Teatrul folcloric
Amfiteatru, 1968, nr. 36 Verificat vizual
Sursa, cum stă pe scanul din volum: revistă neidentificată pe scan, 1968. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
Volumul păstrează figura scanată din revistă. ▣ Paginile din revistă (PDF) ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticul de teatru
Lipsa unor documente sau a unor probesursa de precizie matematică, tentația estimării valorii prin prisma esteticului, hipertrofierea unor particularități în detrimentul ansamblului și mai ales apartenența etnică și afectivă a cercetătorului față de națiunea care a generat o creație folclorică, face anevoioasă cercetarea tocmai a acelui folclor. O altă piedică este exacerbarea funcției reflectorii a vieții generice în care a apărut folclorul.
Voi porni de la arta neagrătrad., a cărei analiză este facilitată de cel puțin un singur factor și nu neesențial: neapartenența etnică. Un obiect din arta neagră, pe care noi îl considerăm obiect de artă, în sânul unui trib negroid nu este obiect de artă; la origine, adică în procesul producerii lui, el este un obiect utilitar, o armă, un penaj (distincție ierarhică) etc. El este rupt din sfera utilității lui și i se acordă o funcționalitate: elementele ornamentale care i se adaugă obiectului sunt considerate facilități ale funcționalității. Arma, penajul etc. sunt folosite înaintea unei activități practice, pentru a înlesni celor angrenați atingerea scopului (să nu fim derutați de faptul că ei cred că astfel înduplecă spiritele, dacă nu vrem să considerăm că acele spirite atotputernice și bune sunt tocmai idealul lor antropomorfizat — sau obiectivizat — și ierarhizat ca etern — superior omului, individului). Funcționalitatea obiectului de rit nu are nici o legătură directă cu utilitatea obiectului însuși. Este extrautilitară și poate fi considerat ca prim act de generalizare. Un european va considera acel obiect — obiect de artă; un negroid, nu. Europeanul a rupt obiectul de funcționalitatea dată de posesorii lui, reține doar ceea ce cunoaște — obiectul — și-l judecă prin criterii estetice. Negroidul a rupt obiectul (și utilitatea sa practică, destinată) de funcționalitate și a păstrat doar funcționalitatea: de aceea el privește obiectul drept tabu. Să încercăm să ne rupem de orice judecată cu privire la folclorul nostru, judecată similară întrucâtva cu cea a negroidului.
Mitulglosar (european) este îndeobște cunoscut și răspândit în folclorul tuturor popoarelor. O particularitate a sa care dă de gândit este aceea că nu i se poate găsi o structură (structura este un mod de existență, la un moment dat, a unui număr relativ constant de elemente, conform funcțiunilor și determinărilor reciproce. Orice încercare de structură (Mircea Eliade clasifică miturilesursa pozitivist mituri zoologice, siderale, telurice etc., clasificare valabilă doar din punct de vedere istoric — Petre Țuțea)sursa, este doar o catalogare, o sistematizare și nu o structurare.
Mitul lui Sisif, în Apussursa, este abordat numai printr-o parafrazare a sa în plan sociologic, cu atât mai mult cu cât mitul lui Sisif se reduce numai la activitatea repetată a ridicării bolovanului pe vârful unui munte și nimic mai mult. Explicarea cauzei acestei activități nu este decât o înlesnire a receptării mitului, prin punerea într-un cadru obligator.
Fiecare mit apare astfel nimic altceva decât un caz particular, augmentat și desprins absolut de cauzalitate și de legitate, avându-se pe sine drept lege, deci considerat etern. Eternizarea prin mit dă actului sisific calitatea de penitență. Analoge cu acest mit sunt și celelalte (aș considera că mitul este până la un punct prim argument materialist-dialectic al legăturii dintre particular, general, universal în sfera noțiunilor).
Mitul reflectă în primul rând o atitudine. Înscriem în sfera miturilor șisursa Miorița cât și Meșterul Manole care, apărând mai târziu, a păstrat încă vagi precizări sociologice, rămânând prin forma sa încă în sfera legendei. Cercetând variantele Mioriței este sesizabilă despersonalizarea narației, dezindividualizarea poziției, selectarea factorilor care definesc atitudinea comună unui grup etnic, unei nații, atitudine distinctivă nu a indivizilor din sânul grupului, ci a grupului etnic de celelalte.
