O modalitate artistică

Redactor: Aș începe prin a pune următoarea întrebare^sursa: ce reacție ai când ți se amintește definiția: onirismul^glosar este activitatea mentală automată^sursa, formată în principal din halucinații de ordin vizual și antrenând reacții afective motrice, adică delir de vis care nu se confundă nici o dată cu visul psihologic?

Țepeneag^glosar: Ce fel de definiție e asta? Cui îi aparține?

Redactor: Am găsit-o într-o carte și am ales-o — nu dintr-o convingere fermă, ci pentru a o folosi ca punct de plecare în discuția noastră.

Ulici^glosar: Definiția ai tras-o fără îndoială dintr-o carte de medicină și ca atare nu intră în discuția noastră. E ca și cum ai încerca cu tot dinadinsul să stabilești o relație de sens între omonime. Noțiunea de onirism are în medicină un înțeles și în artă un cu totul alt înțeles. Ele se ating, pe un plan foarte general, în măsura în care numitorul lor comun e visul, dar nu se pot cu nici un chip confunda. În medicină termenul exact e delir oniric și e caracterizat prin apariția unei stări subconștiente sau inconștiente care încetează printr-o deșteptare adeseori bruscă. E urmat de o amnezie mai mult sau mai puțin marcată, și uneori poate lăsa în conștiință câteva „idei” generate de acest delir, așa-zisele idei post-onirice. În artă, onirismul evocă visul ca pe o posibilitate de comunicare, de investigare estetică. De altfel chiar în artă termenul poate avea diferite înțelesuri, sau mai bine zis nuanțe, care țin, întâi de aspectul său superficial, și apoi de finalitatea lui în cadrul operei de artă.

Se cunoaște onirismul romanticilor cu invocarea visului ca o șansă de a „uita” realitatea curentă pentru o alta, de dincolo, egală în coerență cu prima, dar mai puțin mobilă; apoi onirismul suprarealist^glosar — la care poate fi oarecum aplicată definiția dată de Chitic, căci impune dicteul automat^glosartrad....

Țepeneag: Suprarealiștii recomandă o stare de reverie în care subconștientul să se manifeste într-o cât mai mare libertate. Ei nu invocă nici nu evocă visul, ci îl explorează în cadrul investigării generale a inconștientului. Iar dicteul automat nu e singura lor metodă.

Ulici. Desigur, eu am simplificat ca în orice clasificare. Ajungem, în sfârșit, la onirismul literaturii onirice de azi, care e de fapt obiectul discuției noastre. Aș sugera deocamdată că cele trei tipuri de onirism în artă (literatură) sunt porțiuni, la nivele deosebite, ale unei aceleiași spirale.

Țepeneag: Adică o spirală dialectică: teză (oniricul romantic) — antiteză (oniricul suprarealist) și sinteza lor de astăzi.

Pentru că, se știe, folosirea visului în literatură nu e ceva nou. Scopul e cel care diferă. Scopul romanticilor e clar că era metafizic, sau dacă vreți, gnoseologic: prin vis ei căutau să cunoască o realitate de dincolo, o altă realitate. Mai realiști, mai pământeni, suprarealiștii au căutat să cunoască o realitate de dincoace, o realitate psihologică.

Dimov^glosar: Porțiunea de spirală a romanticilor vizează sublimul ceea ce se răsfrânge și în scriitura lor grandilocventă, prețioasă.

Și trebuie să mai spunem că suprarealismul, în calitate de curent literar, se numește suprarealism și nu onirism, deși folosește în instrumentarul său și onirismul, în sensul definit de Chitic.

E vorba însă de așa numita artă „onirică” ce n-are nimic de-a face cu onirismul tratatelor de medicină psihiatrică. Această artă onirică trebuie să încercăm s-o definim acum.

