devine ea însăși decor, „jalon al imaginarului” (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»).

regizorul-scenograf — Creatorul unic al spectacolului, care concepe și spațiul de joc (Craig, Appia, Ciulei), concept adus în discuție de Traian Nițescu (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»); la autor, Dan Frățiciu, care montează «Luceafărul» pentru marionete (în «Răsturnând înțelegerea curentă»).

reificării — Reificarea (lat. res, „lucru”): transformarea omului în lucru, termen marxist dezvoltat de György Lukács. „Scena italiană și-a jucat marea carte a reificării actorului”; Béranger e reificat de imperiul lui de clișee (în «Cele trei spații ale scenei (II)»); Galy Gay e înscris „în lanțul de obiecte de utilitate politică” (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»); în teatrul de animație, fetișismul și reificarea pot intra în teatru „pe scunda ușă a spectacolului de animație” (în «... Scenografiei»).

relația marionetă-mânuitor — vezi mânuitor.

retorică expozițională — Termen al autorului: felul în care o expoziție de scenografie „vorbește” vizitatorului; „criza de retorică expozițională” a Trienalei din 1985 — schițe, machete și păpuși expuse inert, fără lumină și mișcare (în «Trienala de scenografie ’85»).

rol de compoziție — Rol construit de actor departe de datele lui proprii (vârstă, fizic, temperament), prin transformare exterioară și interioară (în «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind», «Melodie varșoviană» și «Tragedia unei colectivități»).

Romulus Feneș — Scenografiile lui la Ciocârlia și Livada cu vișini îl îndeamnă pe autor să vorbească de autonomia scenografiei (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»); al doilea comisar al pavilionului românesc la Cvadrienala de la Praga din 1987 (în «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie»).

Sala Dalles — Sala de expoziții a Fundației Dalles din centrul Bucureștiului, gazda Trienalelor de scenografie (în «Trienala de scenografie» și «Trienala de scenografie ’85»).

scena elisabetană — vezi scena centrală.

scena turnantă — vezi scena centrală.

scenografia de animație — Decorul filmului de animație, în care imaginea întreagă e mișcare; Ion Truică îi deosebește patru direcții: neutră, de atmosferă, „dinamică a obiectelor” și „perpetuă metamorfozare a formelor” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

scenografie de reconstituire — Decorul care reproduce obiectele și atmosfera unei epoci; la O noapte furtunoasă, decorul lui Dan Nemțeanu reconstituie nu epoca, ci „uzanței de vizualizare, proprie contemporanilor lui Titircă-Inimă-Rea” (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»).

scenografii totale — Decorurile care „se edifică pe o fundamentală și universală reprezentare simbolică”, ale căror autori „gândesc reprezentările vizuale ca manifestare a spațiului” — cele trei scenografii sovietice prezentate de autor (în «Trei scenografi sovietici»).

scenogramă — vezi scenografie.

scenotehnica — vezi scenografie.

scheci — Scenetă scurtă, comică, cu puține personaje (engl. sketch) (în «Profesorul de franceză de Tudor Mușatescu»).

schițe de atmosferă — Desene sau acuarele prin care scenograful fixează climatul, culoarea și lumina unui decor; la Trienala din 1985, aproape toți expozanții „s-au mulțumit” cu ele, în locul machetelor (în «Trienala de scenografie ’85»).

Shakespeare — William Shakespeare (1564–1616). Spectacolele discutate: Hamlet (Cernescu–Stürmer) (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu»), Poveste de iarnă (Bortnovschi) (în «Cele trei spații ale scenei (I)»); pentru autor, Shakespeare „a făcut pământul rotund” (în «De până la mine și odată cu mine») și a instaurat teatrul istoric aluziv (în «Decorul teatrului istoric: imaginară înfățișare a unui alt viitor»).

Silviu Purcărete — Silviu Purcărete (n. 1950) — regizor (în «Il Campiello (Piațeta)» și «Tragedia unei colectivități»).

simulacru — „Imaginea standardizată și convingătoare prin care emblema «politică» era asociată cu obiecte-argument ale autorității”: la Danton, peruca, tricolorul, cocarda, ghilotina sunt „simulacre scenografice ale epocii” (în «Decorul la „Danton”»); la Volpone, dimpotrivă, simulacrele sunt prezențele umane, marionetele care umplu scena (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie»); trupa ambulantă din Hamlet e „un simulacru al realității consumate” (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu»).

sociologismului vulgar — vezi sociologia configurării.

spațiu de joc — vezi spațiu scenic.

spațiu de semnificare — vezi cele trei spații.

spațiu recesiv — vezi spațiu scenic.

spațiul constituit — vezi cele trei spații.

spațiul fizic — vezi cele trei spații.

spațiul intențional — vezi cele trei spații.

