Comedia unei tragedii (Iacobowsky și colonelul)

Teatrul, 1986, nr. 9, p. 57–60 Identificat în PDF

Sursa, cum stă pe scanul din volum: revistă neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1986, p. 57–60. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.

Teatrul Evreiesc de Stat

de Franz Werfel^sursa

Volumul păstrează figura scanată din revistă. ▣ Paginile din revistă (PDF) ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticul de teatru

Paradoxal, dar comedia din tragedia^sursa povestită de text nu e cea scontată de dramaturg: vechea schemă literară conform căreia unui sclav, unui servitor i se cere de către stăpânul său, nevrednic și nemilos, să săvârșească irealizabile fapte vitejești nu are nimic hazliu; iar

Data premierei: 22 mai 1986. Regia: ADRIAN LUPU. Scenografia ^glosar: CARMEN și GHEORGHE RASZOWSKY. Traducerea: H. GOLDENSTEIN. Versiunea românească (la cască)^trad.: FRANZ AUERBACH. Distribuția: BEBE BERCOVICI (Jacobowsky); THEODOR DANETTI^sursa (Stjerbinsky); TRICY ABRAMOVICI (Marianne); NORBERT HAUSER (Szabuniewicz); RUDY ROSENFELD (Domnul tragic); LUCIA COSMEANU-MAIER (Doamna Bouffier, Doamna Clairon); DORINA PĂUNESCU (Ginette); LEONIE WALDMAN-ELIAD (Doamna din Arras); IOANA CRĂCIUN (Tânăra fată); DOINA TRĂSNEA (Fata ușuratică); EUGEN APOSTOL (Șoferul, Jandarmul, Jucătorul de zaruri); NICOLAE CĂLUGĂRIȚA (Comisarul); ILIE VALENTIN (Locotenentul); MIHAI CIBU (Turistul); EUGENIA BALAURE (Doamna speriată); NUȘA STOLERU-PONGRATZ (Călugărița); NICOLAE MACOVEI (Domnul cu saxofon).

peripețiile „jidovului rătăcitor”^sursa, personaj de legendă reîntrupat în Jacobowsky, în ciuda uimitoarelor probe de inteligență practică pe care acesta le etalează, nu înveselesc pe nimeni: a fi constrâns să găsești incredibile soluții pentru a supraviețui într-o lume insuportabilă și aberantă este dovada că mizeria socială, politică și morală a atins paroxismul. De altfel, aceste antecedente literare, la care textul face aluzie, sunt umbrite de coșmarul realității din anii ’40, coșmar de care omenirea nu poate râde decât plângându-și de milă.

Comicul pe care miza (oare?) Werfel nu există; comedia conținută, poate involuntar, de spectacolul montat de Adrian Lupu izbucnește din îngrozitoarea revelație ce o poți avea ca spectator în clipa când realizezi că, în fața unei oricând posibile conflagrații mondiale, experiența acumulată de victimele și de făcătorii tuturor războaielor anterioare se dovedește a fi inutilă și iluzorie, căci bestialitatea agresiunii ia mereu alte înfățișări, inimaginabile.

După mai bine de patru decenii, știm multe lucruri despre cel de-al doilea război mondial. Din text nu ne mai surprind ca noutate nici mizeria, nici panica, nici debandada din Parisul la porțile căruia se aflau trupele naziste. Iată datele poveștii: pe una din străzile Parisului, într-un adăpost, Jacobowsky — evreu născut în Polonia, călătorit prin țările de limbă germană, refugiat în Cehoslovacia și apoi în Franța — se întâlnește cu pan Stjerbinsky^trad., colonel în armata națională poloneză. Primul este negustor bogat, cel de-al doilea — ofițer de carieră. Primul fuge ca să-și scape viața; cel de-al doilea își asumă de bunăvoie și cu infatuare misiunea de a duce aliaților anume documente secrete.

