Bunicul și Artre cu litere de platină

421

Dragul Gombo^sursa

Draga Soție a lui Gombo

Dragul Cumnat

Draga Bunică a lui Gombo

Uli — locatar al demisolului

Al doilea locatar al demisolului

Acțiunea se petrece într-un apartament și într-un demisol aflat sub apartament, cât și pe strada care trece prin fața apartamentului și pe lângă geamurile demisolului, stradă de pe care se poate vedea imaginar, de cum ieși din apartament, dar mai ales din demisol, fereastra unei alte case. În fundal, un bloc aproape finisat care e gata să-și primească locatarii.

Casa e foarte veche, nu are balustradă la balcon și trebuie dărâmată pentru spațiu verde.

În apartament. Destul de dimineață.

Gombo stă pe un scaun. Apare Soția.

SOȚIA: Bună dimineața, dragă!

GOMBO: Bună dimineața, dragă!

SOȚIA: Ce dimineață însorită și luminoasă ca zâmbetul tumultuos al unui copil! Farmecul dulce al acestei dimineți te umple de o renăscută vitalitate. Și caldarâmul — ce frumos poate luci un caldarâm — acest vechi prieten al tuturor și al nostru, răbdător ca un sfânt sub miriadele de pași [?] îți vorbesc grăitor de viața care pulsează vibrând. Ce dimineață însorită!

GOMBO: Într-adevăr! trebuie să vibrăm într-un viitor apropiat la absolut totul.

SOȚIA: Sunt în asentimentul tău, dragă. Simți cum întreaga casă pulsează de freamătul schimbării totale care va intra în viața noastră familială? Totul șoptește despre sentimentul nemaicunoscut până acum! Astăzi ne vom muta în noua locuință care ne așteaptă cu brațele larg deschise. Cât de minunat va fi totul!

GOMBO: Trebuie să ne depunem toată sârguința în întâmpinarea acestei împliniri minunate!

SOȚIA: Cât de adevărat poți vorbi tu întotdeauna! S-a sculat dragul Cumnat?

GOMBO: Nu, încă nu s-a sculat; probabil că are de lucru iar.

SOȚIA: Da, da. Cred că are de lucru. Ce minunat e să muncești! Astăzi avem de împachetat totul, absolut totul! Trebuie strânse mobilele, bibelourile noastre iubite, trebuie strânse tablourile din frumoasa noastră viață familială. Apoi, lenjurile trebuie împachetate, da, da, lenjurile în cele două cufere din stejar care păstrează încă neșterse amintirile dragilor noastre rude. Apoi vesela. Da, da și vesela trebuie strânsă. Astfel ca nimic să nu se spargă sau să se strice. Ce zici, avem o dimineață foarte încărcată. Tu ce zici, dragă?

GOMBO: Mai repetă odată ce trebuie făcut. Vreau să revăd totul cu ochii minții.

SOȚIA: Astăzi avem de împachetat totul, absolut totul! Trebuie strânse mobilele, bibelourile noastre iubite, neprețuitele noastre tablouri din frumoasa noastră viață familială. Apoi lenjurile trebuie împachetate, da, da, lenjurile în cele două cufere din stejar care păstrează încă neșterse amintirile dragilor noastre rude.

Apoi vesela. Da, da și vesela trebuie strânsă. Astfel ca nimic să nu se spargă sau să se strice.

GOMBO: Să facem în așa fel încât nici o clipă din dimineață să nu o pierdem de pomană!

SOȚIA: Așa e, dragă! Ai spus exact ce trebuia. Ceea ce trebuia ai spus. Doamne cât de bine ai spus ce trebuia! Să servesc cafeaua cu lapte? E un lapte bun și proaspăt ca o zi de primăvară. Ca această zi de primăvară, drăgălașă zi de primăvară, cu sângele înfierbântat de sevă.

GOMBO: Da, adu-mi cafeaua cu lapte!

(Soția iese. Soțul se scoală de pe scaun și se plimbă pe bâjbâite prin casă. Revine apoi la loc; intră soția cu cafeaua cu lapte).

SOȚIA: Am adus cafeaua cu lapte. E mai bună ca cea de ieri. E mai dulce cu o bucățică de zahăr în plus decât cea de acum două zile. Știu că-ți place să-ți bei cafeaua cu lapte din ce în ce mai bună. Nu-i așa, dragule?

GOMBO: Și lingurița?

SOȚIA: Da, o ai aici.

(I-o pune în mână. Soțul își bea în liniște cafeaua cu lapte. Uli iese din dormitor somnoros. Se uită în lungul străzii. La cealaltă fereastră a demisolului apare Celălalt locatar al demisolului).

CELĂLALT LOCATAR: Bună dimineața, vecine!

ULI: Chiar că e bună. Mai repede am putea spune că e frumoasă. Bună dimineața! Nu-mi prea place să spun bună dimineața totdeauna. Mă simt tentat să spun altădată: cenușie dimineață sau idioată dimineață sau dimineață fără nici un chef. Ar fi mult mai nimerit.

CELĂLALT LOCATAR: Ce zici de primăvara asta? O să fie foarte călduroasă. Gata cu lemnele.

ULI: Azi e o zi frumoasă într-adevăr. Lumină galbenă, umbre albastre și reci. Mai ascunde dezastrul iernii.

CELĂLALT LOCATAR: Bine, dar primăvara e anotimpul cel mai frumos! Totul înverzește, înflorește. Un fel de dimineață a naturii!

ULI: Mțo! Mie nu-mi place primăvara deloc. Sau cel puțin cât ține până să-nverzească totul. Seamănă cu primii ani după un război...

CELĂLALT LOCATAR: Ee, dar ce-i...

ULI: ...câmpiile sunt pline de hoituri vegetale, de cadavre mumificate, totul e lamentabil, dezastruos și toată lumea fericită de sfârșitul ororilor, își pune ce i-a mai rămas cât de cât întreg pe ea; femeile se rujează puțin, fetele poartă rochiile demodate și largi ale mămicilor, răniți și mutilați zâmbesc galben și friguros, totul e foarte, foarte trist.

CELĂLALT LOCATAR: Ei, dar ce-i cu dumneata? Te-ai sculat îmbufnat!

ULI: Pârlita asta de casă; iar mi-au amorțit oasele de egrasie^trad.. Da, dar chestiunea despre primăvară n-are nici o legătură cu durerea din șale. Asta e un adevăr, vecine, care nu durează anual decât o lună cel mult, dar e un adevăr. Periodic, să zicem.

(Soția, din bucătărie).

SOȚIA: Dragă, azi facem supă, nu-i așa?

GOMBO: Da, da. Să aibă adevărata culoare galbenă a supelor cu adevărat gustoase!

SOȚIA: Bine, dragă, ai spus foarte bine tot!

CELĂLALT LOCATAR: Îi auzi? Vecinii.

ULI: Da! Schimbă primele cuvinte despre gospodărie.

CELĂLALT LOCATAR: Știi ceva despre ei?

ULI: Nu mă interesează. Probabil că sunt niște vecini cumsecade. Dumneata îi cunoști?

CELĂLALT LOCATAR: Câteva cuvinte; doar atât. Arată a fi foarte pașnici.

ULI: N-am zis altfel.

CELĂLALT LOCATAR: Nu mergi să faci o plimbare?

ULI: Ți-am spus că nu-mi place începutul primăverii. Nu știu ce am, nu mă simt prea bine. Apropos, știi că azi-mâine ne mutăm? Mi-am pus mari speranțe în casa aceea nouă.

CELĂLALT LOCATAR: Da, și eu. Sper să fie spațioasă și confortabilă. Ai observat că-mi place să stau mult în casă. Îmi găsesc totdeauna câte ceva de făcut.

ULI: Eu sunt mereu plecat. Casa asta nu-mi inspiră deloc încredere.

CELĂLALT LOCATAR: E adevărat! Nu e prea confortabilă!

ULI: Uite-o!

CELĂLALT LOCATAR: Pe cine?

ULI: Fata aceea frumoasă. E foarte frumoasă! E foarte-foarte frumoasă!