SPAȚIUL INTENȚIONAT — vezi cele trei spații.

spațiul teatral — vezi spațiu scenic.

spațiului psihic — vezi spațiu scenic.

spectacolele scenografice — Spectacolele imaginate numai din semne scenografice (spațiu, lumină, obiecte, mișcare), discutate la masa rotunda din 1986 ca gen posibil, „la fel de stabil cum este cel de pantomimă” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»). La Volpone autorul vorbește deja de „spectacolul scenografic”, alături de cel teatral (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie»).

stal — Parterul sălii de teatru; „cel din stal” — spectatorul (în «De până la mine și odată cu mine» și «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»).

Stanislavski — Konstantin Stanislavski (1863–1938) — întemeietorul Teatrului de Artă din Moscova și al „sistemului” de lucru al actorului (în «Teatrul polonez contemporan»).

stării de agregare — Starea de agregare: în fizică, forma în care se află materia; autorul numește spectacolul o „stare de agregare” a cărei treaptă inițială e scenografia (în «... Scenografiei»).

stroboscop — Aparat care emite fulgere scurte de lumină la intervale regulate; pe scenă imită fulgerele sau sacadează mișcarea (în «„Marea” de Edward Bond la Teatrul Național din București»).

subtextualității — Subtextul — ce se înțelege dincolo de cuvintele replicilor: intențiile și tensiunile nerostite ale personajelor (noțiune legată de teatrul lui Cehov și de sistemul lui Stanislavski) (în «A doua conștiință»).

suprarealism — Mișcarea artistică întemeiată de André Breton (Manifestul suprarealismului, 1924): explorarea inconștientului și a visului prin dicteul automat; în România, grupul de la București (Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu ș.a.). Oniricii îl socotesc unul dintre „strămoșii” lor, dar îl resping ca metodă (în «O modalitate artistică»).

Szajna — Józef Szajna (1922–2008) — scenograf, regizor și pictor polonez, directorul Teatrului „Studio” din Varșovia (în «Teatrul polonez contemporan»).

teatru brut — vezi teatru istoric.

teatru de păpuși — vezi teatrul de animație.

Teatru în teatru — vezi teatrul de animație.

teatru vorbit — vezi Teatrul politic.

teatrul aluziv — vezi Teatrul politic.

Teatrul de Comedie — vezi teatrul de animație.

Teatrul Evreiesc de Stat — Teatrul de limbă idiș din București, înființat în 1948 (în «Comedia unei tragedii (Iacobowsky și colonelul)» și «Urmărirea de Woody Allen»).

teatrul fizic — vezi Teatrul politic.

Teatrul Foarte Mic — vezi teatrul de animație.

teatrul istoric aluziv — vezi teatru istoric.

Teatrul Mic — vezi teatru istoric.

Teatrul Național — vezi teatrul de animație.

Teatrul popular — vezi teatrul de animație.

teatrul T.V. — Spectacolul de teatru realizat în studio pentru televiziune. Decorul lui „nu există decât în măsura în care el intră într-o imagine”: un „obiect imposibil”, schelet care susține „carnea detaliilor credibile ale concretului”; spre deosebire de film, spațiul și obiectele nu rămân neutre față de personaje (în «Prima expoziție de scenografie de teatru T.V.»).

Teatrul „Bulandra” — vezi teatrul de animație.

Teatrul „Ion Creangă” — vezi teatrul de animație.

Teatrul „Nottara” — vezi Teatrul politic.

Teatrul „Țăndărică” — vezi teatrul de animație.

teatrului absurdului — vezi teatrul de animație.

teatrului epic — vezi Teatrul politic.

Țepeneag — Dumitru Țepeneag (n. 1937) — prozator, teoreticianul „onirismului estetic”, participant la masa rotundă moderată de autor (în «O modalitate artistică»).

Traian Nițescu — Scenograf și profesor la secția de scenografie a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (îndrumătorul promoțiilor expuse la Trienale); la masa rotundă din 1986 propune termenul de „atitudine scenografică” și conceptul de „creator unic” (în «Trienala de scenografie», «Cvadrienala de scenografie și arhitectură teatrală», «Trienala de scenografie ’85», «Convorbiri despre statutul scenografiei» și «Cu Romulus Feneș despre Cvadrienala de scenografie»).

trape — Deschizături în podeaua scenei, închise cu capace mobile, prin care pot apărea sau dispărea actori și obiecte (în «Decorul la „Danton”» și «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind»).

traseul antropologic — La Gilbert Durand, „schimbul neîncetat care se produce la nivelul imaginarului” între pulsiunile subiective și somațiile mediului cosmic și social (în «Nică fără frică»).

travesti — Rol jucat de un actor de sex opus personajului (în «Tata, fata și trei crai», «Conu’ Leonida față cu reacțiunea de I. L. Caragiale», «Urmărirea de Woody Allen», «Profunzimea simplității» și «Un text neînțeles»).