E dificil și chiar nedrept să încerci să dai o definiție a literaturii onirice actuale de la noi, înainte de a delimita patrimoniul acestei literaturi, atât sub aspect istoric (surse, influențe, perspective), cât și pe plan competitiv (valoric), în comparație cu curentele literare postbelice. Aceasta pentru că procesul de închegare a „tendinței” onirice în literatura noastră modernă nu numai că nu s-a încheiat, dar înainte chiar de a se desfășura „din plin” a fost supus unei serii întregi de alterări, mergând de la suspiciune și până la acuza de epigonism. Și dacă tot am pronunțat acest cuvânt trebuie să mai spun o dată, și nu voi înceta să repet aceasta până când cuvântul nu va fi folosit în sfera și cu conținutul său firesc: poți fi epigon al lui Kafka sau Leonid Andreiev^sursa, dar poți tot atât de bine să fii epigon al lui Anatole France sau Mihail Șolohov^sursa. De ce să spui că trandafirul care răsare din pântecul unui elev, la Țepeneag, seamănă cu ...nufărul care ucide, la Boris Vian^sursa, și să nu observi că Groapa de Eugen Barbu are același titlu cu^sursa Groapa de Kuprin? În ambele cazuri observația ar fi la fel de ne la obiect. Și tot așa cum Eugen Barbu nu este epigon al lui Kuprin (după părerea mea Groapa lui Barbu e mai frumoasă) nici Țepeneag nu este un epigon al lui Vian. Nici Țepeneag nici Barbu nu sunt niște epigoni, deși ultimul este un realist iar celălalt un... oniric.

Redactor: Dar să ne întoarcem totuși la obiectul discuției, adică la discriminări ...teoretice.

Țepeneag: Cea mai importantă „discriminare” de făcut este vis-à-vis de suprarealism^trad....

Ulici: Într-adevăr, la noi, suprarealismul a creat o serie de prejudecăți care se răsfrâng asupra onirismului de azi. Se fac confuzii, se amestecă unul cu celălalt. Aș zice că onirismul de azi se leagă mai mult de onirismul romantic decât de suprarealism. Care e deosebirea între onirism, ca structură și modalitate artistică, și suprarealism? După mine, suprarealismul e, în primul rând, o chestiune de modalitate, la care un poet poate să ajungă sau nu, să o aleagă sau nu. Mișcarea onirică despre care se vorbește la noi e însă o chestiune de structură; nu se deschide oricui.

Turcea^glosar: Mergând pe linia ideii lui Ulici, aș zice că onirismul nu e o metodă, un mod poetic, ci o stare. E vorba de o poezie a stării și aci e distincția netă între suprarealism și onirism. Suprarealismul e un dicteu automatic al cuvintelor, din al căror întâmplător joc reiese sau nu o idee; e însă o aglomerare dezordonată, în timp ce onirismul...

Țepeneag: Onirismul actual, cel estetic...

Turcea: ...onirismul nostru nu e supus hazardului, fiind o poezie-dicteu al ideii.

Țepeneag: Onirismul estetic (nu găsesc alt termen pentru a-l deosebi de cel metafizic, sau mai simplu, filozofic, al romanticilor, ca și de cel psihologic al suprarealiștilor, puternic influențați de Freud^sursa) presupune permanența lucidității care să controleze starea. În acest punct, el e exact contrar teoriei suprarealiste.

Dimov: Trebuie adăugat că onirismul de azi nu fuge de realitate, tinzând spre sublim, pentru că această metodă „sublimă” de aproximare a visului în literatură nu mai e suficientă astăzi.

Niciodată n-am recuzat suprarealismul. Dimpotrivă, am amintit, ori de câte ori am avut prilejul, că cei doi strămoși ai literaturii onirice au fost romantismul și suprarealismul. Este adevărat, atunci când vorbești de strămoși, oricât de mult i-ai iubi, nu-i poți învia. Și nu oniricii sunt de vină că suprarealismul a încetat să mai existe în calitate de curent literar prezent în marea cursă a modernismului.

Țepeneag: Da asta își dau seama și suprarealiștii!

Dimov. Unii, da. De pildă, Virgil Teodorescu, după ce declară^sursa că visul face parte din ființa noastră întocmai ca rinichii, se ridică împotriva elementelor magice, religioase, mistice ale suprarealismului, gândindu-se desigur la cartea lui Breton, apărută în 1930^sursa, L'Immaculée Conception, scrisă în colaborare cu Paul Eluard.