CELĂLALT LOCATAR: O cunoști?

ULI: Nu. Dar deocamdată nici nu vreau asta. E într-adevăr foarte frumoasă.

CELĂLALT LOCATAR: Nu cumva...

ULI: Ei și? Nu-i un păcat. Mă gândesc destul de mult la ea. Când o văd dimineața, știu că-mi merge bine. Acum o lună n-am văzut-o vreo trei zile la rând. Am crezut că nu știu ce se întâmplă cu mine. A fost probabil bolnavă.

CELĂLALT LOCATAR: E frumoasă, vecine, e foarte frumoasă.

ULI: Zilnic o văd acolo.

CELĂLALT LOCATAR: Da, stă toată ziua la fereastră.

ULI: Acum pot să plec. E și târziu. Am puțină treabă. La revedere.

CELĂLALT LOCATAR: A! Vasăzică, de-asta ai stat aici?

ULI: Vroiam să-mi meargă bine. La revedere.

CELĂLALT LOCATAR: La revedere. (Clatină din cap, apoi se retrage din fereastră. Apare cumnatul).

CUMNATUL: Bună dimineața, dragă.

GOMBO: Te-ai sculat, deci. Buuun!

CUMNATUL: În legătură cu cele discutate ieri, concluziile la care am ajuns sunt deosebit de complexe...

GOMBO: Ai luat ceaiul de dimineață?

CUMNATUL: Da, și mi-am dat seama că era mai dulce cu mai bine de o bucățică de zahăr decât ceaiul băut acum două zile, ceea ce m-a făcut să simt freamătul unei neasemuite sărbători familiale.

GOMBO: Și, ce spuneai!?

CUMNATUL: Dragă, se poate spune că cele spuse ieri de mine își găsesc vigurosul și neîndoiosul răspuns în următoarele cuvinte: căci din îmbrățișarea călduroasă și iubitoare ca privirea mamei asupra trupului noului născut răzbate finalul aureolat și lipsit de teatralism, cum spune Bartre. Nu cum spune Artre^sursa. Căci și Gartre spune: E neîndoios ca ziua și ca noaptea că izbucnirea tumultuoasă și cascadată a încheierii încurcubeiate și departe de stigmatul gestului amplu și sec pornește ca din încovoierea brazdei asupra seminței ascunse la sânu-i. Convingător vorbește și Lartre despre același subiect discutat.

Îți dai seama că Gartre dovedește lipsa de sevă a celor spuse de Artre, ești convins de asta. Ce părere ai?

GOMBO: Să zdrobim rodul sufletului întunecat al lui Artre și să bem din apa lină și cristalină și calină, și benzină a creațiilor lui Bartre, și a lui Martre și Gartre.

CUMNATUL: Da, dragul Gombo a tras o linie puternică sub cuvintele care trebuiau spuse. Bravo! Bravo! (Soția intră și strigă și ea bravo! bravo! bravo! apoi pleacă din cameră. Intră Bunica).

BUNICA: Bună dimineața! Bună dimineața!

GOMBO: Bună dimineața, dragă Bunică! (Bunica este un bărbat în toată puterea cuvântului).

CUMNATUL: Bună dimineața, dragă Bunică!

BUNICA: (Se plimbă de colo până colo) Da, dimineața asta îmi aduce aminte de anii aceia, ce ani sângeroși au fost! Adevărați ani sângeroși, ani în care dragul bunic al vostru lupta până la ultima picătură de sânge pentru familia noastră.

(Apare și soția cu o pereche de ciorapi de lână, croșetați, în mână).

CUMNATUL: Da, așa e. (Se îndreaptă înspre bibliotecă și ia o carte la întâmplare). Căci iată ce spune Gartre: (citește) Căci îmbrățișarea călduroasă și iubitoare ca privirea mamei asupra trupului noului născut — departe de stigmatul gestului amplu și sec pornește ca din încovoierea brazdei asupra seminței ascunse la sânu-i.

SOȚIA: Dragă Bunico, încalță ciorapii.

BUNICA: Ciorapii! O, ciorapii croșetați de mâna ta, câte nu-mi amintesc ciorapii croșetați de mâna ta, câte zile nu mi se perindă prin fața ochilor minții, ziua aceea în care familia noastră cucerise dreptul în casa aceasta: și bunicul, emoționat, frământându-și neguros mâinile privi către orizontul luminat de soare și din bieții lui ochi țâșniră lacrimi de fericire. O, ce zile! O, ce zile glorioase au fost acelea!

GOMBO: Da, da. Dar azi, cu sufletele luminate de acele zile pline de glorie, vom realiza împlinirea visului nostru de veacuri. (Soția aduce o oală de noapte pentru Bunica).

CUMNATUL: Sigur, vom discuta ultima clipită a împlinirii visului nostru de veacuri.

SOȚIA: Du-te în camera dumitale Bunico, e o trebuință pricepută și de aceea. (Îi întinde oala de noapte).

BUNICA: O, oala de noapte! (O mângâie) Câte nu-mi aduce aminte ea, când Bunicul mi-a întins-o în ziua aceea, pe care niciodată nu voi uita și mi-a spus: „E a ta”. Apoi mi-a mai spus: „E a ta, pentru că e câștigată de familia noastră”. (Pleacă din încăpere. Toți tac respectuos). Apoi:

GOMBO: Să ne strângem astăzi peste 10 minute să vorbim aprins despre actul cel mai important din viața noastră, a familiei noastre.

SOȚIA: Să pun o anume față de masă, nu?!

GOMBO: Să întâmpinăm cu zâmbete dulci și să ne umplem de o profundă recunoștință. Să ne ascundem vocea ce se luptă cu lacrimi de fericire.

CUMNATUL: (Citește dintr-o altă carte luată din bibliotecă) Să zdrobim rodul sufletului odios al lui Artre și să bem din apa lină și cristalină, și calină, și felină a creației lui Bartre și a lui Lartre și Gartre.

SOȚIA: Unde să pun, dragă Gombo, scaunul cel mare al...? Unde naiba să-l pun? Da, simt cum ochii mei sub robustele-mi pleoape scapără fulgere de triumf (Ia scaunul și-l lasă undeva în drum).

CUMNATUL: Mă simt ca trăsnit sub greutatea acestei știri și o profundă recunoștință îmi inundă ca o apă limpede venită în gură, care-mi înăbușe lacrimile suave. (Soția iese din cameră, Gombo se plimbă pe coridorul dintre mobile, unde se află scaunul uitat de Soția și se împiedică lovindu-se de el).

GOMBO: Cine a pus scaunul acesta aici? A hotărât familia să fie scaunul acesta aici? Familia nu acceptă în sânul ei răzvrătiri de felul acesta! Să plece din familia noastră acei care nu respectă familia și gândurile ei! Familia e strâns unită și nu are voie nimeni altceva! Noi curățim familia noastră de renegați! Să plece din familia noastră renegații! Să plece! Să plece! Să plece!

CUMNATUL: Da, căci cum răspunde în mod strălucit creația lui Bartre în acest caz? (Ia o altă carte din bibliotecă, o deschide undeva și citește:) căci din îmbrățișarea călduroasă și iubitoare ca privirea mamei asupra trupului noului născut, răzbate finalul aureolat și lipsit de teatralism.

GOMBO: Să plece renegații din familia noastră!

CUMNATUL: Și să zdrobim rodul sufletului scârnav al lui Artre și să bem din apa unduitoare și răcoritoare, și gânditoare a lui Bartre și Martre și a lui Lartre și Gartre.

GOMBO: Nu permit, și nimeni din familie, ce s-a întâmplat. Să strângem strâns membrii familiei în jurul liniștei și vieții noastre încărcată ca o albină harnică de pace și fericire! Cine a făcut această faptă groaznică? Cine?

BUNICA: Dar te-ai lovit rău, dragule? Te-ai lovit rău? (De-acum agitație)

CUMNATUL: Da, s-a lovit rău, Bunico, adu o compresă cu apă rece. (Intră Soția).

SOȚIA: Da, aduc acum!

BUNICA: Vânătaia îmi amintește de anii aceia sângeroși când bunicul nostru a căzut și pe scări.