Miturile nu au fost și nu pot fi creație individuală, ele nu acceptă personalitatea unui creator singular, miturile apar — așa cum am spus — dintr-un caz particular căruia i se adaugă nu un alt caz particular, ci doar multitudinea de componente individuale a particularului, selectându-se, reducându-se la numitor comun prin alienareglosar. Deci printr-un fenomen dialectic, această însumare a particularelor ucide particularul, îl îneacă în precizări până anulează sfera din care s-a desprins — cadrul social — o include și explodează în universalitate. Miturile nu au o funcționalitate în sensul celei sesizate în arta neagră: ele reprezintă mobilul generator cât și rezultatul ultim al practicilor de ritual. Arta neagră (cultura) este magică prin existență. Folclorul românesc este și miticsursa (Miorița) și magic (Călușulglosar), fapt care atestă ritmul de apropiere de nivelul celorlalte culturi europene (contactul cu imperiul roman, apariția migrațiilor pe teritoriul românesc au implicat rapida succesiune a posibilităților de utilizare a unui obiect, a făcut imposibil magicul și a determinat pieirea funcționalității semnului magic și translația lui în domeniul esteticului).
Teatrul folcloricglosar, în măsura în care nu este corespondent al misterelor religioase, este formă de dăinuire a magicului autohton. Pentru că teatrul nu permite eludarea de la intenție și conținut faptic și pentru că mitul este definiția unei atitudini rezultată din obligativitatea unor condiții date și permanente în care contradicția, opoziția nu au loc.
Teatrul folcloric (ca și elementele teatrale din poezia folclorică) rămâne în domeniul magicului și prin maniheismulglosar săutrad.. Bun și rău, frumos și urât, pozitiv și negativ și contradicția antagonică dintre ele și-au găsit ecou în ritul bahic-tracicsursa. Noțiunile abstracte au fost încredințate spre reprezentare unei variante particulare a măștilor cultului grecesc. Variantă, cu mult superioară degeneratelor măștiglosar grecești care reprezentau nu numai caracterologic ci și nominal personaje aflate în acțiune. Doar așa se poate explica păstrarea (tradiția) teatrului folcloric până aproape de timpurile moderne: prin încercarea permanentizării funcționalității sale (Călușul, de exemplu, care ni s-a păstrat azi doar ca rit gestic și sonor, cu foarte puține strigături și descântece, texte din care reiese limpede funcționalitatea, similară cu cea aflată în arta neagră) Deci tradiția nu este repetarea fenomenului, adică a reprezentării formale a ritului, ci actul de repetare și perpetuare a funcționalității lui, iar în timpurile moderne e doar încercarea conservării formelor de dăinuire. Orice încercare de a dialoga un mit sau un ritual magic nu este nici pe departe teatru folcloric ci, în cel mai bun caz, doar o cultivare a preferințelor sau a pasiunii unui autor pentru folclor, — ceea ce este cu totul altceva; teatrul „cult” folcloric nu există: e posibilă doar transferarea lui pe o scenă teatrală modernă. Orice artificiu introdus în conținut și desfășurare anulează autenticul și se transformă într-o parafrază — în cel mai bun caz — formală.
PAUL CORNEL CHITIC
Notele ediției
sursa Studiu publicat în 1968 (după numele fișierului) într-o revistă al cărei nume nu se vede pe pagină; pe aceeași pagină se aflau alte două texte despre teatrul popular (de Aurel Brumaru și Silvia Ungureanu) și fotografii de măști populare din Vrancea — deci o grupare tematică despre teatrul folcloric. Autorul era student la Filozofie.
trad. „arta neagră” (fr. art nègre) — denumirea dată la începutul secolului XX sculpturii și măștilor din Africa subsahariană, descoperite atunci de pictorii europeni (Picasso, Derain, Matisse).
sursa Mircea Eliade (1907–1986) — istoric al religiilor și scriitor; în Traité d’histoire des religions (1949; trad. rom. Tratat de istorie a religiilor, 1992) grupează hierofaniile și miturile după „regiunile cosmice” — cerul, soarele, luna, apele, pietrele, pământul (mituri uraniene, solare, selenare, telurice).
sursa Petre Țuțea (6 octombrie 1902, Boteni – 3 decembrie 1991, București) — filosof, economist și eseist, deținut politic (1949–1953, 1956–1964); în anii ’60 își făcea „filosofia orală” în cercuri restrânse.
sursa Sisif — regele Corintului condamnat în Infern să urce veșnic pe un munte o stâncă ce se rostogolește înapoi din vârf (Odiseea, XI). În Occident mitul a fost reinterpretat mai ales de Albert Camus, Le Mythe de Sisyphe (1942; „Mitul lui Sisif”), ca imagine a absurdului condiției umane.