Demistificând ivirea Sfântului Duh, adică tratând-o ca pe o alegorie, ca pe o invenție menită să marcheze creația, poetul oniric de astăzi se ridică și împotriva dicteului automat, a subconștientului descătușat în creație, și împotriva a ceea ce Al doilea Manifest al suprarealismului^sursa numește drept „ceva mai puternic decât el, care-l aruncă... în nemurire”. Forța demiurgică, relevată mistic în cadrul dicteului automat, este stăpânită, cercetată (desigur tot într-o fracțiune de secundă) și folosită cu luciditate în clipa fără durată a creației. Pentru că poetul oniric nu descrie visul, el nu se lasă stăpânit de halucinații ci, folosind legile visului, creează o operă de artă lucidă, cu atât mai lucidă și mai desăvârșită cu cât se apropie mai mult de vis. Și nu este un paradox în cele spuse, pentru că apropierea este (vai!) asimptotică. Și nu este un furt pentru că, folosind uneltele demiurgului, poetul oniric primește implicit și un act de proprietate asupra lor.

Țepeneag: Pentru că veni vorba de Virgil Teodorescu, după părerea mea, cel puțin în ultimul timp (și în ultimul volum!) el este mai degrabă un poet oniric decât unul suprarealist. El s-a eliberat din robia dicteului automat în care încă mai rămân Gelu Naum sau Vintilă Ivănceanu^sursa sau alții mai puțin importanți. Măcar pentru că întrebuințează deseori o prozodie de tip clasic (ritm, rimă) și tot se vădește că Virgil Teodorescu a dezertat „de facto^glosar”^trad. din tabăra suprarealistă.

Turcea: Nu e dezertare acum, e o evoluție normală.

Țepeneag: Bineînțeles.

Redactor: Ar fi interesant de lămurit cum vedeți, în cadrul onirismului, raportul dintre realitate și vis. Și cum se reflectă acest raport în literatura onirică.

Turcea: Realitatea o percepem axiomatic. Și în măsura în care realitatea imediată e euclidiană, bazată pe axiome, visul e postulatul și nu realitatea. Dar visul artei onirice e o construcție logică și nu un hazard, deși se sprijină pe o axiomă mobilă; adică nu lucrează sub imperiul unei axiome neclintite; nu e geometrie construită pe un postulat închistat, ci funcție de n postulate. Mai clar: omul nu mai are sensul dat de Parmenide^sursa, nu mai e acea ființă unică, neclintită, ci e o construcție de idei logică, bazată pe o axiomă în continuă evoluție.

Redactor: A planat mult timp și mai planează încă, deasupra capetelor oniricilor învinuirea de evazionism. De fapt prin ce vă deosebiți de arta veritabil evazionistă?

Ulici: Într-adevăr trebuie făcută o delimitare. Adică să acordăm niște nuanțe. Să vedem cum și în ce se leagă mișcarea onirică actuală de realitate. Personal, nu cred în acuzatul evazionism al onirismului.

Redactor: S-ar părea că oniricul nu trăiește o realitate, ci o transformă visceral, neurotic, perceptibilul din realitate devenind o însumare de date care nu pot constitui obiect epistemologic.

Dimov: E o însumare de date care pot fi integrate în realitate, aceste date constituind parte integrantă a realității.

Redactor: Și aceasta, pentru că literatura onirică se pretinde analogă realității?

Dimov: Da, analogă, dar nu omoloagă.

Țepeneag: Ființa umană e, prin esența ei, logică, înzestrată cu luciditate, deci având putința de a gândi asupra ei însăși. Și visul, parte integrantă a ființei noastre, trebuie privit cu luciditate, adus la luciditate, și nu luciditatea dizolvată în transa onirică. De aceea o rădăcină românească a onirismului se află în poezia lui Ion Barbu^sursa. În acel Ion Barbu al vizualității, al distihului alternativ din cunoscuta strofă din Timbru. Nu „foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare^vers.”, poezie simbolist-muzicală și abstractă, ci „lauda grădinii de îngeri când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”, adică o poezie puternic vizuală, în care visul să fie privit nu metaforic, ca un mijloc, ca o sursă de inspirație poetică, ci ca o realitate secundă.

