Cu Dumitru Solomon

62

despre

• vecinătăți literare • școala dialogului socratic • caracterul dialectic al dramaturgiei • prejudecățile criticii literare • ideea morală ca impuls

O convorbire realizată de Paul Cornel Chitic

PAUL CORNEL CHITIC: Deci, după cincizeci de ani de viață^sursa și douăzeci de ani de activitate la masa de lucru asupra pieselor tale, te rog, Dumitru Solomon^glosar, încearcă să răspunzi la cea mai dificilă întrebare, pe care, probabil, ți-ai pus-o de multe ori: care crezi că îți este locul, într-o ipotetică ierarhie a valorilor dramaturgiei contemporane?

DUMITRU SOLOMON: Nu mă preocupă ierarhia, ea e incitantă în domeniul sportului, al performanțelor care pot angaja pasiuni, dar e mai puțin interesantă în domeniul creației artistice.

Într-o dramaturgie servită de foarte puțini scriitori (și există, probabil, cel puțin o explicație a faptului că tu, Paul Cornel Chitic, contezi la ora actuală^sursa printre cei mai tineri dramaturgi, deși ești mai aproape de vârsta mea decât de vârsta debutului), toți avem, cred, un loc mai mult sau mai puțin stabil (pentru că mai și creștem, mai și descreștem) și ne putem considera proprietari ai unor loturi literare, mici, e adevărat, dar care sunt ale noastre.

PAUL CORNEL CHITIC: Te rog să-ți descrii acest lot de… proprietate literară.

DUMITRU SOLOMON: În descripție sunt foarte slab, probabil că dacă eram bun scriam proză.

PAUL CORNEL CHITIC: Dar lotul pe care-l ai se întretaie cu al altuia?

DUMITRU SOLOMON: Se întretaie sau se învecinează…

PAUL CORNEL CHITIC: Cu al cui?

DUMITRU SOLOMON: În primul rând, cu ale acelora care nu mai sunt, pentru că a crede că te-ai născut în și din pustiu ar fi o infatuare stupidă.

PAUL CORNEL CHITIC: Poți să dai și nume?

DUMITRU SOLOMON: Dacă te referi la cei ce nu mai sunt, cred că scrisul meu se întretaie cu, sau mai precis decurge din lectura dramaturgiei lui Camil Petrescu^glosar, a dramaturgiei lui Sebastian^glosarsursa și, fără îndoială, a lui Caragiale^glosar.

Dacă te referi la „întretăierile” sau „învecinările” contemporane, ele există de asemenea. Amestecul de umor și amărăciune, de burlesc și solemn, parodia, ironia, demitizarea sunt comune multora dintre cei care scriu astăzi teatru; preocuparea

63

pentru metaforă, la fel; așa că mă văd cumva în familia care i-ar cuprinde pe Sorescu, pe D. R. Popescu, pe Naghiu^sursa, pe Chitic, pe Leonida Teodorescu, pe Mazilu, pe Tudor Popescu, pe Băieșu…

PAUL CORNEL CHITIC: Și care sunt aceia cu care nu te învecinezi?

DUMITRU SOLOMON: Nu am vecinătate cu dramaturgia care minte, cu dramaturgia care comunică adevăruri prefabricate, prezentându-le drept adevăruri rezultate în urma unui efort de gândire, a unui efort dramatic sau, dacă vrei, fiindcă suntem în teatru, a unui efort de dialog. Mi-am apropiat formula socratică și cred că la un adevăr se poate ajunge prin luptă, prin dialog, prin efortul de a te plia, chiar dacă este incomod, adevărului rezultat din dialog.

PAUL CORNEL CHITIC: Deci, acesta este motivul pentru care practici punerea problemelor sub semnul maieuticii^glosartrad.?

DUMITRU SOLOMON: S-ar putea ca și aceasta să fie o explicație. Atenție, însă: prin dialog se poate ajunge — vorbesc aici de dialogul socratic — la un adevăr, dar (vezi cazul sofiștilor)^trad. se poate ajunge și la un adevăr… mincinos, la un adevăr formal, minciună în fond. N-am ambiția să spun că în ceea ce scriu ar exista niște adevăruri mari, importante, fundamentale, absolute (nu cred că se pot oferi adevăruri absolute), dar, în același timp, nu există nici minciuni mari, importante, fundamentale.