Trienala de scenografie — Expoziția națională de scenografie organizată la București din trei în trei ani; ediția din 1976, la Sala Dalles (în «Trienala de scenografie»), ediția a VII-a, din 1985, dedicată și filmului de animație (în «Trienala de scenografie ’85»), și masa rotundă a revistei «Teatrul» care a urmat-o (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

TRUKA — Trucă (cin.): utilaj de filmare cadru cu cadru, folosit în filmul de animație și la filmările combinate; un asemenea aparat a fost adus în sala Dalles la Trienala din 1985 (în «Trienala de scenografie ’85»).

truvaiuri — Fr. trouvailles, „găselnițe”: invenții scenice ingenioase, adesea gratuite (în «Scapino» și «Uite-l, nu e!»).

Turcea — Daniel Turcea (1945–1979) — poet, participant la masa rotundă despre onirism (în «O modalitate artistică»).

ubicuitate — Însușirea de a fi pretutindeni deodată. La autor, simultaneitatea înțeleasă „drept ubicuitate a spectatorului, omniprezența sa în toate momentele sau locurile coerente unei desfășurări narative” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»); Țepeneag vorbește de „senzația de ubicuitate” din vis (în «O modalitate artistică»).

Ulici — Laurențiu Ulici (1943–2000) — critic literar, participant la masa rotundă despre onirism (în «O modalitate artistică»).

umbre chinezești — Teatru de umbre: siluete proiectate pe un ecran luminat din spate; procedeu venit din Asia, adoptat în Europa în secolul al XVIII-lea (în «Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais»).

valoare experiențială — Valoarea piesei care îl pune pe spectator „în postura unui judecător al unor situații extranee ariei tale de activitate”; pentru autor, „cea mai stenică relație dintre public și spectacol” (în «De până la mine și odată cu mine»).

valorare — În pictură, gradarea tonurilor unei culori de la luminos la întunecat, prin care se redau volumul și atmosfera (în «Melodie varșoviană»).

ventriloce — Care vorbesc fără a mișca buzele, încât vocea pare a veni din altă parte (din păpușă) (în «Conștiința profesională în prim-plan»).

viziune scenică — Transcrierea vizuală a textului în spectacol; critica ocolește decorul, „singura realitate înlăuntrul căreia s-au ordonat elementele spectacologice din care se compune o viziune scenică, regizorală, teatrală” (în «În jurul unor „interferențe”»).

viziunea regizorală — Pentru autor, interpretarea de ansamblu a textului pe care o dă regizorul; decorul o poate servi, o poate contrazice sau — rar — o poate genera: decorul lui Bortnovschi la Poveste de iarnă e „decor care poate încă determina viziuni regizorale” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»); analiza scenografiei e „argumentul constatabil al unei viziuni regizorale” (în «În jurul unor „interferențe”»). Vezi și concepție regizorală.

vodevil — Comedie ușoară, cu intrigă încurcată și deznodământ fericit, la origine cu cuplete cântate; autorul îl definește ca piesa care „în loc să se termine cu bine se termină și mai bine” (în «Floarea de cactus»).

volens-nolens — Lat., „vrând-nevrând” (în «În jurul unor „interferențe”»).

Walter Benjamin — Walter Benjamin (1892–1940) — filosof și critic german, comentatorul teatrului epic al lui Brecht, invocat de Florian Potra împotriva autorului (în «În jurul unor „interferențe”»).

Witkacy — Stanisław Ignacy Witkiewicz (1885–1939) — pictor, dramaturg și teoretician al „Formei Pure”, precursor al teatrului absurdului (în «Kalisz — zece zile, capitală a teatrului polonez» și «Teatrul polonez contemporan»).

Wyspianski — Stanisław Wyspiański (1869–1907) — poet, pictor, dramaturg și om de teatru polonez (în «Kalisz — zece zile, capitală a teatrului polonez» și «Teatrul polonez contemporan»).

Zilele Caragiale — Manifestare culturală a Craiovei (spectacole, sesiuni științifice, expoziții); ediția a VII-a, 1983 (în «Zilele Caragiale (ediția a VII-a)»).

Étienne Souriau — Étienne Souriau (1892–1979) — estetician francez; de la el, opoziția cubului și sferei în arta spectacolului (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»).

„muzică concretă” — Fr. musique concrète: muzica făcută din sunete și zgomote reale înregistrate și prelucrate (Pierre Schaeffer, 1948) (în «Cartea cu Apolodor»).

„Teatrul” — Revista lunară de specialitate a teatrului românesc (București, 1956–1989), în care autorul și-a publicat cele mai multe dintre cronicile și studiile adunate aici (în «Cluj-Napoca, simpozionul: Valorificarea scenică a dramaturgiei românești», «Cu Dumitru Solomon» și «Convorbiri despre statutul scenografiei»).