Ulici: Mișcarea onirică de astăzi încearcă să se apropie de realitatea zilelor noastre, de actualitate, pe calea acestei a doua realități care e visul. Ea nu umblă nici dincolo, în metafizic, nici dincoace de realitatea imediată. Ea are în vedere etapele parcurse până în prezent de romantismul oniric și de suprarealismul oniric, urmărește aceste două etape și le depășește pentru a se apropia și exprima această realitate a doua, analogă cu cea imediată.

Țepeneag: ...pe care o cunoaște ca pe un loc geometric.

Redactor: Onirismul a fost acuzat, mai ales în proză dar și în poezie, că ar cultiva și s-ar face expresia unui automatism în afara logicii. De aceea mulți l-au confundat cu suprarealismul.

Ulici: Onirismul lucrează cu logica simbolică; el nu trebuie privit prin normele logicii formale. Trebuie să ne apropiem de mișcarea onirică cu niște lentile simbolice. Automatismul gestic și psihologic a căpătat cu timpul un caracter de inexorabil, de aceea ne mirăm când găsim în literatură o mișcare care nu coincide cu mișcarea noastră obișnuită. Gesturile noastre diurne se dovedesc, la cea mai elementară analiză, drept automatisme, dar automatisme omologate și legiferate prin logica formală.

Automatismul din vis e aparent și e aparent numai vis-à-vis de automatismul realității noastre de toate zilele, dar judecate față în față se va vedea că automatismul cel mai încrâncenat, pentru că nu e pur, e cel real.

Țepeneag: Legea „cauzei și a efectului”, bazată pe logica formală, aristotelică e „suspectată” în ultimul timp și în unele domenii ale științei; ea a fost mult timp proclamată drept lege fundamentală a narațiunii epice și chiar și în poezia de până la suprarealism n-o puteai încălca de-a dreptul, ci doar pe calea vicleană a metaforei. Până și în povestirea fantastică tradițională, de tip romantic, se simțea nevoia unei explicații; de aceea, deseori, se recurge la supranatural, textul întreg primind o lumină mistică sau magică. Miracolul fiind o încălcare a legii, deci o excepție, ținea și el seama, la un mod implicit, de lege. În onirismul actual cauza poate dispare, din simpla voință a autorului. Cauzalitatea e înlocuită cu simpla consecuție: unui fapt (A) îi urmează un altul (B sau C sau D) dintr-o necesitate pur estetică; astfel, elementele componente se supun doar structurii generată treptat de ele însele, deci unei logici interne. Ca în vis, dar și ca în viață. Romancierul care încearcă, naiv, să aplice schematic (dar poate altfel?) sfânta lege a cauzalității nu exprimă chiar atât de fidel realitatea.

Turcea: Și atunci, acceptând visul ca pe o rigoare, cu evidență proprie, neraportată în afară, cuvintele care incifrează această stare capătă o proprietate în plus (acea proprietate care în fizica modernă se numește corpuscul-undă^trad.), devin relative și prin relativitatea lor fragmentul este contaminat de totalitate.

Cuvântul devine astfel exponentul unei serii de flux calitativ care comprimă sensibilul și idealul.

Golurile dintre cuvinte, undele, suspensia vorbirii, devin atât de importante încât ele construiesc cuvintele

Și astfel restituie cuvântului elementaritatea și originea sa. E scos din tipare și poate evolua din nou fără rigiditate, atonal, polifonic, monodic, incantatoriu. Iată deci...

Redactor: Validitatea unei modalități opozabile cu așa-zisul „realism” supracotat „veșnic și mustos” constă în faptul că ceea ce era considerat esență devine abrupt atribut al formei de exprimare, iar noua esență cere cu necesitate altă punere în formă. Punere în formă care respinge forma modalității depășite, catalogând-o formalism, schematism etc.