PAUL CORNEL CHITIC: Mai degrabă cred că dramaturgia pe care o practici pornește din dorința de a învăța și a reînvăța — sau de a aminti celor care au uitat — cum se ajunge la adevăr.

DUMITRU SOLOMON: E o școală pe care eu însumi o urmez, pe care n-am terminat-o și pe care, probabil, n-o voi termina niciodată, o școală la care mi se dă mereu ceva de corijat. Avem mereu corijențe.

PAUL CORNEL CHITIC: Tocmai pentru că nu crezi în adevăruri absolute, îngăduie-mi să consider că sensul existenței individuale nu e un anume adevăr, ci modul cum se ajunge la adevăr.

DUMITRU SOLOMON: Bine spus! Drumul spre adevăr.

PAUL CORNEL CHITIC: Deci, în ciuda tentei metaforice, uneori parabolice, teatrul pe care-l scrii este dialectic.

DUMITRU SOLOMON: Am și scris, chiar în revista „Teatrul”^glosar, despre caracterul funciarmente dialectic al dramaturgiei. Dramaturgia este dialectică, este mișcare a forțelor opuse, este luptă, conflict, dialog. Aici nu te poți sustrage dialecticii. Fără dialectică, nu iese o piesă de teatru, iese orice altceva.

PAUL CORNEL CHITIC: Ai încercat, desigur, să privești retrospectiv anii în care ai scris. Spune-mi, te rog, ai simțit uneori — asta este întrebarea — că se exercită asupră-ți o anumită presiune spre a-ți schimba felul de a scrie teatru?

DUMITRU SOLOMON: Presiunea aceasta e chiar în mine. Există și presiuni vizibile, pe care le cunoaștem cu toții, dar există și presiunea asta nevăzută, interioară, ce decurge și din structura dialectică a scriitorului, care este totodată și om, și cetățean, și care își asumă cu fiecare cuvânt scris o răspundere socială. Dacă uneori ești sigur pe cuvânt sub raport estetic, nu ești sigur întotdeauna sub raport etic, sau dimpotrivă, se întâmplă să fii sigur pe puterea etică a cuvântului și să nu fii sigur pe cea estetică. Sunt momente de mare presiune, iar presiunea asta se simte uneori în ceea ce ai scris.

PAUL CORNEL CHITIC: Ai fost ani la rând foarte puțin jucat. Asta nu te-a marcat în nici un fel?

DUMITRU SOLOMON: N-aș spune că da, pentru că în momentul în care m-am apucat să scriu teatru am dorit o „ciudată” finalitate, finalitate pe care nu și-o propun de obicei dramaturgii. Am dorit întotdeauna să public ceea ce scriu, și nu să fie jucat. Probabil că nu aveam viziunea scenică^glosar a pieselor pe care le scriam.

PAUL CORNEL CHITIC: Este o modestie provocată de dificultățile de a ajunge pe scenă, sau este…?

DUMITRU SOLOMON: N-aș numi-o modestie. Dimpotrivă, o infatuare de scriitor, care are mai mare încredere în scris, în tipar, decât în imaginea scenică. Noi toți — sau aproape toți — ne-am format ca literați și am căpătat un cult al scrisului tipărit, al literei de tipar, al cărții, al revistei. Cred că marea majoritate a celor care scriem astăzi dramaturgie am venit spre teatru din literatură.

64

PAUL CORNEL CHITIC: După douăzeci de ani de căutări și de lucru la masă, spune-mi, Dumitru Solomon, crezi că este cu putință, în principiu, ca dramaturgia românească, în ansamblu, cultura socialistă, să nască un anume fel de teatru, reprezentând un curent filozofic și estetic, așa cum a fost, bunăoară, teatrul expresionist^trad., sau teatrul existențialist, teatrul absurdului^glosar sau cel al „tinerilor furioși”^trad.?