GOMBO: Frecați bine vânătaia mea, să se șteargă, să n-o mai am. Familia noastră nu poate permite ca eu să am vânătăi. Cum e? E vânătă?

CUMNATUL: Da, o frec, și o voi freca, fiindcă vânătaia a fost făcută pe altarul familiei noastre. Adu puțin alcool, tu.

SOȚIA: Stai să leg aici mai strâns Bunico, dă-mi sticla din dulap.

CUMNATUL: Da, adu sticla cu alcool, căci alcoolul... Dar cine a pus scaunul aici?

GOMBO: Da, cine a îndrăznit să...

SOȚIA: Nu l-am pus bine! Eu, urma să-l duc la masă.

GOMBO: Nu! Să-mi spui ce te-am întrebat eu dragă, nu poveștile tale, înțelegi?

SOȚIA: Eu, vroiam să-l duc, la masă — acolo!

CUMNATUL: Nu, nu-mi sustrage atenția mea trează cu ideile tale lăturalnice.

BUNICA: Spune dragă că tu l-ai pus acolo și gata! Recunoaște-ți vina și vei fi pe jumătate iertată.

SOȚIA: Dragilor, dar urma să-l duc la masă, la locul cuvenit!

CUMNATUL: Cum adică vroiai să-l duci la masă?

SOȚIA: Să-l duc la masă!

CUMNATUL: Cine ți-a spus să-l duci la masă?

SOȚIA: Vroiam să-l duc la masă, dragule!

CUMNATUL: Aha! Vroiam, ai spus, nu? Vroiam? Adică faci ce vrei, nu întrebi pe nimeni; familia ce păzește? Gombo de ce e aici? Așa, numai ca să fie? L-ai întrebat? I-ai cerut sfatul, dragă, spune, mărturisește!

GOMBO: Înțelegi, dragă, eu vreau să știu cine a pus scaunul în drum. Cine a uneltit împotriva mea? Tu?

SOȚIA: Dar nu l-am pus propriu-zis acolo, fiindcă urma să-l duc.

GOMBO: L-ai pus sau nu l-ai pus acolo, tu, dragă?

CUMNATUL: De ce vrei să ne ascunzi, să ne minți, știm totul, absolut totul.

BUNICA: Da, scaunul acesta pe care a stat bunicul nostru.

SOȚIA: Dar n-am vrut să-l pun acolo, n-am vrut, n-am vrut! Oh, oh! oh!

GOMBO: Dacă și din partea ta ne așteptăm la astfel de gesturi și fapte, ce să mai zicem de cei care nu sunt din familia noastră?

BUNICA: Sigur că da, sigur că da.

SOȚIA: N-am vrut să-l pun acolo, n-am vrut să-l pun acolo, am greșit dragilor, am greșit fiindcă n-am știut că voi face ceva ca aceia care nu sunt din familia noastră. Oh-oh! oh!

CUMNATUL: Da, Gombo, văd după roșeața apărută în obraji văd din obrajii ei roșii ca un măr, dar, dragă, nu un măr al discordiei^sursa, ci un măr obișnuit, al cărui suc hrănitor ajută la întremarea trupului, că ea își dă seama de greșeală.

GOMBO: Ți s-au îmbujorat obrajii, dragă? Ei, dacă spui că i s-au îmbujorat obrajii, înseamnă că-și dă seama de gestul ei urât și se căiește din adâncul sufletului ei curat.

SOȚIA: M-ai iertat, dragă Gombo?

GOMBO: Ei, da, sigur că te-am iertat, dar să nu se mai repete. Da?!

SOȚIA: Oh, Gombo, dragă Gombo, cât de bun ești tu, cât de bun ești tu, îți promit să nu se mai întâmple vreodată aceasta. Da, hai și mângâie-mă și tu, da?! și hai și cântă dragostea noastră...

GOMBO: Bine, bine, dragă, să facem cum vrei tu. DA?!

SOȚIA: Sigur, sigur că da și mângâie-mă, da?! M-ai iertat, nu-i așa? Du-gu-lu-gu, du-gu-lu-gu! Scumpul meu Gombo, da?

GOMBO: Bine, bine!

BUNICA: Eu plec, acum o să vie altcineva, eu plec, eu plec!

SOȚIA: Bine, dragă Bunico, drum bun, drum bun! (Se flutură batiste).

CUMNATUL: Du-te dragă bunico, du-te! (Se fac bezele).

GOMBO: Așteptăm pe noul oaspete, sigur, du-te (Se strâng mâini călduros).

CUMNATUL: Am însoțit cu privirea pe scumpa și neprețuita dragă Bunică. Căci ce spune Gartre (ia o carte din bibliotecă, o deschide și citește): „Căci din îmbrățișarea călduroasă și iubitoare ca privirea mamei asupra noului născut, răzbate finalul aureolat și lipsit de teatralism”. (Sună soneria).

GOMBO: A venit oaspetele nostru, un drag oaspe!

(Soția se duce la ușe și o deschide).

CUMNATUL: Draga Soție l-a întâmpinat la intrarea în casă pe oaspetele familiei noastre, cu zâmbetul pe buze.

(Intră Oaspetele-Bunică. Se oprește în prag. Soția se ridică în picioare).

GOMBO: Fii bine venit, oaspete de soi al familiei prietene, și te bucură de ospitalitate sinceră a căminului nostru.

OASPETELE-BUNICĂ: Mulțumesc din inimă dragilor, pentru primirea pe care mi-o faceți. (Soția conduce pe Oaspetele-Bunică de mână, spre Gombo, iar Cumnatul îl conduce de mână pe Gombo spre Oaspetele Bunică și le întinde mâinile una spre cealaltă, fiindcă și Gombo și Oaspetele-Bunică sunt orbi. Își strâng mâinile și se îmbrățișează. Se așează la masă liniștiți).

GOMBO: Fă-ne câte o cafea, un șerbet, o prăjitură, să ne simțim cât mai bine (Soția iese după cele cerute).

OASPETELE BUNICĂ: Ce zici de primăvara aceasta? E aproape sosită.

GOMBO: Într-adevăr, constat cu surprindere și bucurie că avem aceeași părere asupra chestiunii.

OASPETELE BUNICĂ: Mă bucur de aceleași simțăminte comune pe care le avem.

GOMBO: Și voi luptați cu înverșunare pentru a vă muta în noua casă?

OASPETELE BUNICĂ: Da, și am până acum satisfacții mari, am terminat pregătirile cu două zile mai devreme. Azi ne și mutăm.

GOMBO: Vă urez fericire și belșug, odată cu pasul pe care l-ați făcut. Noi suntem în fața pasului acesta. E un pas plin de răspundere și de griji, pentru că soarta stă în mâinile acestui pas.

(Intră soția cu cele cerute).

SOȚIA: Cum e?

CUMNATUL: Discuția e plină de prietenie și desăvârșită armonie.

SOȚIA: Mă bucur sincer, sincer de tot (Gombo și Oaspetele-Bunică se servesc în tăcere).

SOȚIA: Cum mai e?

CUMNATUL: Dragul Gombo și cu dragul oaspete se înțeleg de minune asupra unui număr de chestiuni foarte importante.

OASPETELE BUNICĂ: Am fost servit minunat și mulțumesc familiei pentru primirea făcută.

CUMNATUL: Da, căci ce spune Lartre? E neîndoios ca ziua și ca noaptea, că izbucnirea tumultuoasă și cascadată a încheierii încurcubeiate și departe de stigmatul gestului amplu și sec pornește ca din încovoierea brazdei asupra seminței ascunsă la sânu-i.

OASPETELE BUNICĂ: Dar știi ce spune și Bartre? Căci din îmbrățișarea călduroasă și iubitoare ca privirea...

CUMNATUL: ...mamei asupra trupului noului născut, răzbate finalul...

OASPETELE BUNICĂ: ...aureolat și lipsit de teatralism (râd fericiți amândoi).

OASPETELE BUNICĂ: Ce! Ce adevăr mare e acesta și universal totodată!

