Cartea cu Apolodor
Teatrul, 1986, nr. 7–8, p. 113–114 Identificat în PDF
Sursa, cum stă pe scanul din volum: revistă neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1986, p. 113–114. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
Teatrul de Păpuși din Cluj-Napoca
de Gellu Naumsursa
▣ Paginile din revistă (PDF) ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticul de teatru
Cartea cu Apolodor, această capodoperă literară a lui Gellu Naumsursa, a fost scrisă spre a fi, pentru copiii mici, un desăvârșit spectacol cinematografic povestit: singurul personaj care se află permanent în fața ochilor noștri este micul pinguin ale cărui trăiri și emoții produc schimbări de spațiu geografic și timp. Un mare spectacol al tuturor dorințelor împlinite.
În carte, un vers, cel mult o strofă e îndeajuns pentru a schimba meridianele, continentele, vehiculul călătoriei, persoanele întâlnite și gândurile lor, starea vremii, sentimentele lui Apolodor, sentimentele noastre etc., iar popasurile sunt pline de năstrușnice aventuri ori de prefăcut-înfricoșătoare peripeții în care personaje colorate îl împing pe Apolodor, din aproape în aproape, spre fericita descoperire că locul de unde a plecat e cel mai bun de pe lume. Despre personaj ne sunt spuse toate câte i se întâmplă, tot ce simte, gândește și vrea, și toate câte i se împotrivesc.
Astfel că, dacă în fața ochilor avem, citind cartea, un singur personaj, în auz, prin fiecare cuvânt, îl avem pe Povestitor.
Prezența permanentă a acestui cuplu face extrem de dificilă punerea în scenă a Cărții cu Apolodor, căci versurile nu pot fi vizualizate renunțându-se la rostirea lor, iar vizualizarea simultană cu textul (scenografiaglosar: Walner Günter) nu se poate realiza pe scenă în ritmul și cu voioasa
114nepăsare cu care verbul literar tratează spațiul și timpul.
Teatrul de păpușiglosar din Cluj-Napoca s-a încumetat la a monta Cartea cu Apolodor, asumându-și riscurile respective: de a utiliza o stingheritoare prescurtare literară și de a face un spectacol destul de ilustrativ (regia, Aureliu Maneaglosarsursa). Virtuozitatea de mânuitoriglosar a păpușarilor izbutește pe alocuri să estompeze pomenitele carențe. Trebuie spus însă că această minunată pagină de literatură pentru copii ar ridica dificultăți nebănuite și în cazul transpunerii într-un film de animație.
Admirabilă în acest spectacol a fost muzica de scenă (compozitor, Harry Maiorovicisursa, versurile cântecelor, Eva și Harry Maiorovici), în a cărei structură am putut desluși secvențe de „muzică concretă”glosartrad. — lanț de sunete care redau ori simulează câmpul de sonorități proprii personajului ori locului acțiunii — și un leit-motivglosar melodictrad., lesne de memorat, ce-l însoțește pe micul Apolodor. Tempoul muzical variază — de la lento cantabile la allegrotrad. — în raport cu viteza de desfășurare a acțiunii pe scenă și cu trecerea personajului prin spațiu și timp.
Demn de remarcat este faptul că micul colectiv din acest teatru izbutește să realizeze spectacole îndrăgite de copii, într-o sală și cu un instrumentar scenic ce incomodează întreprinderile artistice de amploare.
Paul Cornel CHITIC
Notele ediției
sursa Gellu Naum (1 august 1915, București – 29 septembrie 2001, București) — poet, dramaturg, prozator și traducător, întemeietorul grupului suprarealist român (1941). În anii realismului socialist n-a mai putut publica decât cărți pentru copii: Cartea cu Apolodor (1959, ilustrată de Jules Perahim) și A doua carte cu Apolodor (1964), reunite în Cărțile cu Apolodor (1975) — călătoria în versuri a pinguinului Apolodor, solist în corul unui circ din București, care pleacă spre Labrador să-și caute frații și se întoarce acasă.
sursa Cronică publicată în 1986 (capul revistei nu se vede), despre spectacolul Teatrului de Păpuși din Cluj-Napoca (azi Teatrul de Păpuși „Puck”) cu Cartea cu Apolodor, regia Aureliu Manea, scenografia Walner Günter, muzica Harry Maiorovici.
sursa Aureliu Manea (4 februarie 1945, București – 13 martie 2014, Galda de Jos, jud. Alba) — regizor, cu o carieră legată mai ales de Teatrul Național din Cluj; după 1982, când teatrele îi refuzau colaborarea, a lucrat la Teatrul de Păpuși „Puck” din Cluj și a scris cronici de artă în «Tribuna» și «Steaua» (după Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc).