DUMITRU SOLOMON: Nu numai că există șanse, nu numai că e cu putință, dar este absolut necesar. Dacă dramaturgia noastră exprimă o gândire revoluționară, este normal ca și în plan estetic această gândire să se exprime în mod revoluționar. Multă vreme nu am făcut altceva decât să copiem. Să copiem structuri, să copiem modele. Ar trebui să descoperim modele noi, să impunem aceste modele. Așa cred că e logic să se întâmple. Spiritul novator în dramaturgie, ca și în alte domenii ale creației, e firesc să vină dintr-o gândire revoluționară. Ne propunem să transformăm omul. Dar cum să-l transformăm? Tot pe baza a ceea ce s-a făcut în urmă cu un secol, cu două secole, și s-a verificat în practica teatrală? În dramaturgie au fost tentative de a descoperi alte căi, alte mijloace; la fel, în arta spectacolului. Dramaturgia noastră este încă necunoscută în lume — avem și noi o vină în asta — și deci nu poate fi comparată. S-ar putea ca, la un moment dat, când se vor pune toate cărțile pe masă (mă refer la cărțile de joc, aici), să constatăm că avem cărți mai bune.

PAUL CORNEL CHITIC: Deci, în afară de dorința obstinată de a scrie niște piese care să fie socotite la fel de bune ca acelea pe care le luăm drept puncte de reper, în afară de calitatea — ca să zic așa — inovatoare sau de-a dreptul revoluționară a unor texte care s-ar juca pe scenă, înțeleg că și arta regiei și arta actorului au jucat un rol important în formarea ta ca dramaturg.

DUMITRU SOLOMON: Am început să scriu teatru într-un moment foarte bun al artei teatrale de la noi. Am văzut multe spectacole, pentru că scriam, în perioada respectivă, cronică dramatică. Se căuta mereu ceva nou și, dacă îmi amintesc bine, nu trecea stagiune fără unul, două sau trei evenimente teatrale de primă mărime. În acest context, dacă voiai să scrii teatru, trebuia să te sincronizezi, să te pui de acord cu nivelul înalt profesional al artei spectacolului. Sigur, asta nu înseamnă că trebuia să și reușești.

PAUL CORNEL CHITIC: Ceea ce ai spus despre dramaturgie, despre șansa ei de a da naștere unui curent, unei școli, așa cum au fost câteva în Europa, mă obligă să te întreb de ce crezi că dramaturgia contemporană nu se bucură de atenția criticilor literari.

DUMITRU SOLOMON: Fenomenul, cel puțin din câte știu eu, este izolat. Nu cred că în alte părți se întâmplă acest lucru, cred că numai la noi, și asta vine dintr-o prejudecată, iar prejudecata vine dintr-o realitate. A existat o perioadă în care nu merita să se publice dramaturgie — și nu se publica, iar un critic literar serios, nefiind obligat, prin specificul profesiunii, să scrie despre spectacole, evita să-și consume timpul cu piesele de teatru. Apăreau din când în când și piese interesante, e adevărat (să nu uităm de un Lovinescu, un Baranga^sursa, scriitori care ar fi meritat mai multă atenție și din partea criticii literare), dar erau foarte puține piesele care să-l determine pe criticul literar să facă o incursiune în sălile de teatru. Deși realitatea s-a mai schimbat, prejudecata, formându-se pe parcursul unei perioade lungi, a rămas în vigoare. În virtutea inerției, critica literară ocolește dramaturgia. Există în momentul de față scriitori de literatură dramatică și opere literare de teatru care pot constitui obiect al cercetării criticii literare, opere care, în același timp, stau foarte bine alături de acelea importante din poezie sau proză.

PAUL CORNEL CHITIC: Te-aș ruga, în contextul răspunsurilor la întrebarea anterioară, să dai cinci nume de dramaturgi care ar trebui și pe care îi recomanzi cu insistență să devină obiect și subiect de cronică literară.