CUMNATUL: Vizita s-a încheiat într-o apoteoză de lumină și căldură a creației lui Bartre și Lartre. Bravo!

SOȚIA: Bravo!

(Toți în cor Bravo! Bravo! Oaspetele-Bunică se ridică și se îndreaptă spre ușă. Îmbrățișări, semne cu batiste. Musafirul pleacă. După aceea rămân un timp extaziați).

CUMNATUL: Vizita aceasta în sufletul meu sună ca un ecou care se zbate de stâncile din mine, ca un încarcerat care-și izbește capul de pereții celulei sale cu ochii luminați și transfigurați care au găsit cheia fericirii. Da, da, căci din îmbrățișarea caldă și îndrăgostită ca privirea mamei asupra trupului noului născut răzbate finalul aureolat și lipsit de teatralism! Ce adevărat, ce adevărat!

GOMBO: Așa e, așa e! Am observat că n-ai mai spus „călduroase și iubitoare”, ci ai spus „caldă și îndrăgostită”.

CUMNATUL: Da, am adaptat acest adevăr uriaș, ca o ciupercă pentru lumea furnicilor, după chipul și asemănarea^sursa întâmplărilor și secundei trăită de inimile noastre.

GOMBO: Bine ai făcut! Se simțea nevoia. Se simțea nevoia, o cerea sentimentul și secunda care ne-a înfiorat trupul. Să schimbăm după sentimentul și secunda care ne înfiorează trupul!

SOȚIA: Nu-i așa, dragule Gombo, că a fost minunat! A fost minunat, tu dragă, a fost foarte minunat!

GOMBO: Și acum să ne adunăm și să vorbim despre pasul nostru!

CUMNATUL: Da, așa e. (Toți se mișcă).

SOȚIA: O chem și pe Bunica!

CUMNATUL: Sigur, tu, cheam-o!

SOȚIA: Dragă Bunico! Dragă Bunico! Vino aici te rog!

BUNICA: Da, da, vin!

GOMBO: Adu câteva cărți din bibliotecă. Să citim cărțile din biblioteca familiei.

CUMNATUL: Sigur că aduc (Aduce câteva cărți pe masă. Se așează toți în jurul mesei. Soția e de o parte a mesei, ceilalți de cealaltă parte a mesei).

CUMNATUL: Azi familia noastră se va muta în noua casă și trebuie să hotărâm ce facem ca pasul nostru să fie așa cum trebuie să fie un asemenea pas.

BUNICA: Când bunicul vostru a cucerit această casă, spunea mereu că nu e făcut pasul acesta și că noi suntem cu un picior jos și cu unul în aer și când va veni vremea aceea oare, fir-ar al dracului să fie? Se întreba el zilnic după masa de seară compusă din ceai și biscuiți aromați. Când va veni ziua aceea oare? zicea el și în mintea mea vorbele lui s-au înfipt adânc ca un țăruș în jurul căruia se învârtește cosmosul meu ca un mânzat neînvățat la frâu. Și ce frumos spunea el „și când va veni vremea aceea oare, fir-ar al dracului să fie”?, în ziua aceea ploioasă când norii se târau pe pământ ca niște burți pline de apă, iar vântul sufla jalnic ca plânsul deznădăjduit al fostelor mame care vedeau că fiul lor a plecat la oaste și n-a mai venit. Tabloul bunicului vostru din perete arată cum bunicul spune vorbele acelea mari și se numește „Bunicul spunând vorbele acelea mari”. Ce minunat spune el în tablou vorbele acelea mari, cu ochii înlăcrimați ca de roua dimineții așternută pe câmpiile cu cruda iarbă verde pe care pasc mioarele albe ca spuma mării care n-a atins plaja!

GOMBO: Da, să spunem vorbe mari, ca spuma care n-a atins plaja!

CUMNATUL: Căci, din îmbrățișarea clocotitoare și magmatică, precum a soarelui, ca privirea mamei asupra trupușorului noului născut, se naște finalul aureolat și lipsit de teatralism, și nu cum spunea Artre: „Căci din îmbrățișarea caldă și iubitoare ca privirea mamei asupra noului născut, se naște finalul aureolat și lipsit de teatralism”, care face neasemuit de marea greșeală sufletească, ci așa cum spune Bartre, și Martre, și Gartre, și cum am spus eu mai înainte.

GOMBO: Azi ne mutăm și eu cred că trebuie să facem astfel ca să nu pierdem nici o secundă prețioasă.

SOȚIA: Bravo, bravo! (Toți: Bravo, Bravo!).

BUNICA: Tabloul bunicului vostru din perete arată cum bunicul spune vorbele acelea mari. (Toți încremenesc cu ochii la tabloul bunicului. Apare Uli).

ULI: Vecine! Vecine!

(Apare celălalt locatar).

C. LOCATAR: S-a întâmplat ceva?

ULI: Dă-mi o țigară. Am uitat să iau țigări.

C. LOCATAR: Mai am 11 țigări. Îți dau trei, e bine?

ULI: E bine, dar am să-ți mai cer mai încolo trei țigări.

C. LOCATAR: De ce?

ULI: Ca după aceea să-mi mai poți da trei și să rămâi și tu tot cu trei.

C. LOCATAR: Ha, ha, bine! Ți-ai scos pijamaua la aer?

ULI: N-am scos-o, tu ți-ai scos-o?

C. LOCATAR: Nici eu. Ce mai e nou prin oraș? N-am mai ieșit de mult!

ULI: Nimic nou. Toți se mută în case noi. Altceva nimic.

C. LOCATAR: Se mai demolează?

ULI: Da, și duminica se demolează. O să ne demoleze și pe noi.

C. LOCATAR: Ne demolează zici? Da, cred că ne demolează. Trebuie să demoleze și păduchelnița asta.

ULI: Sunt convins că o să demoleze. Sigur. O să fie aici spațiu verde. Și în locul grotei mele o să fie iarbă verde. Și când o să treci pe aici, o să-ți spui: „Eu am stat aici”. Cine ar putea crede? Nimeni, bineînțeles!

C. LOCATAR: Păi cine ar putea crede? Nimeni, afară de dumneata și de mine.

ULI: Și de vecinii de sus, ca și de ceilalți vecini.

C. LOCATAR: Și de prietenii vecinilor de sus și ai celor și mai de sus!

ULI: Nu i-am mai pus pe ai noștri.

C. LOCATAR: Da, sunt destul de mulți care o să-și amintească.

ULI: Chiar că sunt destul de

422

mulți. Ha, ha, chiar foarte mulți!

C. LOCATAR: Ha, ha! Și noi care credeam că sunt numai câțiva!

ULI: Da, ce era să credem noi! Dar cine o să-și mai bată capul să-și amintească de locul acesta!

C. LOCATAR: Totuși, din atâția...

ULI: Poate aceia care au fost legați sufletește de casa aceasta!

C. LOCATAR: Prin vreo durere, suferință, boală, deces.

ULI: Cunoscuții și prietenii mei n-au aflat niciodată ceva trist în cămăruța mea. Nici prietenele mele. Și la mine n-a avut cine să decedeze. Așa că...

C. LOCATAR: Cam așa stau lucrurile și la mine. Încă la mine nici n-au prea fost mulți cunoscuți. Și nici n-avea la ce să vină nici amicii familiilor de sus. De cincisprezece ani de când stau aici n-a mai murit nimeni.

ULI: Da, vecine, n-a murit chiar nimeni. Locurile unde ți se întâmplă bucurii sau mulțumiri le uiți.

C. LOCATAR: Nu prea cunosc mulți care să fi ieșit de aici supărați. Ca să-și mai aducă aminte de casa asta.

ULI: Parcă noi! La început o să ținem minte. Dar cine-ți garantează că n-ai să uiți unde-i spațiul verde din locul casei.

ULI: Poate dumneata. Eu nu!

C. LOCATAR: Parcă eu? Eu nici atât, cât de nesuferită îmi este văgăuna asta!

ULI: O să uităm șandramaua ca pe un vis rău. Ș-acum mă dor șalele din cauza egrasiei. Ce casă groaznică, vecine!