Foamete, refugiu, razie, murdărie și mizerie, frică, prigoană și un mod nerealist de a judeca evenimentele — acesta este climatul în care cei doi își dezvăluie reciproc imaginea pe care o au unul despre celălalt. Pentru colonelul polonez, evreul este un laș, un speculant, un colportor de bunuri și de vești, lipsit de loialitate, de patriotism și de curaj, un pripășit pe care lumea bună îl îngăduie de dragul valorilor materiale de care acesta dispune, și nu pentru valoarea sa umană. Pentru Jacobowsky, colonelul este într-adevăr un exponent al elitei, dar într-o societate care a ridicat din umeri cu indiferență și dispreț în fața pogromurilor și care i-a alungat pe evrei din Galiția^sursa; ofițerul este un ins sensibil și cultivat, dar orbit de o ură care, îndreptându-se împotriva nazismului, condamnă pe nedrept și cultura germană; iar ca militar merită toată admirația pentru vitejia și cavalerismul de care oricând poate da dovadă, numai că aceste virtuți apar ridicole și mai presus de toate neputincioase în fața sadismului criminal ce pune în mișcare mașina de război hitleristă. Și evenimentele confirmă: colonelul, în plină ofensivă germană, are stupefianta dorință de a-și vedea iubita spre a-i oferi flori, pentru a îngenunchea în fața ei și a-i declara cu înfocare dragostea! În cel mai cumplit război — cea mai inadecvată conduită! Și evreul Jacobowsky îl urmează peste tot, procurând mâncare aleasă în toiul foametei, și benzină chiar de la dușman, renunțând la șansa de a-i răpi colonelului iubita și salvând de la moarte tot grupul.

A scăpa cu viață în plin apocalips este — spun piesa și spectacolul — semnul maximei inteligențe și al celui mai admirabil eroism.

Textul este stufos — material arhisuficient pentru un serial TV. Ceea ce rezultă mai puțin din construcția dramei se realizează prin personajul Jacobowsky; și anume, prin subtilitatea modului său de a gândi, care exclude naționalismul, se poate sesiza esența unor crâncene realități politice.

A monta acest text pe o scenă este în sine o performanță. Avalanșa de posibilități cinematografice ce se iscă din

Figură din revistă — Theodor Danetti și Tricy Abramovici

fiecare scenă, prezentarea secvențială a unei puzderii de personaje înfățișând populația Franței ocupate, abundența de replici care pretind prim-planul ^glosar și planul-detaliu, patetismul unor momente care înspăimântă prin simplul fapt că se mai pot produce în vecinătatea morții — iată dificultăți pe care regizorul Adrian Lupu le-a înfruntat, ignorându-le parcă, și ajungând astfel la un posibil echivalent teatral.

Poate de aceea montarea, în prima sa jumătate, este mai mult descriptivă și, prin aceasta, ușor trenantă. Câștigul acestei prime jumătăți, obținut cu riscul unei prea lente desfășurări, este însă enorm (ceea ce a constituit, cred, motivația artistică a acestei opțiuni repertoriale): se demonstrează cum suferința altora, după ce stârnește stupoarea, indignarea, uneori chiar mânia, sfârșește prin a deveni (oribil paradox!) plictisitoare: o stare de lucruri intolerabilă, dar prelungită în timp, în vreme ce pentru cei ce o cunosc doar din auzite eșuează din nefericire în fapt divers^trad., pentru cei ce o trăiesc se transformă în „situație normală”, care-l privește pe fiecare în parte și din care scapă cine poate.

După ce în ultima parte a spectacolului am urmărit cu sufletul la gură cum colonelul, în ciuda iresponsabilelor sale tribulații sentimentale, atât de enervante pentru spectator, accede la ideea că bunul, providențialul Jacobowsky merită să fie și trebuie salvat, așadar, după ce ne bucurăm copilărește de acest happy end ^glosar ^trad., o revelație ne lasă perplecși: ne-am bucurat de faptul că un evreu a fost salvat, știind foarte bine că mulțimea celorlalți, lipsiți fiind de șansă, vor lua drumul morții în urma raziei anunțate de ocupanți.

Triumful binelui se manifestă prin cruda nepăsare față de cei care, din pricina unei „nedreptăți literare”, nu au apucat să fie eroi.

Partiturile actoricești sunt dificile și deoarece conțin prea puține replici de spus și prea multă suferință de arătat, și întrucât cele de întindere verbală străbat întinse câmpuri de situații, urcând și coborând pe greu sesizabile trepte ale atâtor nuanțe afective.

Cu excepția protagoniștilor — Jacobowsky (Bebe Bercovici), Stjerbinsky (Theodor Danetti), Szabuniewicz (Norbert Hauser), Marianne (Tricy Abramovici) — rolurile aparțin „peisajului uman”: regrete și nostalgii vetuste, spaime copleșitoare până la catalepsie, deruta stârnită de incredibil, apatie, luciditate tragică, disperare fatalistă, crize de pioșenie și abandon în religiozitate (Lucia Cosmeanu-Mayer, Leonie Waldman-Eliad, Eugenia Balaure, Ioana Crăciun, Rudy Rosenfeld, Nușa Stoleru-Pongratz) sau brutalitate servilă, frivolitate inconștientă, cinism cazon bestial (Eugen Apostol, Doina Trăsnea, Nicolae

Călugărița, Ilie Valentin). Mareea de refugiați dezorientați, flămânzi, apatici până la animalitate a fost realizată prin folosirea acestui corpus de interpreți în scenele de masă, dar virtuozitatea acestor momente se datorează și scenografiei semnate de Carmen și Gheorghe Raszowsky, care au creat un spațiu al coșmarului tern: tot timpul ai senzația că drumurile, târgurile, orașele, popasurile prin care trec refugiații se află în vecinătatea unui lagăr de exterminare; spațiul agoniei se confundă cu lăcașurile morții.

