Dreptul la dispută

10

Festivalurile și colocviile au o triplă calitate^sursa — au impus cu necesitate, au făcut publică și au consfințit, drept sens al activității teatrale, competiția valorică.

Desigur, o asemenea vastă întreprindere nu a fost ocolită nici de momente de stagnare, nici de eclipse în planul ideilor estetice (fiecare manifestare propune sau invocă un set de astfel de idei), dar nici de entuziasm și de patetism.

După cele câteva ediții de început, în care amabilitățile și gratulațiile^trad. reciproce au satisfăcut necesarul de speranță al participanților, după ce aprecierile de complezență au euforizat trupele invitate, întărindu-le dorința de a reveni în competiții, atmosfera s-a mohorât: și evaluabilii și evaluatorii simțeau apăsătoarea nemulțumire față de stadiul grațiilor de salon, au apărut voci vehemente, s-au formulat rezerve ori ipocrite întrebări retorice adresate nimănui, s-au vădit contestări justificate ori hrăpărețe față de premiile acordate. Evaluatorii se priveau între ei cu suspiciune și erau priviți pe sub sprâncene până când a fost luat taurul de coarne: spaima că interesul pentru competiție se va diminua din pricina renunțării la conveniență trebuia înfrântă. Nevoia de segregație valorică^trad. a triumfat. Dincolo de penibilele pretenții ale suficienței — repede înecate în ridicol — se edifica dreptul la judecata critică deschisă și la dispută. Festivalurile, colocviile erau, moralmente vorbind, salvate. Conferirea laurilor s-a instituit repede ca act de recunoaștere a unor merite, a unor calități artistice, deci a unor performanțe artistice; gesturile de bunăvoință, de clemență și „obligațiile sentimentale” față de gazde s-au împuținat.

Faptul ca atare — recunoașterea performanțelor — trebuia fatalmente să intre în criză: ca recunoașterea să fie nesuspectabilă și necontestabilă de către evaluați era necesar un argument statistic al aprecierilor și anume unanimitatea. Pericolul unanimității era absolutizarea unei judecăți, a unei preferințe sau a unei ambiții „personificate” (acestea ar fi treptele decăderii criteriului unanimității). Și așa au apărut premiile contestante — vreau să zic premii acordate pe alte criterii decât cele unanimizate prin vot. Criza s-a numit competiția între evaluatori; evaluații erau pretext sau doar prilej.

Necesară, și această criză! Pentru că punea în evidență un risc: monotonizarea stilistică a spectacolelor competitive, apariția nefirească a unor „refuzați ai festivalurilor”^sursa, întârzierea afirmării sau a dreptului de afirmare a unor modalități de gândire a spectacolelor, dacă nu drastic, cel puțin în nuanță, diferențiate.

Judecățile ce stăteau la baza conferirii laurilor, și a celor „unanimi” și a celor contestanți, au fost la rândul lor supuse judecăților de principiu; li s-au cercetat critic metodologia și principiile, ceea ce a însemnat o reîntoarcere cu fața spre spectacol și spre importanța covârșitoare a diversității stilistice.

Constanta tuturor festivalurilor și colocviilor a fost — la început, cu delicatețe și prudență, mai apoi, abrupt și categoric, iar în prezent, demonstrat și metodic — infirmarea criteriului „prizei la public” drept argument, și unic și suprem, al valorii spectacolului contemporan.

Petrecându-se și în mijlocul publicului și cu public, spectacolele și dezbaterile au dus inevitabil la ceea ce se numește didactic educația publicului. Valoarea spectacolului a devenit o necesitate publică.

Ultima „criză” pusă în evidență de stagiunea festivalurilor și colocviilor de anul acesta este cea care ridică stacheta pretențiilor și a aspirațiilor valorice la cota maximă: dezbaterile se referă nu numai la spectacol, ci și la text căruia i se cere, insistent, până la somație, să se ridice la valoarea artei scenice românești. Festivalurile și colocviile au fost acelea care au scos arta spectacolului din țara noastră din impasul pe care îl descriu astfel: „din atâtea multe, doar câteva bune”. Nu mai există de ani de zile o „capitală” a artei regizorale, excelența spectacolelor depinzând numai de capacitățile și energia trupei și a teatrului. Multe din realizările scenice din țară pot intra în competiții internaționale cu multe șanse de a le fi validată valoarea. Dramaturgia va părăsi sfera de interes „local”. Ceea ce și este fatalmente necesar să se întâmple.

Nu cred să existe o formă mai aptă, mai competentă și mai eficace de instaurare a competiției valorice în arta teatrală contemporană, decât aceea a festivalului (colocviului).

Nu cred să existe un prilej și totodată un mijloc mai generos de a produce, de a urmări și de a dezvolta dialectica în mișcarea teatrală din țară, decât acelea