C. LOCATAR: Ce să-și mai aducă cineva aminte de ea? Pe naiba. Vecine nu vii la mine? Dar cum te numești, că mereu îți uit numele.

ULI: Uli — de la Paul — Paulică — Uli!

C. LOCATAR: Vecine Uli, nu vii pe la mine?

ULI: Da, da, cu plăcere chiar. (Intră la Celălalt Locatar).

PARTEA A II-A

GOMBO: Sunt frânt de oboseală, atâtea lucruri frumoase am trăit în dimineața aceasta, încât s-au răsfirat și împrăștiat din trupul meu și al familiei noastre, toată odihna și tihna sufletului, cugetului, mugetului, bugetului nostru. Să chemăm în noi înviorarea viorelei, în dimineața proaspătă a vieții familiei noastre mari. (Iese pe pipăite din încăpere).

CUMNATUL: Eu rămân să mai cuget puțin.

BUNICA: Când bunicul vostru era frânt ca plopii de vântoasele iernii, la fel făcea: se ducea să se odihnească un pic.

SOȚIA: Dragă Bunico, stai să-ți odihnești oscioarele care merită din plin, cu prisosință statul. Uite scaunul acesta, stai aici dragă bunico, stai.

BUNICA: E plăcută odihna în familie. E o odihnă binecuvântată. Ce plăcută e odihna în familie!

CUMNATUL: E adevărat dragă, e adevărat. Ce valoare au căpătat vorbele pe care le-ai spus! Le voi înscrie în jurnalul familiei cu litere de platină.

SOȚIA: Eu o să strâng fața de masă pe care o voi împături cu sfințenie, fiindcă a fost și ea aici, cu trup și suflet lângă noi în momentele de mare încordare, și fără să crâcnească, nebăgată în seamă a trăit și ne-a ajutat cu ce-a putut și ea. Ee! Săracuța, fața de masă, cât de dulce e ea.

BUNICA: Și bunicul vostru, cel mai mare bunic al tuturor familiilor ca a noastră, la fel vorbea parcă, de cățelul împăiat care parcă-l privea cu ochi vii. Cum mă ajută el, în clipele de cumpănă grea, de câteva tone cel puțin!

SOȚIA: Da, chiar așa... (sună soneria).

CUMNATUL: Vezi cine e. (Soția îi deschide ușa. Apare Gombo — al II-lea Oaspete).

SOȚIA: Cine ești?

GOMBO OASPETE II: Cum, nu mă recunoașteți?

SOȚIA: Nu, dar cine ești, chiar dacă nu te cunosc?

CUMNATUL: Nu da drumul! Cine știe! (Se apropie).

GOMBO OASPETE II: Nici tu dragă nu mă cunoști?

CUMNATUL: Nu. (Către soție) Nu-i da drumul. Poate fi un aprig dușman al familiei. Cine ești?

G. OASPETE II: Cum dragă, nu mă cunoști? Sunt vărul vecinei celei mai de sus!

CUMNATUL: Da-a-a?

G. OASPETE II: Da.

CUMNATUL: Nu-mi dau seama!

BUNICA: Cine-i acolo?

G. OASPETE II: Eu sunt, vărul vecinului cel mai de sus!

CUMNATUL: N-am de unde ști că ești vărul vecinului cel mai de sus!

BUNICA: Cine-i acolo?

SOȚIA: Cum ești vărul vecinului celui mai de sus?

BUNICA: Cine-i acolo?

G. OASPETE II: Să distrugem sufletul odios al lui Artre care vrea să otrăvească și să distrugă ca pe un castel de cărți creația lui Bartre și Lartre și Martre și Gartre.

SOȚIA: Da! Este vărul vecinului cel mai de sus!

BUNICA: Cine este acolo?

SOȚIA: Vărul vecinului cel mai de sus!

BUNICA: Oooh! Vărul vecinului cel mai de sus! Aaah! Vărul vecinului cel mai de sus! Vărul lui Stăvarul cu ochii ca muștarul! Țin minte ca acuma! Parcă văd: Bunicul vostru, cel mai mare bunic al familiilor ședea, ca aici, pe un scaun. (Bunica se așează pe un scaun) iar Stăvarul, Stăvarul cu ochii ca muștarul stătea dincoace. (Bunica se așează pe scaunul alăturat). Și Stăvarul spune: Ce zici de vremea aceasta năcătoasă [?] la care Bunicul (Bunica se mută pe primul scaun) spune: Ce să zic! Hai să nu mai vorbim despre ea. Mai bine vorbim despre altceva, iar Stăvarul uitându-se admirativ la Bunicul vostru spune: (Bunica se așează pe celălalt scaun). Chiar așa. Bine zici. Hai mai bine să vorbim despre altceva! Ha-ha, ce frumoasă zi a fost aceea, of! of!

CUMNATUL: Intră te rog, atunci!

G. OASPETE II: Nu, am treabă. Am niște chestiuni de rezolvat sus!

CUMNATUL: Cu ce-ți putem fi de folos?

G. OASPETE II: M-au trimis vecinii, prietenii voștri să vă dau aceasta. (Scoate de după ușe o casetă mare din lemn galben). Mi-a spus că aveți nevoie de acest obiect.

SOȚIA: Oh! Ce frumusețe de casetă din lemn galben mi-a trimis! Ce frumusețe de casetă din lemn galben mi-a trimis!

CUMNATUL: S-o arătăm și bunicii!

SOȚIA: Da, bunico, privește! Vezi ce frumoasă e?

BUNICA: Cât de frumoasă și de majestuoasă poate fi această suplă casetă.

SOȚIA: Să-i dăm și noi vecinului ce i-am promis! (Se duce și aduce o casetă mare din lemn galben, identică cu cealaltă). Iată ce le dăm prietenilor noștri în schimbul pe care l-am hotărât.

G. OASPETE II: Ce frumoasă casetă din lemn galben! A-a-a-a! Mulțumesc familiei prietene pentru frumoasa casetă din lemn galben pe care ne-a dat-o.

CUMNATUL: În schimb, eu mulțumesc, în numele familiei, pentru frumoasa casetă din lemn galben pe care ne-a dat-o familia prietenă! (Se strâng mâini. Bunica spune: „Când Bunicul vostru cel mai mare...” (de câteva ori nu e auzită și ușa se închide în urma lui Gombo Oaspete II).

BUNICA: Vroiam să-i spun ceva vărului care a venit. Dragă Cumnate, vroiam să-i spun ceva dragului văr!

CUMNATUL: Da, sigur că da, dragă Bunică! Dragă Soție, cheamă-l pe dragul Văr!

SOȚIA: Imediat dragă cumnate! (Se duce la ușe, dar e încuiată și nu se poate deschide) Nu se deschide ușa, dragă vere! Nu se deschide ușa! (Strigă tare) Dragă Vere!

CUMNATUL: Nu se poate! Trebuie să se deschidă! (Încearcă să deschidă ușa).

BUNICA: Nu se mai deschide ușa?

SOȚIA: Ce facem acum, dragă Cumnate?

CUMNATUL: Probabil că s-a înțepenit clanța. Să mă uit.

SOȚIA: Trebuie să deschidem ușa!

CUMNATUL: Cred că s-a înțepenit clanța. Nu văd nimic. (Se învârte în jurul ușii, încercând să vadă ceva).

SOȚIA: Să-l chem pe dragul Soț, pe dragul Gombo?

CUMNATUL: Din ce în ce mai mult cred că s-a înțepenit clanța. Să-l chemăm.

BUNICA: Nu se mai deschide ușa?!

SOȚIA: (Fuge să-l cheme pe Gombo) Gombo! Ieși după paravan. Vino-ncoace!

GOMBO: Ce s-a întâmplat? Ce strigi așa?

SOȚIA: Parcă nu știi! Nu se mai deschide ușa! Nu se mai deschide, asta-i!

BUNICA: Chiar nu se mai deschide ușa?

GOMBO: Cum nu se mai deschide? Ce-i asta? Se poate? Ce, rămânem închiși aici?