trad. „tempo” (it., „timp”) — viteza de execuție a unei bucăți muzicale; „lento cantabile” (it.) — „rar și cântat, melodios”; „allegro” (it., „vesel”) — „repede”.
trad. „leit-motiv” (germ. Leitmotiv, „motiv conducător”) — temă muzicală care revine de fiecare dată când apare un personaj sau o idee (termenul s-a impus prin operele lui Wagner).
trad. „muzică concretă” (fr. musique concrète) — muzica alcătuită din zgomote și sunete reale înregistrate și prelucrate pe bandă magnetică, inventată de Pierre Schaeffer la Paris în 1948; autorul o folosește aici în sens larg.
Glosar — „muzică concretă”: Fr. musique concrète: muzica făcută din sunete și zgomote reale înregistrate și prelucrate (Pierre Schaeffer, 1948) (în «Cartea cu Apolodor»). → glosar: „muzică concretă”
sursa Harry Maiorovici — compozitor stabilit la Cluj după 1945; în Lexiconul teatrului idiș al lui Zalmen Zylbercweig (vol. 7, p. 6233), „H. Mayarovitsh”, născut la 6 septembrie 1918 la Sighet, autor de muzică pentru teatrul de păpuși, pentru scenă, film și pentru spectacole ale Teatrului Evreiesc de Stat (Stempeniu de Șalom Alehem, Zece frați am fost).
glosar scenografie — Cuvântul vine din gr. skēnographia, „pictura scenei”: la Vitruviu (De architectura, I, 2) el desemna desenul în perspectivă al unei clădiri, iar în Renaștere a ajuns să numească pictura decorurilor în perspectivă. În sensul modern, curent în românește din secolul XX, scenografia e arta care alcătuiește spațiul vizual al spectacolului — decor, costume, obiecte, lumină — și meseria celui care o practică, scenograful. Dicționarele de teatru (Patrice Pavis, Dictionnaire du théâtre) o definesc drept scriere a spațiului scenic, nu ca simplă împodobire a lui.
Seria de studii pe care autorul o publică între 1974 și 1975 în rubrica «Scenografie» a revistei «Teatrul» — despre Hamlet, Volpone, Poveste de iarnă, Regele moare, Danton, O noapte furtunoasă (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu», «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie», «Cele trei spații ale scenei (I)», «Cele trei spații ale scenei (II)», «Decorul la „Danton”» și «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri») — stă la originea cărții lui de teorie scenografică, «Teatrul obiectelor» (1982). Programul e formulat chiar în primul studiu despre cele trei spații: nu analiza unui decor sau a altuia, ci „constituirea unei imagini de ansamblu a dinamicii și evoluției spectacolului de teatru din punctul de vedere al scenografului”, „problema metamorfozelor spațiului în care are loc reprezentația” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).
Motivul pentru care autorul scrie „cronică scenografică și nu cronică teatrală” e expus în polemica cu Florian Potra: critica vorbește despre regie și interpretare și ocolește „unicul element material conservabil (fie și numai prin imagine fotografică)” al spectacolului, decorul, „în funcție de care se poate reconstitui, recunoaște, recompune, conduita actorului” (în «În jurul unor „interferențe”»). De aceea cere, la Trienala din 1976, o filmotecă de „mini-filme” care să înregistreze decorul în „spațiu, mișcare (cinetismul decorului) și durată” (în «Trienala de scenografie»), iar la Trienala din 1985 deplânge „criza de retorică expozițională” a expozițiilor, în care decorul apare inert (în «Trienala de scenografie ’85»).
Ce este scenografia, ca semn: „Scenografia a lucrat întotdeauna cu semnificațiile — materialul intelectual al realității înțelese”; scenograful „nu operează cu cuvinte ci cu obiecte”, după un cod „mai degrabă intuit decât învățat” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). În anii ’80 formula se rafinează: scenografia e „pârghia de vizualizare a semnificațiilor” (în «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»); „MUȚENIA scenei, a scenografiei, nu e vid sonor, ci murmur de semne” (în «Cearta mimului cu spațiul»); în teatrul de animație „mai mult de trei sferturi este scenografie”, iar personajul însuși rămâne „un obiect scenografic” (în «... Scenografiei»).
