Realism și virtuozitate

4

Iată un artist care iubește cu pasiune febrilă^sursa vechiul și uluitorul meșteșug al picturii și care, îmbolnăvit de adorația pentru marii maeștri și micii maeștri — de la Velasquez la Escher^sursa — are tentația absolutului „orizontal”: să înlocuiască, prin picturile sale, toate operele strânse în „Muzeul imaginar”^sursa al preferaților săi din toate veacurile. Numele lui este Eugen Bratfanov. Grav, romanțios, cu duioșii mohorâte, psiholog de o extraordinară acuitate a observației, înzestrat cu o memorie vizuală invidiată și de aparatul de fotografiat, maestru în așezarea luminilor pe chipul uman, scrupulozitatea meșteșugului său pictural, pictorul se așază echidistant între suprarealism^glosar și hiperrealism^glosar. Cromatica sa nostalgică, abuzul de virtuozități tehnice care „împinge” imaginea pânzelor sale până la a fi definitiv egale cu ceea ce reprezintă, îl descriu pe Bratfanof ca fiind ferecat cu îndârjire în singurătatea atelierului său și parcă întristat pentru că s-a născut fie prea târziu, fie prea devreme față de contemporanii săi.

Bratfanov are o tristețe umorală care inundă toate chipurile pe care le pictează. Sediul și izvorul tristeții în portretele lui sunt, bineînțeles, ochii: mari, apoși, larg deschiși, cu o privire sincer blândă ațintită în ochii privitorului; pomeții obrajilor sunt extinși spre tâmple, bărbia ascuțită și fragilă, culoarea fețelor este uneori umbros-coclită, alteori arămie, iar în câteva pânze — iluminarea acelor chipuri își are secretul în bănuita prezență a unui roi de făclii așezate pe podea și în jurul personajelor pictate. Dar nu aceste lucrări — în care ghicești repede bucuria pictorului de a fi descoperit tehnicile lui Holbein, El Greco^sursa etc., și plăcerea de a le folosi pe toate în aceeași imagine — ci portretele „contemporane” stârnesc uimirea și exclamațiile entuziaste ale vizitatorilor zilnic numeroși în această expoziție.

Imaginile personajelor sunt deformate în așa fel încât asemănarea cu modelele nu este deloc stânjenită, iar expresivitatea le este astfel dirijată încât ne sunt înlesnite observații și constatări altfel greu de realizat.

Apropiați-vă obrazul de o oglindă retrovizoare bombată sau de orice suprafață lucioasă ușor concavă. După momentul de tulburare pricinuit de imaginea în care vă recunoașteți fără să îi semănați, jucându-vă de-a oglindirea, vă veți obține expresii incredibile, mai mult sau mai puțin amuzante.

Acest gen de deformare a imaginii numit anamorfoză^glosar este cunoscut de Eugen Bratfanov în toate detaliile sale tehnice. Dar în cazul lui nu e vorba doar de stăpânirea corectă a procedeelor de fizică optică pentru obținerea unor modificări în imagine, ci de transformarea lor în capcane pentru surprinderea unor stări afective.

Poate că, îngrijorat de apetitul său pentru minuțiozitatea tipică miniaturistului, artistul și-a căutat ieșirea din perimetrul propriilor sale capacități în interpunerea — între ochiul său și subiectul considerat demn de a fi pictat — a unui instrument — oglinda sau lentila — grație căruia să treacă de granița lesne perceputului și a obișnuitului.

Observațiile sale psihologice și transpunerea lor pe pânză dau impresia de precizie și incontestabilă corectitudine științifică.

De la un portret la altul, tensiunea crește, mutenia personajelor alimentează tăcerea unică izvorâtă din refuzul de a vorbi, dar nu pentru că nu au ce spune, ci pentru că au spus tot ce era necesar apărând ca imagine în tablou.

PAUL CORNEL CHITIC