SOȚIA: A-u-u! Ce? Rămânem închiși aici? Nu se poate. Nu se poate. Dragă Cumnate, deschide ușa! Hai odată!

CUMNATUL: Dragă Gombo, după analiza situației reiese că se pare că ușa nu se mai deschide.

GOMBO: Să facem astfel ca să nu ni se mai pară așa.

SOȚIA: Asta înseamnă că nu ne mai mutăm, dragilor, ce facem?

CUMNATUL: Înseamnă că nu mai putem face marele pas în mâinile căruia se află fericirea marii noastre familii. Ce-i de făcut, dragă Gombo?

BUNICA: Și, chiar nu se mai deschide ușa?

SOȚIA: Înseamnă că ziua aceasta minunată ca un dar al cerului și al seninului călător peste bucuria și peste casa noastră, nu ne-a adus zămislirea fericirii noastre.

CUMNATUL: Dragă Gombo!

GOMBO: Dragă Cumnate, pasul nostru rămâne nefăcut, suntem și vom rămâne cu un picior jos și cu unul în aer, spune-mi ce facem.

SOȚIA: Și atâtea clipe, foarte minunate clipe am trăit în întâmpinarea, simt cum din ochii mei fulgeră lacrimi grele de durere.

BUNICA: Dar de ce nu se deschide ușa, spuneți-mi și mie odată?

GOMBO: Să facem astfel ca să punem și piciorul celălalt jos.

SOȚIA: Dragă Gombo, cum ieșim de aici?

CUMNATUL: Ce naiba, nu ne mai mutăm în nicăieri? Și, casa cea nouă!

GOMBO: Cel mai bun lucru e să căutăm o ieșire din situația aceasta.

CUMNATUL: Așa e. E cel mai bun lucru de făcut. Mintea ta luminată, dragă Gombo, și de data aceasta vine să ne arunce o punte greu încercată, dar puternică și înfiptă adânc pe care n-o mai poate clinti nimeni, chiar, ca să ne ajute pe noi, marea familie a bunicului din care face parte și Gombo. Bravo lui! Bravo lui!

SOȚIA: Cum ieșim de-aici, cum ieșim de-aici?

BUNICA: De ce nu ne mutăm în casa cea nouă?

CUMNATUL: Să căutăm marea soluție și să plantăm în inimile noastre ideea dragului Gombo și să o ascultăm ca pe un îndemn scump ca vederea ochilor noștri.

SOȚIA: Important acum este să ieșim din casă, acum, acum, chiar acum! Ah sfânt acum, drag acum cât de mult prețuiești tu.

CUMNATUL: Cel mai important lucru acum este să ascultăm cuvântul dragului Gombo.

SOȚIA: Acum, acum, asta vreau, un acum frumos și iubit de toți.

CUMNATUL: Ce-i asta? Nu te gândești la nemulțumirile și viața grea a bunicului care a luptat și și-a rupt din trup și suflet ca noi să avem ce trebuie? La fel să facem și noi.

SOȚIA: (Se apropie de fereastră) A!

GOMBO: Să facem la fel ca bunicul nostru, așa să facem!

BUNICA: Dar de ce nu ne mutăm în casa cea nouă? Când bunicul vostru a cucerit această casă, spunea mereu că nu e făcut pasul acesta și că noi suntem cu un picior jos și cu unul în aer, și când va veni ziua aceea oare...?

SOȚIA: Și suntem atât de departe de pământ. Cum naiba ieșim de aici?

BUNICA: ...se întreba el zilnic după masa de seară compusă din ceai și...

CUMNATUL: E atât de departe, că o săritură până jos aduce moartea celui care îndrăznește să făptuiască acest gest.

BUNICA: Când va veni ziua aceea oare? zicea el și în mintea mea vorbele lui s-au înfipt...

GOMBO: Cât de departe e!?

SOȚIA: Foarte departe e pământul. Cum naiba scăpăm dragilor?

CUMNATUL: Situația e critică, adevărat, dar să nu uităm niciodată cuvintele dragului și iubitului Gombo.

SOȚIA: Să chemăm pe cineva în ajutor?

GOMBO: Nu!!! Nu-nu-nu! Niciodată. Marea noastră familie nu s-a înjosit niciodată cerând ajutorul altora, nici chiar în cele mai grele cumpene ale vieții noastre, oase din osul sfânt al celui mai mare bunic!

BUNICA: Și ce frumos spunea el: „Și când va veni vremea aceea oare?” În ziua aceea ploioasă când norii se târau pe pământ ca niște burți pline de...

SOȚIA: Ce facem? Ce facem?

CUMNATUL: Cum îndrăznești să uiți cuvintele marelui Bartre și Gartre?: „Căci din îmbrățișarea clocotitoare și magmatică asemenea soarelui, ca privirea mamei asupra trupșorului noului născut, răzbate finalul aureolat, lipsit de teatralism”. Cum poți uita? Cum cutezi a nu ține seama de cuvintele lui Bartre și Martre?

SOȚIA: Cuvintele nemuritorilor Martre și Gartre și Bartre și Lartre, sunt cuvinte din cele mai prețioase metale, așa e, așa e. Dar, noi ne aflăm închiși aici la atâta distanță de pământ și ușa e închisă, blestemata aceasta de ușe care s-a închis, și noi ce facem?

CUMNATUL: Nu pronunța astfel de cuvinte care murdăresc și anulează cuvintele nemuritorilor! (Se apropie și Bunica de fereastră).

GOMBO: Să nu pronunțăm cuvinte care contravin nemuritorilor!

BUNICA: Ce distanță e până jos?! Și Bunicul vostru care a spus cuvintele mari când era în ziua aceea ploioasă, în anii aceia sângeroși...

SOȚIA: Suntem închiși aici, voi nu vedeți dragilor, până jos o distanță amețitoare. Și ușa e închisă și nimeni nu vine să rezolve situația aceasta!

GOMBO: E mult până jos? E, cât poate să fie?

BUNICA: Și Bunicul vostru care a spus marile cuvinte mari, când era în ziua din anul sângeros...

SOȚIA: Nu ne mai mutăm în casa cea nouă? Rămânem aici? Nu se poate! Ce situație groaznică! Oh, oh!

CUMNATUL: Și cuvintele marilor nemuritori? Cuvintele marilor nemuritori vor rezolva în mod strălucit situația!

GOMBO: Da, să rezolvăm situația cu cuvintele marilor nemuritori!

CUMNATUL: Și să distrugem sufletul odios și hidos al lui Artre!

SOȚIA: Să chemăm pe cineva! Dragule Gombo, pe cine să chemăm?

GOMBO: Să chemăm cuvintele marilor Bartre și Gartre, Martre și Lartre.

BUNICA: E o înălțime foarte mare până jos! Și ușa s-a înțepenit de-a binelea!

CUMNATUL: Nu trebuie să ne pierdem cu firea, într-adevăr, situația este groaznică.

GOMBO: Situația este groaznică? (Tăcere prelungă).

CUMNATUL: Da. (din nou tăcere).

GOMBO: Toate lucrurile sunt la locul lor?

SOȚIA: Sigur, dragule, sigur că da, ce facem?

GOMBO: În primul rând, să nu ne pierdem cu firea. Înălțimea este groaznic de mare, ușa s-a închis de-a binelea, s-a închis groaznic de bine.

SOȚIA: Pe cine chemăm? Mai avem puțin din duminica asta și noi suntem închiși. Ce facem? Ce facem?

BUNICA: E o înălțime foarte mare până jos! Și ușa s-a înțepenit zdravăn.

GOMBO: Toată lumea e obligată să caute o rezolvare în mod splendid a situației. Toată lumea e obligată să participe cu tot sufletul la pasul pe care trebuie să-l facem în impasul acesta. Toată lumea e obligată să-și spună marile cuvinte ale lui Gartre și Bartre și Martre și Lartre.

BUNICA: Și Bunicul vostru care a spus marile cuvinte mari, acelea din tablou, în anii sângeroși, în ziua aceea ploioasă...

CUMNATUL: Căci din îmbrățișarea clocotitoare și magmatică asemenea soarelui, ca privirea mamei asupra trupșorului noului născut, răzbate finalul aureolat și lipsit de teatralism. Nu uitați cuvintele lui Martre.