sursa Miorița — balada pastorală a ciobanului care, aflând că va fi ucis de tovarășii lui, își rânduiește moartea ca pe o nuntă cosmică; publicată de Vasile Alecsandri (1850, apoi în Poesii poporale ale românilor, 1866), cu peste o mie de variante culese. Meșterul Manole (Monastirea Argeșului) — legenda zidirii Mănăstirii Argeșului prin jertfa soției meșterului, varianta românească a „baladei zidirii”, cunoscută în tot sud-estul Europei. [Miorița (varianta Alecsandri, Poezii poporale. Balade), ro.wikisource, ro]
sursa Călușul — dans ritual de grup al flăcăilor (călușarii), jucat la Rusalii, cu funcție magică de vindecare și fertilitate, condus de un vătaf, cu mut mascat și steag; înscris în 2005 de UNESCO în patrimoniul imaterial al umanității.
trad. „maniheism” — de la Mani (sec. III), întemeietorul unei religii dualiste: lupta absolută dintre principiul binelui (lumina) și cel al răului (întunericul); prin extensie, gândirea în opoziții nete.
sursa Cultul lui Dionysos (Bacchus), zeul vinului și al extazului, de origine traco-frigiană după tradiția antică; din cântecele și dansurile mascate ale serbărilor dionisiace s-au născut, după Aristotel, tragedia și comedia grecească.
glosar mitul — Pentru autor, „definiția unei atitudini”: un caz particular „desprins absolut de cauzalitate și de legitate, avându-se pe sine drept lege, deci considerat etern” (Sisif, Miorița) (în «Teatrul folcloric»).
glosar alienarea — Înstrăinarea (termen hegelian și marxist): la Regele moare, „efectul ultim” al decorului — personajul „se consideră iluzoriu posesor al tuturor obiectelor văzute, dat fiind că le-a conservat imaginea” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). În «Teatrul folcloric», reducerea particularului „la numitor comun prin alienare” face mitul (în «Teatrul folcloric»).
glosar Călușul — Dans ritual de Rusalii al călușarilor, cu funcție magică; pentru autor, exemplul magicului păstrat „azi doar ca rit gestic și sonor” (în «Teatrul folcloric»).
glosar Teatrul folcloric — Formele de teatru ale culturii populare — jocurile cu măști de iarnă, Capra, Ursul, Călușul, Irozii — studiate în România de folcloriști și etnografi. Eseul tânărului Paul Cornel Chitic «Teatrul folcloric» (1968) nu le descrie, ci încearcă o teorie a lor, pornind de la o observație de metodă: apartenența etnică și afectivă a cercetătorului îngreunează cercetarea propriului folclor (în «Teatrul folcloric»).
Punctul de plecare e „arta neagră”: un obiect ritual african, pe care europeanul îl socotește obiect de artă, e pentru posesorii lui un obiect cu „funcționalitate” extrautilitară, „prim act de generalizare”; europeanul reține obiectul și îl judecă estetic, africanul păstrează funcționalitatea și îl privește ca tabu (în «Teatrul folcloric»). Mitul — Sisif, Miorița, Meșterul Manole — e „un caz particular, augmentat și desprins absolut de cauzalitate și de legitate, avându-se pe sine drept lege, deci considerat etern”; el „reflectă în primul rând o atitudine” și nu poate fi creație individuală. „Folclorul românesc este și mitic (Miorița) și magic (Călușul)” (în «Teatrul folcloric»).
Teza: „Teatrul folcloric, în măsura în care nu este corespondent al misterelor religioase, este formă de dăinuire a magicului autohton”; el rămâne în domeniul magicului și „prin maniheismul său” — bun și rău, frumos și urât —, iar tradiția lui nu e repetarea formei ritului, ci „actul de repetare și perpetuare a funcționalității lui” (Călușul, păstrat „doar ca rit gestic și sonor”) (în «Teatrul folcloric»).
De aici concluzia, polemică față de modele epocii: „Orice încercare de a dialoga un mit sau un ritual magic nu este nici pe departe teatru folcloric”, ci cel mult cultivarea pasiunii unui autor pentru folclor; „teatrul «cult» folcloric nu există: e posibilă doar transferarea lui pe o scenă teatrală modernă”, iar orice artificiu anulează autenticul (în «Teatrul folcloric»). Tema măștii din ritualurile de iarnă revine în studiul despre cele trei spații (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).
glosar maniheismul — De la Mani (sec. III), întemeietorul unei religii dualiste: opoziția absolută a binelui și a răului. În «Teatrul folcloric», trăsătură prin care teatrul popular „rămâne în domeniul magicului”: „bun și rău, frumos și urât, pozitiv și negativ” (în «Teatrul folcloric»).
glosar mască — Pentru autor, „un decor condensat, redus la suprafața feței interpretului”; în spectacolul cu măști coexistă doar două dintre cele trei spații, cel intențional și cel constituit (în «Cele trei spații ale scenei (I)»). În «Teatrul folcloric», măștile cultului grecesc (în «Teatrul folcloric»); la Scapino, masca e „o caricatură care și-a pierdut semnificația directă”, păstrând doar „valoarea de emblemă” (în «Scapino»).