Pe acest fundal, care inundă și îmbibă prezența celor patru personaje centrale, lui Theodor Danetti i-a revenit obligația de a întrupa un personaj pentru care mizeria înconjurătoare este prilej de fanfaronade ale riscului, ori de detașată acceptare a morții. O interpretare excelentă, uneori epatantă, atingând toate dimensiunile personajului.

Reversul colonelului i-a revenit lui Bebe Bercovici. Izbutind să fie antipatic în vreme ce are mereu dreptate, tulburat și retras în modestie în momentele de triumf moral asupra colonelului, viclean cu disperare, abil în umilințele sale trucate, l-a prezentat pe Jacobowsky în toate nuanțele involuntar dezagreabile ale omenescului, dar și în admirabile tururi de forță ale curajului fără șansă.

Norbert Hauser (Szabuniewicz) aduce în scenă sănătoasa simplitate a țăranului care trece prin dificultăți și pericole fără să-și pună alte probleme decât cele legate de găsirea soluțiilor.

Tricy Abramovici (Marianne) este o franțuzoaică frumoasă și nesocotită, răsfățată de soartă, frivolă pentru că așa vrea, sinceră pentru că nu are nimic de ascuns, dârză atunci când e necesar, calmă și cumpătată în hotărâri chiar când prin aceasta pierde ocazia de a-și ocroti destinul. Marianne este aici (poate?) un simbol. Orice simbol este retoric. Tricy Abramovici îi conferă personajului vitalitate și temperament; grație ei, simbolul livresc capătă aura veridicității.

Prin transparența spectacolului, în spatele cazului prezentat, se deslușește cauza.

Un memento tragic^trad..

Paul Cornel CHITIC

Notele ediției

sursa Franz Werfel (10 septembrie 1890, Praga – 26 august 1945, Beverly Hills) — poet, romancier și dramaturg austriac de limbă germană, de origine evreiască (Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh, 1933; Cântecul Bernadettei, 1941). Refugiat în Franța în 1938, a fugit în 1940, prin Pirinei și Lisabona, în Statele Unite. Jacobowsky und der Oberst. Komödie einer Tragödie („Jacobowsky și colonelul. Comedia unei tragedii”, 1944) pune în scenă fuga din Franța invadată, în iunie 1940, a evreului polonez Jacobowsky și a colonelului antisemit Stjerbinsky; în adaptarea engleză a lui S. N. Behrman s-a jucat la New York (1944), iar în 1958 a fost ecranizată (Me and the Colonel, cu Danny Kaye). [Franz Werfel — Jacobowsky und der Oberst. Komödie einer Tragödie (1944), Projekt Gutenberg-DE (Werfel † 26.08.1945, domeniu public din 2016), de]

sursa Cronică publicată în 1986 (capul revistei nu se vede), despre spectacolul Teatrului Evreiesc de Stat din București cu Iacobowsky și colonelul de Franz Werfel, premiera la 22 mai 1986, regia Adrian Lupu, scenografia Carmen și Gheorghe Raszowsky. Titlul cronicii, „Comedia unei tragedii”, preia subtitlul piesei: Komödie einer Tragödie.

trad. „la cască” — Teatrul Evreiesc de Stat juca în idiș; spectatorii care nu știau limba ascultau traducerea simultană în românește la căști.

sursa Theodor Danetti (23 august 1926, Corabia – 16 ianuarie 2016, București) — actor de teatru și film, absolvent al I.A.T.C. (1955). Aici, colonelul Stjerbinsky.

sursa „Jidovul rătăcitor” (Ahasverus) — personajul legendei creștine medievale, evreul care l-ar fi batjocorit pe Hristos pe drumul Golgotei și a fost osândit să rătăcească prin lume până la a doua Venire; figura exilatului fără sfârșit.

trad. „pan” (pol., „domnul”) — formulă de politețe poloneză, folosită aici ironic pentru boierescul colonel.

sursa Galiția — provincie istorică în sud-estul Poloniei și vestul Ucrainei de azi (Cracovia, Lvov), cu o numeroasă populație evreiască, lovită de pogromuri în primele decenii ale secolului XX.

trad. „fapt divers” (fr. fait divers, „fapt mărunt”) — știre măruntă din rubrica de întâmplări a ziarelor (accidente, crime, incidente), citită și uitată.

trad. „happy end” (engl., „sfârșit fericit”) — deznodământul fericit, convenția finalului împăcat al comediei și al filmului hollywoodian.