GOMBO: Toți membrii familiei sunt absolut liberi să facă cele spuse mai sus.

ULI: Iar a apărut femeia aceea frumoasă la geam.

SOȚIA: Am strâns toate mobilele dragei noastre case. Pe unde le scoatem? Ușa e închisă.

C. LOCATAR: Da. Am observat și eu. E nostimă să știi.

BUNICA: Și Bunicul vostru care a spus marile mari cuvinte mari, acelea din tabloul în anii sângeroși, în ziua aceea ploioasă...

C. LOCATAR: Ce faci acum?

ULI: Mă duc să respir puțin aer, să-mi privesc iubita.

SOȚIA: Uite-l pe vecinul nostru!

C. LOCATAR: Ce altceva ai de făcut? Bravo ție!

SOȚIA: Vecine! Vecine!

ULI: Mă plimb și privesc în minte viitorul, ca această femeie frumoasă pe care o iubesc cu adevărat.

SOȚIA: Vecine!

C. LOCATAR: O iubești chiar?

ULI: Cel mai frumos sentiment doar, e iubirea nu? El mă încălzește și mă inspiră. Iubirea de oameni e o nobilă aspirație.

C. LOCATAR: Te-a strigat cineva.

SOȚIA: Vecine!

ULI: Parcă da. Cine mă strigă?

C. LOCATAR: Vecinii de sus.

ULI: Mă duc să ajut oamenii. Să-mi împlinesc aspirația. Cine mă strigă, dumneata vecino?

SOȚIA: Da. Vino te rog până aici.

ULI: Vreau să vă pot fi cumva de folos, aveți de reparat vreun ceas, vreun lacăt?

CUMNATUL: Vrem să vedem cum ai desface dumneata o ușe care s-a înțepenit și nu se mai deschide.

ULI: Da, imediat (intră din două mișcări prin fereastră în casă).

GOMBO: Dânsul — care a venit — e vecinul nostru!

CUMNATUL: Da! Și pare a fi un vecin demn și inimos!

BUNICA: Mi-aduc aminte ca acum, cu venirea vecinului nostru, de venirea vărului dragului vecin de sus! Țin minte ca acum, parcă-l văd, Bunicul vostru sta aici și vărul drag ședea aici, și ce cuvinte mari și-au spus atunci...

SOȚIA: Ușa, vecine, ușa aceea e stricată, nu se mai deschide.

ULI: Dacă-mi dați voie am să mă uit. Din toată inima vreau să vă ajut (Se îndreaptă către ușe).

CUMNATUL: Momentele grele prin care trecem acum sunt apte de noi și de întărirea curajului nostru. Momentele vin să ilustreze strălucit marile cuvinte mari ale lui Gartre, și să distrugă sufletul odios și minciunile care vor să înșele, ale lui Artre.

ULI: (către Celălalt locatar). E o familie care mă uimește prin complexitatea vieții ei; îmbină ca într-o singură floare aduceri aminte și cuvinte pe care nu le-am auzit, dar care...

C. LOCATAR: Foarte interesant, într-adevăr...

GOMBO: Trebuie să trăim intens aceste încordate clipe. Trebuie neapărat.

SOȚIA: Simt cum îmi tremură robustele-mi pleoape sub greutatea lacrimilor țâșnind de bucurie.

CUMNATUL: Da, căci din îmbrățișarea duioasă și feerică asemeni nadirului^trad., ca primirea mamei asupra trupșorului noului născut, răzbate finalul aureolat și lipsit de teatralism. Ce mari cuvinte sunt acestea!

BUNICA: Și Bunicul vostru, și Bunicul vostru! Ce om a fost și rămâne parcă în carne și oase în inima mea, în sufletul meu.

SOȚIA: Mereu mă uit la tabloul acela și mai ales acum cu situația aceasta încordată, parcă îmi vine să plâng, parcă-mi vine să plâng când mă gândesc la el...

CUMNATUL: Dragă Soție, fii mai calmă, gândește cu curaj la ce urmează și alină-ți sufletul cu cuvintele lui Lartre: „Căci...

SOȚIA: Cuvintele acelea ale lui, cât de rotunde și pârguite erau ca niște fructe coapte și zemoase, după care copiii cei mici aruncă cu pietre în crengile care trec peste gard.

GOMBO: Să ne gândim la cuvintele bunicului nostru. Cel mai mare Bunic.

CUMNATUL: Să fim comprehensivi și lucizi extatic, asta-i, asta trebuie să fie.

GOMBO: Să trecem aceste cuvinte cu majusculele secundei celei noi.

ULI: (către Celălalt Locatar) Ții minte căutările mele de care ți-am vorbit?

C. LOCATAR: Da.

ULI: Le găsesc cele mai fericite rezolvări în clipele acestea.

CUMNATUL: Și încăodată să cităm cuvintele lui Bartre, cuvinte pline de miezul adânc al înțelepciunii milenare. (Se duce către bibliotecă).

ULI: Am trăit prea puțin intens. N-am cunoscut adevărul.

C. LOCATAR: Și dintr-o întâmplare, în casa acestora...

ULI: Chiar așa, aici toate mi s-au luminat!

CUMNATUL: Căci din îmbrățișarea patetică și peremptorie^trad..

C. LOCATAR: Te invidiez, să știi!

CUMNATUL: „Ca universul însuși, ca privirea mamei asupra cărnii din carnea ei țâșnește, nestăvilit pe o verticală senină finalul aureolat și lipsit de teatralism”.

ULI: Ușa nu se deschide deloc.

SOȚIA: Țâșnește pe o verticală senină finalul, nu-i așa, dragă Cumnate, că e minunat, e foarte minunat spus: tu, dragule, ce zici?

C. LOCATAR: Încearcă cu niște clești, o pârghie.

ULI: Am tot la îndemână.

BUNICA: Și Bunicul nostru, Bunicul nostru, atunci, ca în tablou (se îndreaptă spre tablou).

ULI: Nu am răspuns chemării inimii mele, nu; am uitat ca de obicei, ocupat de fleacuri.

BUNICA: (lângă tablou) Mi-a spus el atunci: „Tu — și așa întindea mâna, acuzator și mângâios gingaș, tu, da, da, ține minte de la mine, tu vei fi Bunica lor, așa mi-a spus! Ce cuvinte mari mi-a spus atunci, și era o zi calmă, asta e, era o zi calmă.

ULI: Am privit pământ, cer, copaci, marea, păsările, degeaba...

C. LOCATAR: Nu le-ai priceput sensul, sentimentul comun.

ULI: Chiar așa, sentimentul comun.

GOMBO: Să memorăm cuvintele celui mai mare Bunic!

ULI: Ușa nu se deschide deloc!

CUMNATUL: Ce se întâmplă cu ușa?

ULI: Nu se deschide deloc. Și nu știu de ce! Nu știu de ce!

GOMBO: Deci situația devine din ce în ce mai groaznică.

SOȚIA: Ce facem atunci, nu ne mai mutăm?

CUMNATUL: Să ne strângem sentimentele strâns unite în jurul momentului.

C. LOCATAR: Încearcă cu o pârghie groasă.

ULI: Nu merge, e masivă.

BUNICA: Ușa nu se mai deschide. Ce facem?

CUMNATUL: Numai cuvintele lui Gartre ne pot îmbărbăta.

SOȚIA: Eu am strâns toate, sunt pregătite, să mă mai uit odată. Pe unde le-am pus. Dragule Cumnate, pe unde scoatem pachetele?

ULI: Și eu nu m-am putut face demn de iubirea pentru iubita mea.

C. LOCATAR: Draga ta iubită. Așa e.

CUMNATUL: Să citim din Gartre. Asta trebuie! (Ia o carte din bibliotecă).

BUNICA: Ușa nu se mai deschide. Ce-o să facem? Ce-o să facem?

ULI: Tot sentimentul meu curat pentru femeia frumoasă ca un ideal, se prăbușește în gol. (În casă animație fără sens).