Ulici: Mișcarea onirică actuală și-a dat seama că eul artistic trebuie să țină seama de relațiile eului empiric. De aceea, onirismul actual încearcă să distingă între euri, punându-le în paralel. Onirismul estetic alege visul ca pe o realitate indiferentă la relațiile eului empiric. În vis nu mai există o interdependență, o determinare. Eul artistic își găsește materia într-un eu empiric al visului; acest alt eu empiric, este însă lipsit de impuritățile eului empiric din viața de toate zilele. Visul exclude compartimentările impuse din exterior, individul se găsește nu în structura de „mască^glosar” a eului empiric, ci fără mască, deci esențializat, iar eului artistic nu-i mai rămâne decât să-l interpreteze pe eul empiric pur. Asta ar fi deci diferența specifică față de alte mișcări literare care fac raportări de euri și e ca un filtru care alungă impuritățile din eul artistic, ajungând la o realitate pură. Cu alte cuvinte, poezia-existență e specifică literaturii onirice.

Redactor: Pentru că Țepeneag vorbea de poezia lui Ion Barbu...

Țepeneag: O latură a ei...

Redactor: ...ca despre o „rădăcină românească” a onirismului, care ar fi celelalte rădăcini autohtone?

Țepeneag: Postumele lui Eminescu, atât de pertinent analizate de Ioan Negoițescu^sursa, mai ales acel poem care e Mirandoniz; precum și proza lui Eminescu, care prezintă alături de elementele fantastice cu substrat filozofic, obișnuite la romantici, și elemente onirice nu îndeajuns de studiate până acum. Și apoi, bineînțeles, suprarealismul românesc, perfect sincronizat cu cel european. Să nu-l uităm nici pe Urmuz^sursa...

Dimov: Problema e mai complicată și mai vastă, depășește limitele acestei mese... rotunde. Căci se poate vorbi de o adevărată intricare a elementului oniric în poezia românească, în arta românească în ce are ea specific. Astfel, de la așa-numitele „medievalități întârziate”, cum le spunea George Călinescu^sursa Alixăndriei, Isopiei, Viselor de Panaghie și altor traduceri care au circulat la începuturile culturii românești, de la nostalgia edenică a depărtărilor din cromatica și perspectiva frescelor mânăstirești, trecând prin Dimitrie Cantemir^sursa și prin clătinarea catargelor eminesciene, ajungem, parcurgând etape nete, la Matei Caragiale^glosar, la Gheorghe Magheru și Țuculescu^sursa (i-am omis pe Anton Pann^sursa, Ion Barbu și pe alții), la literatura onirică de astăzi pe care o putem privi ca pe o etapă prefigurată de o întreagă serie de momente literare și artistice anterioare, specifice. Dar această problemă de istorie literară e prea vastă pentru a putea fi epuizată aici.

Țepeneag: Se pot observa relații de adiacență și cu expresionismul de tip traklian^sursa sau, mai viabil, și de fapt extracategorial (adică dând deja naștere unei alte categorii estetice, autonome) de tip kafkian, din păcate puțin cultivat în literatura noastră. Există înrudiri, mai ales de tehnică, de pildă proiectarea hiperbolică a unui sentiment sau a unei idei care astfel se obiectualizează, devin vizibile. Ca și în vis unde totul este văzut, chiar și gândul; iar senzația de ubicuitate^glosar duce până la urmă la dispariția eului. De aci, caracterul non-liric al onirismului.

Aș îndrăzni să trag câteva concluzii, chiar dacă am să repet, uneori chiar și în formulare (perseverare diabolicum est^trad.!), unele idei exprimate și cu altă ocazie. În primul rând, pentru onirismul estetic, visul nu e doar o sursă, ci un criteriu, „un model legiuitor”. În opoziție cu suprarealismul, onirismul refuză dicteul automat, sclavia inconștientului și a incoerenței, cultivând totuși ambiguitatea, dar lucid și riguros calculată. Ambiția literaturii onirice este o dublă negare: o negare structurală și de metodă a suprarealismului, și una formală, de scriitură, dar nu mai puțin categorică a fantasticului romantic.

Onirismul estetic, văzut categorial (deci la un mod ideal) se opune liricului metaforizant, dar și epicului bazat pe simpla cauzalitate, pe logica formală, aristotelică.

Literatura onirică e o literatură a spațiului și timpului infinit, e o încercare de a crea o lume paralelă, nu omologă ci analogă lumii obișnuite. E o literatură perfect rațională în modalitatea și mijloacele ei, chiar dacă și-a ales drept criteriu un fenomen irațional — visul.

Discuție realizată de PAUL CORNEL CHITIC