DUMITRU SOLOMON: Pot să dau mai mult de cinci nume. În afară de Lovinescu, Mazilu, Everac^sursa, care fac parte dintr-o perioadă mai veche a literaturii, există Sorescu, D. R. Popescu, Guga, Naghiu, Băieșu, Chitic, Mănescu, Iacoban, Sütö, Tudor Popescu. Consider că acești dramaturgi, și, poate, și alții, sunt scriitori, și nu numai ceea ce s-ar numi „producători de teatru”, iar unele dintre lucrările lor dramatice merită să fie analizate alături de romanele sau volumele de versuri importante.

PAUL CORNEL CHITIC: Constați existența unor direcții, a unor direc-

65

ții diferite, sesizabil diferite, în dramaturgie?

DUMITRU SOLOMON: Critica de teatru, care, din păcate, dispune și ea de puține forțe, a și încercat să definească aceste direcții. Sunt totuși multe piese, dar aici contează și una sau două piese care pot defini personalitatea unuia sau altuia dintre dramaturgi, și care, nejucându-se, sau nefiind tipărite încă, nu intră în discuția criticii. Câtă vreme aceste piese care precizează locul unui dramaturg în contextul literaturii dramatice și al teatrului actual nu se joacă — și cred că fiecare dintre noi poate numi una sau două piese pe care le consideră importante și care n-au ajuns să fie confruntate cu celelalte piese, cu publicul, cu teatrul, cu dramaturgia națională, cu literatura națională —, nu ne putem pronunța asupra dramaturgilor. Știm că există structuri constituite, știm că există personalități, dar o direcție poate fi cuprinsă doar când cunoști o suită de piese.

PAUL CORNEL CHITIC: Cum îți scrii teatrul? Cum îți scrii piesa: plecând de la cazuistică, de la un caz particular și încercând să te ridici la general, la o tendință, sau pleci de la tensiune, de la o stare conflictuală care crește ca o namilă invizibilă, și începi să cauți în faptul curent, imediat, ilustrația, expresia?

DUMITRU SOLOMON: Sunt un moralist, pornesc de la o idee morală. Dacă îmi lipsește această idee morală, nu scriu. S-ar putea să nu mai fie nevoie astăzi de moraliști sau s-ar putea ca moraliștii să fie asimilați, la repezeală, cu moralizatorii.

Există pentru mine o idee morală-mamă, care se traduce foarte simplu: a fi om în orice împrejurare, în ciuda și împotriva unor conjuncturi, în ciuda și împotriva unor presiuni, în ciuda și împotriva unor tendințe interioare de a anula această calitate. Teatrul, mai mult poate decât alte modalități de exprimare artistică, este investit cu această misiune. Trebuie să sprijinim umanul din noi.

PAUL CORNEL CHITIC: Constat că te bântuie patetismul, speranța. Oare și acea fantomatică imagine utopică a omului, față de care orice atitudine pragmatică se află în culpă?

DUMITRU SOLOMON: Da, ai spus bine ceea ce aș fi vrut să spun eu însumi. Sunt, în modul în care gândesc, un patetic, e adevărat, nu însă și în ceea ce scriu. Chiar mă străduiesc ca în scris să nu fiu patetic, să nu fiu liric, să nu fiu sentimental. Uneori îmi impun ironia, pentru a nu cădea în ridicol. La un moment dat, patetismul se degradează în emfază, și emfaza alunecă foarte ușor în ridicol. Nu sunt utopic. Nu cred într-un om perfect, dar cred în perfectibilitate.

PAUL CORNEL CHITIC: Perfectibil, față de ce? Comparativ cu ce?

DUMITRU SOLOMON: Comparativ cu cele două extreme, cu animalul din noi și cu omul ideal pe care-l visăm.

PAUL CORNEL CHITIC: O altă întrebare. Sunt piese despre care crezi că, dacă s-ar fi jucat la timp, ți-ar fi înlesnit scrisul?

DUMITRU SOLOMON: Nu sunt încredințat că ceea ce scriem, chiar dacă scriem bine, este definitiv, rezistă timpului.