C. LOCATAR: Gândește-te la draga ta, care e la fereastră și acum. Te privește!

CUMNATUL: Gartre spune: „Căci din îmbrățișarea duioasă și feerică, asemeni nadirului (Gombo se ține după Cumnat, Cumnatul se plimbă prin toată casa. Bunica punctează: Ușa nu se mai deschide. Ce facem?)... ca privirea mamei asupra noului născut răzbate finalul aureolat și lipsit de teatralism.

GOMBO: Să ținem minte cuvintele lui Gartre.

ULI: Ne vom plimba la șosea iubita mea, și vom dansa seara undeva unde se dansează, și vom merge la restaurant și ne vom număra pașii așteptându-ne, și ne vom urmări mersul la despărțire, și-ți voi oferi flori scumpe și dragi cu rouă pe ele...

BUNICA: Ușa nu se mai deschide. Ce facem?

C. LOCATAR: Aveai dreptate, vecine Uli, trebuie să meriți iubirea iubitei.

GOMBO: Să ne întărim cugetul și sufletul cu cuvintele lui Gartre. Citește, dragule cumnat. (Cumnatul citește și Gombo îl urmează pe bâjbâite pas cu pas).

SOȚIA: Pierdem noua locuință, ce ne facem și pasul acela va rămâne în aer.

BUNICA: Da, căci bunicul vostru spunea că nu e făcut pasul acesta și că noi suntem cu un picior în aer și unul jos...

ULI: Nu merit iubirea aceasta! Nu merit să mă numesc dragul ei și nu pot fi cu adevărat, adevăratul ei drag.

BUNICA: Și ce frumos spunea el: și când va veni vremea aceea oare fir-ar al dracului să fie, în ziua aceea ploioasă...

CUMNATUL: Căci Bartre spune: „Căci din îmbrățișarea patetică și peremptorie...”

GOMBO: Într-adevăr patetică și peremptorie, așa e!

C. LOCATAR: Femeia aceasta nu se poate compara decât cu cel mai frumos lucru de pe lume. Privesc la ea și nu-mi vine să cred.

BUNICA: Tabloul Bunicului din perete, e din clipa, chiar din clipa aceea e.

SOȚIA: Ce ne facem? Ce mai! Ce ne facem! (Se frâng mâini, se fac pași inutili în căutarea răspunsului).

CUMNATUL: Căci, din momentul acesta, când apriga ușă a devenit hermetică și nu putem ieși, doar chemarea cuvintelor lui Bartre (se apropie de balcon) ne poate lumina mințile.

GOMBO: Doar cele ale lui Bartre și Martre, sigur.

CUMNATUL: (iese pe balcon) Sau cele ale lui Lartre și Gartre (Gombo iese și el și cade de pe balconul care era fără balustradă — nimeni nu sesizează nimic) Pot să întețească căutările noastre.

ULI: Universul întreg e plin de adevărul pe care le-am ignorat, și iubita mea cu care de mână vroiam să străbat tot universul, femeia aceasta ca un ideal, of doamne, doamne.

BUNICA: Și acum, țin minte, Bunicul nostru parcă-l văd ca azi în față, în carne și oase...

ULI: Unde e vecinul Gombo!

SOȚIA: E bolnav, poate. Pe unde scoatem bagajele, pachetele.

CUMNATUL: Ține minte, numai Martre și Bartre, atât, și Gartre și Lartre și nu Artre are sufletul lui...

ULI: Unde e vecinul Gombo?

CUMNATUL: E bolnav! Înțelegi nu Artre, cu sufletul murdar și hidos!

C. LOCATAR: Uli!

C. LOCATAR: Uli!

BUNICA: Ce ne facem, dragă vecine de jos? Ușa e închisă

SOȚIA: Și pe unde scoatem pachetele?

ULI: Vă jur că-mi voi da tot sufletul să vă ajut cu puterile mele umile.

C. LOCATAR: Uli!

ULI: Da.

CUMNATUL: Căci din îmbrățișarea patetică și peremptorie...

SOȚIA: Pe unde scoatem mobilele?

C. LOCATAR: Iubita ta e paralitică de la mijloc în jos.

BUNICA: Cum deschidem ușa?

CUMNATUL: Ca... nadirul, ca privirea gingașei mame asupra pruncului ei, țâșnește patetic și înalt...

ULI: Ce spui? E paralitică?!?!?!

C. LOCATAR: Da, am aflat acum.

CUMNATUL: Ține minte, vecine, țâșnește patetic și înalt, altfel sensul sentimentului nu mai are nici un scop.

ULI: Da, înțeleg. (Îl urmărește cu privirea, ia caseta galbenă și o ridică în mâini să-l izbească în cap pe cumnat).

CUMNATUL: Pentru că însuși Lartre spune: „Căci din îmbrățișarea magmatică și solemnă, mahmatică și solemnă, ca însăși atitudinea dragilor vecinilor noștri, ca a ta desigur (Bunica punctează: Cum deschidem ușa spuneți-mi, iar Soția la fel: Nu ne mai mutăm în noua locuință? Și „Pe unde scoatem pachetele? Uli lasă cutia jos).

ULI: Mă duc să fac rost de cheie. Așteptați-mă (Sare pe fereastră. Către celălalt locatar) Strângem bagajele, ne mutăm în curând. (Se aud zgomote nedeslușite și greoaie).

C. LOCATAR: Bine vecine Uli, mă duc să le strâng. Uli fuge. Apoi va ieși în scenă, și vizibil va porni în fugă și va veni gâfâind ca după o alergătură mare).

CUMNATUL: Dragă soție, ține minte și Gartre și Bartre prevedeau aceste greutăți, căci numai așa poate țâșni imprevizibil, impetuos și impregnant finalul aureolat și lipsit de teatralism.

SOȚIA: Dragă cumnate, ba da, sunt jos, aici. Să strângem cărțile.

BUNICA: Ce facem acum, ușa e încuiată și cine o deschide?

CUMNATUL: Cărțile acestea care conțin atâtea bucurii...

SOȚIA: Să strângem și scumpa noastră veselă și bibelourile, și tot, și să punem aici...

CUMNATUL: Ale minții și sufletului celui care animat de dorința de a trăi...

BUNICA: Ce facem acum, ușa e încuiată și cine o deschide?

SOȚIA: Dragă cumnate, bagajele sunt aici. Să strângem cărțile.

CUMNATUL: Dragă soție, ține minte și Gartre și Bartre prevedeau aceste greutăți...

SOȚIA: Dragă cumnate, bagajele sunt aici (zgomotul greoi crește). Să strângem și cărțile.

CUMNATUL: Căci numai așa poate țâșni imprevizibil, impetuos...

BUNICA: Ce facem acum, ușa e încuiată, cine o deschide (etc. Zgomotul crește).

ULI: Gata, v-am deschis (către Celălalt Locatar) Ai strâns bagajele? Gata! Plecăm! (Ușa e deschisă larg. Toți rămân încremeniți. Uli se retrage și pregătește un balot pe care-l ia în spate ca și Celălalt Locatar).

CUMNATUL: Intră dragul nostru vecin, intră și din cărțile dragei noastre familii îți vei înfrumuseța sufletul, așa cum spune și Gartre...

SOȚIA: Intră dragul nostru vecin, intră doar și eu te aștept cu brațele larg deschise.

CUMNATUL: Căci din îmbrățișarea patetică și magmatică solară, ca privirea...

BUNICA: Intră căci și bunicul nostru, cel mai mare Bunic te aștepta. (Zgomote de buldozere, casa se clatină).

CUMNATUL: ...mamei asupra pruncului ei...

SOȚIA: Intră mult prea dragul și iubitul meu vecin și soț...

BUNICA: Și bunicul vostru...

CUMNATUL: Va răzbate integru și vertical.

SOȚIA: Dragul meu vecin, intră. (Zgomotul crește, casa se clatină. O carte cade din casă. Uli o ia și o bagă în balot. Replicile celor din casă se repetă, pereții se prăbușesc. Se văd blocurile în fundal. Uli și Celălalt Locatar ies din scenă cu bagajele lor).

CORTINA