Glosar — happy end: Engl., „sfârșit fericit”: deznodământul împăcat al comediei și al filmului comercial (în «Negustor de sentimente (Paraziții) de Csiky Gergely» și «Comedia unei tragedii (Iacobowsky și colonelul)»). → glosar: happy end

trad. „memento” (lat., „adu-ți aminte!”) — lucru care amintește ceva ce nu trebuie uitat; ecou al formulei memento mori, „adu-ți aminte că vei muri”.

glosar scenografie — Cuvântul vine din gr. skēnographia, „pictura scenei”: la Vitruviu (De architectura, I, 2) el desemna desenul în perspectivă al unei clădiri, iar în Renaștere a ajuns să numească pictura decorurilor în perspectivă. În sensul modern, curent în românește din secolul XX, scenografia e arta care alcătuiește spațiul vizual al spectacolului — decor, costume, obiecte, lumină — și meseria celui care o practică, scenograful. Dicționarele de teatru (Patrice Pavis, Dictionnaire du théâtre) o definesc drept scriere a spațiului scenic, nu ca simplă împodobire a lui.

Seria de studii pe care autorul o publică între 1974 și 1975 în rubrica «Scenografie» a revistei «Teatrul» — despre Hamlet, Volpone, Poveste de iarnă, Regele moare, Danton, O noapte furtunoasă (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu», «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie», «Cele trei spații ale scenei (I)», «Cele trei spații ale scenei (II)», «Decorul la „Danton”» și «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri») — stă la originea cărții lui de teorie scenografică, «Teatrul obiectelor» (1982). Programul e formulat chiar în primul studiu despre cele trei spații: nu analiza unui decor sau a altuia, ci „constituirea unei imagini de ansamblu a dinamicii și evoluției spectacolului de teatru din punctul de vedere al scenografului”, „problema metamorfozelor spațiului în care are loc reprezentația” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).

Motivul pentru care autorul scrie „cronică scenografică și nu cronică teatrală” e expus în polemica cu Florian Potra: critica vorbește despre regie și interpretare și ocolește „unicul element material conservabil (fie și numai prin imagine fotografică)” al spectacolului, decorul, „în funcție de care se poate reconstitui, recunoaște, recompune, conduita actorului” (în «În jurul unor „interferențe”»). De aceea cere, la Trienala din 1976, o filmotecă de „mini-filme” care să înregistreze decorul în „spațiu, mișcare (cinetismul decorului) și durată” (în «Trienala de scenografie»), iar la Trienala din 1985 deplânge „criza de retorică expozițională” a expozițiilor, în care decorul apare inert (în «Trienala de scenografie ’85»).

Ce este scenografia, ca semn: „Scenografia a lucrat întotdeauna cu semnificațiile — materialul intelectual al realității înțelese”; scenograful „nu operează cu cuvinte ci cu obiecte”, după un cod „mai degrabă intuit decât învățat” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). În anii ’80 formula se rafinează: scenografia e „pârghia de vizualizare a semnificațiilor” (în «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»); „MUȚENIA scenei, a scenografiei, nu e vid sonor, ci murmur de semne” (în «Cearta mimului cu spațiul»); în teatrul de animație „mai mult de trei sferturi este scenografie”, iar personajul însuși rămâne „un obiect scenografic” (în «... Scenografiei»).

La masa rotundă din 1986, moderată de autor, scenografia își discută statutul de artă: Traian Nițescu o socotește „soră a celorlalte arte plastice”, autorul îi atribuie „o dublă natură” — „identitate a lumii” și „abstracție plastică” — și „o relativă, dar autentică autonomie” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»); vezi autonomia scenografiei. Cronicile din anii ’80 o judecă după același criteriu: un decor oricât de inventiv, ca să-și vădească funcționarea, „trebuia să fi fost folosit prin regie” (în «Un decor respectuos cu textul»).

→ glosar: scenografie

glosar prim-planul — Termen de film: încadrarea strânsă a unui chip sau obiect (în «Comedia unei tragedii (Iacobowsky și colonelul)»).

→ glosar: prim-planul

glosar happy end — Engl., „sfârșit fericit”: deznodământul împăcat al comediei și al filmului comercial (în «Negustor de sentimente (Paraziții) de Csiky Gergely» și «Comedia unei tragedii (Iacobowsky și colonelul)»).

→ glosar: happy end