PAUL CORNEL CHITIC: Înțeleg că sunt piese pe care ai început să le renegi?

DUMITRU SOLOMON: Nu, nu în sensul acesta. O piesă ca ^sursaSocrate, dacă s-ar fi jucat atunci când a fost scrisă, pentru mine ar fi constituit o verificare a puterii mele de creație dramaturgică. Piesele sunt, într-o măsură sau alta, datate. Socrate e permanent, nu însă și ceea ce scrii despre Socrate. E posibil ca piesa să fi fost importantă acum 14—15 ani, când a fost scrisă, dar să fie mai puțin importantă acum, sau peste alți 14—15 ani.

PAUL CORNEL CHITIC: Lucrezi la vreo piesă acum?

DUMITRU SOLOMON: Tot timpul lucrez la ceva, dar nu știu dacă o să fie sau nu piesă.

PAUL CORNEL CHITIC: Constat că la cincizeci de ani — și îți doresc „La mulți ani”! —, în discuția pe care am purtat-o, ai o tinerețe care se manifestă prin timiditate, prin îndoială, prin dorința de a te verifica.

DUMITRU SOLOMON: Îndoiala de la maturitate, nu din timpul tinereții. În tinerețe aveam mai puține îndoieli, acum am început să am îndoieli.

PAUL CORNEL CHITIC: Ești nemulțumit de cantitate?

DUMITRU SOLOMON: Sunt nemulțumit de cantitate și de calitate, dar sunt nemulțumit în cel mai înalt grad de lene și de faptul că mă las atras de tot felul

66

de lucruri mărunte, ocolind lucrurile esențiale.

PAUL CORNEL CHITIC: Crezi că dacă ai fi fost mai harnic, mai productiv, dramaturgia pe care ai scris-o ar fi arătat altfel?

DUMITRU SOLOMON: Poate nu altfel, dar ar fi fost mai completă imaginea ei, de fapt mai diversă, completă neputând fi niciodată. Uneori e bine să nu scrii o piesă.

PAUL CORNEL CHITIC: Câte piese crezi că ar trebui (dacă ai putea să scrii peste noapte un număr de piese), câte piese crezi că ar mai fi fost nevoie să fi scris, ca să ai convingerea și siguranța că imaginea aceea despre propria ta creație putea fi mai completă?

DUMITRU SOLOMON: Dacă aș vrea să glumesc, în stilul lui Băieșu^sursa, aș spune 24. Nu știu. S-ar putea să fie nevoie să mai retrag niște piese pentru ca imaginea să fie adevărată, iar uneori o piesă „în plus” — pe care te-ai grăbit s-o scrii, fără convingere — dă o imagine mai puțin adevărată.

PAUL CORNEL CHITIC: Ai întâlnit cumva cărți care să te oprească de la scrierea unei piese și să te facă să-ți revizuiești imaginea pe care o aveai despre acea problemă?

DUMITRU SOLOMON: Nu. De obicei, cărțile mă incită să scriu. S-ar putea ca asta să se observe în piese. Mă refer la tonul livresc. O idee găsită undeva, într-o carte, îmi poate sugera dramatism, iar dramatismul e suficient să se proiecteze pe o obsesie mai veche, pentru ca să producă un embrion dramatic, embrion care nu se supune nici unei legi, fiindcă el poate intra imediat în creșterea firească, dar se poate conserva ani de zile, spre a reveni, ulterior, ca idee teatrală.

PAUL CORNEL CHITIC: Ți-am pus o mulțime de întrebări. Nu știu în ce măsură am fost aproape de felul tău de a gândi și de felul general de a gândi despre ceea ce scrii. Este vreo întrebare care ai fi dorit să-ți fie pusă, și nu ți-am pus-o?

DUMITRU SOLOMON: În general, hazul unui dialog constă în faptul că te afli în fața necunoscutului și nu ți se pun întrebări la care te aștepți și ale căror răspunsuri le pregătești dinainte. Nimic nu-mi place mai mult decât dialogul. Poate că de aceea m-am și apucat să scriu teatru.