La masa rotundă din 1986, moderată de autor, scenografia își discută statutul de artă: Traian Nițescu o socotește „soră a celorlalte arte plastice”, autorul îi atribuie „o dublă natură” — „identitate a lumii” și „abstracție plastică” — și „o relativă, dar autentică autonomie” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»); vezi autonomia scenografiei. Cronicile din anii ’80 o judecă după același criteriu: un decor oricât de inventiv, ca să-și vădească funcționarea, „trebuia să fi fost folosit prin regie” (în «Un decor respectuos cu textul»).
glosar teatrul de animație — Denumirea generică, curentă din anii ’70–’80, pentru teatrul de păpuși, de marionete, de obiecte și de umbre, în care personajele sunt obiecte însuflețite („animate”) de mânuitori — ascunși sub paravan, îmbrăcați în negru sau în halat cu cagulă, ori la vedere. În București, scena lui principală e Teatrul „Țăndărică”; autorul îi consacră cronici (Nică fără frică, Muzicanții din Bremen, Amnarul, Surâsul Hiroshimei), interviuri (cu Dan Frățiciu) și relatări de la galele și festivalurile genului (în «Nică fără frică», «Muzicanții din Bremen», «Amnarul», «Surâsul Hiroshimei după poemul lui Eugen Jebeleanu», «5 minute de adevăr cu Dan Frățiciu», «Conștiința profesională în prim-plan» și «O tradiție care obligă»).
În grupajul din 1986 cu scenografii Irina Borovski, Mioara Buescu și Mircea Nicolau, autorul pune întrebările care îl preocupă: există „deosebiri, distincții drastice” între scenografia teatrului de animație și cea a „teatrului de scândură”? Răspunsurile — „în teatrul de animație, scenografia este personaj”, „personajele sunt materiale animate”, iar unui obiect-personaj „îi sunt prescrise, din însăși conceperea lui, un număr dat de mișcări, gesturi, stări” — pregătesc teoria lui din anul următor (în «Dialog cu... Irina Borovski, Mioara Buescu, Mircea Nicolau»).
Eseul «... Scenografiei» (1987) o formulează: personajele pot și trebuie să fie obiecte „numai dacă și atunci când ceea ce se realizează prin ele nu poate fi realizat pe scenă de actorul-personaj; așadar, teatrul de animație există pentru că tărâmul său se află dincolo de granița posibilului în teatrul cu actori”; dincolo de ea se află „imaginabilul, fantasticul, metamorfoza”, cele trei „privilegii” ale genului (în «... Scenografiei»). Copilul e fascinat de el pentru că în joaca lui obișnuiește să dea obiectelor „suflet” și împotrivire; teatrul de animație îi satisface dorința și îi oferă „un model de exercitare a autorității”, „dimpreună cu sensul moral al acesteia” (în «... Scenografiei»).
De aici rolul „copleșitor” al scenografiei: „oricât de virtuoz ar fi artistul mânuitor, personajul rămâne, totuși, un obiect scenografic”; în bunele spectacole, scenografia e „un personaj unic ce se dedublează”, un „biotop” suficient sieși; regia are față de ea „rol inițiatic”, mânuirii îi revine „meritul desăvârșitei destăinuiri” (în «... Scenografiei»). Și totuși „acest teatru nu e doar pentru copii”: relația dintre om și obiect, cuplul mânuitor–păpușă, „e capabil să frisoneze publicul”, iar întrebări ca „fetișism, reificare, mitul mașinii androgine” nu pot intra în teatru „decât pe scunda ușă a spectacolului de animație” (în «... Scenografiei»). Vezi și obiect real, obiect-personaj, mânuitor.
glosar Aureliu Manea — Aureliu Manea (1945–2014) — regizor (în «A doua conștiință» și «Cartea cu Apolodor»).
glosar mânuitor — Actorul teatrului de animație, care dă viață păpușii sau marionetei, ascuns (sub paravan, în negru, în halat cu cagulă) sau la vedere; „secretul longevității” spectacolului îi aparține (în «... Scenografiei»). Când apare în scenă și intră în relație cu păpușa, devine el însuși actor-personaj — la Nică fără frică, „relația marionetă-mânuitor” e una dintre reușitele spectacolului (în «Nică fără frică»).
glosar „muzică concretă” — Fr. musique concrète: muzica făcută din sunete și zgomote reale înregistrate și prelucrate (Pierre Schaeffer, 1948) (în «Cartea cu Apolodor»).
glosar leit-motiv — Germ. Leitmotiv: temă muzicală care revine la fiecare apariție a unui personaj sau a unei idei (în «Cartea cu Apolodor»).