Muzicanții din Bremen
Teatrul, 1986, nr. 6, p. 67 Identificat în PDF
Sursa, cum stă pe scanul din volum: revistă neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1986, p. 67. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
Teatrul de Păpuși „Vasilache” din Botoșani
după Frații Grimmsursa
▣ Paginile din revistă (PDF) ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticul de teatru
Frumoasa povestioară cu tâlcsursa are o simplitate suavă și încântătoare: un măgar, un câine, un cocoș și o pisică, alungați din bătăturile lor de baștină pentru că sunt prea bătrâni pentru sarcinile ce le reveneau pe lângă casa omului, pornesc în pribegie, indignați, speriați, amărâți de nerecunoștința și lipsa de suflet a stăpânilor.
Se întâlnesc, își spun reciproc povestea, se căinează și hotărăsc să rămână împreună. Ideea măgarului — aceea de a alcătui o orchestră, ca astfel să-și asigure câștigul existenței — este acceptată de toți, și o pornesc spre Bremen cu gândul să se aciuieze pe undeva ca muzicanți. După peripeții, ajung la un han în care își găsise sălaș o bandă de hoți (bandă formată dintr-un șef și un subaltern). Hangița care-i ascundea pe hoți și bunurile furate nici nu mai avea nevoie să țină hanul deschis. Cei patru „muzicanți de nevoie” ascultă „pe la uși, pe la ferești”, și, când pândeau ei mai atent, se prăbușește geamul pe care se cocoțaseră pentru a-i spiona pe hoți. Răufăcătorii și Hangița se sperie și fug. Degeaba vor mai încerca apoi tâlharii să reintre în han: „muzica” ocupanților îi convinge că locul a intrat pe mâna necuratului, astfel că renunță la cuibul lor. Muzicanții sunt fericiți! Și-au găsit sălașul și vor trăi lipsiți de griji.
Două lucruri sunt bine realizate în acest spectacol: muzica și textele cântecelor. Ușor de reținut, melodia, interpretată vocal chiar de artiștii mânuitoriglosar, se mulează bine pe versurile care, în refren, adaugă după fiecare strofă silabele-semnal ce reprezintă animalul ce se alătură primului cântăreț.
Prima dificultate, depășită cu succes, a acestui spectacol a fost sincronizarea păpușilor de tip „Muppets”trad. cu sunetul. Ceea ce pare simplu — sincronizarea clămpănelii „maxilarului” inferior al păpușii cu succesiunea de silabe, unele dintre ele prelungite de faptul că sunt cântate — se arată a fi greu de realizat, dat fiind că această mișcare trebuie să pară vie, cauză și efect al rostirii replicilor. A doua dificultate: obligația din partea a doi păpușari — Victor Luca și Ibica Leonte — de a mânui câte două personaje-păpuși. Este evident că sarcina de a interpreta roluri duble este la fel de grea ca și pentru actori, caracter, temperament, gesturi și voce — toate acestea trebuie astfel diferențiate încât să pară realizate de interpreți diferiți. Ceea ce s-a realizat însă cu prețul câtorva rezolvări convenționale de regie și scenotehnică. Soluțiile de minimă rezistență la care s-a ajuns lipsesc, în final, spectacolul de tensiune și spectaculozitate.
Ritmul alert de succesiune a scenelor, capacitatea de sugestie a scenografieiglosar — în ciuda puținelor elemente din care e compusă —, vioiciunea păpușilor-personaje, sprinteneala și voioșia ce se degajă din „comportamentul” lor fac ca spectacolul Muzicanții din Bremen să fie urmărit cu plăcere de copii, care acompaniază cântecele cu ropote de aplauze. Realizatorul regiei, scenografiei și construcției păpușilor, Valentin Dobrescu, a primit cu această primă montare a sa „botezul focului”.
Paul Cornel CHITIC
Notele ediției
sursa Jacob (1785–1863) și Wilhelm Grimm (1786–1859) — filologi germani, culegătorii Poveștilor pentru copii și pentru casă (Kinder- und Hausmärchen, 1812–1815). Muzicanții din Bremen (Die Bremer Stadtmusikanten, nr. 27 în culegere, de la ediția a doua, 1819) — povestea măgarului, câinelui, pisicii și cocoșului alungați de stăpâni, care pleacă la Bremen să se facă muzicanți și alungă hoții dintr-o casă din pădure.
sursa Cronică publicată în 1986 (capul revistei nu se vede), despre spectacolul de păpuși Muzicanții din Bremen, după Frații Grimm, al Teatrului de Păpuși „Vasilache” din Botoșani, în regia, scenografia și construcția păpușilor lui Valentin Dobrescu.
trad. „Muppets” (engl.; cuvânt făcut din marionette și puppet) — păpușile create de Jim Henson (1936–1990) din 1955, celebre prin serialul de televiziune The Muppet Show (1976–1981): păpuși moi, de burete și pluș, cu gura articulată, mânuite din interior cu o mână, astfel încât „clămpănitul” fălcii să se sincronizeze cu vorbirea.
glosar mânuitor — Actorul teatrului de animație, care dă viață păpușii sau marionetei, ascuns (sub paravan, în negru, în halat cu cagulă) sau la vedere; „secretul longevității” spectacolului îi aparține (în «... Scenografiei»). Când apare în scenă și intră în relație cu păpușa, devine el însuși actor-personaj — la Nică fără frică, „relația marionetă-mânuitor” e una dintre reușitele spectacolului (în «Nică fără frică»).
glosar scenografie — Cuvântul vine din gr. skēnographia, „pictura scenei”: la Vitruviu (De architectura, I, 2) el desemna desenul în perspectivă al unei clădiri, iar în Renaștere a ajuns să numească pictura decorurilor în perspectivă. În sensul modern, curent în românește din secolul XX, scenografia e arta care alcătuiește spațiul vizual al spectacolului — decor, costume, obiecte, lumină — și meseria celui care o practică, scenograful. Dicționarele de teatru (Patrice Pavis, Dictionnaire du théâtre) o definesc drept scriere a spațiului scenic, nu ca simplă împodobire a lui.
Seria de studii pe care autorul o publică între 1974 și 1975 în rubrica «Scenografie» a revistei «Teatrul» — despre Hamlet, Volpone, Poveste de iarnă, Regele moare, Danton, O noapte furtunoasă (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu», «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie», «Cele trei spații ale scenei (I)», «Cele trei spații ale scenei (II)», «Decorul la „Danton”» și «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri») — stă la originea cărții lui de teorie scenografică, «Teatrul obiectelor» (1982). Programul e formulat chiar în primul studiu despre cele trei spații: nu analiza unui decor sau a altuia, ci „constituirea unei imagini de ansamblu a dinamicii și evoluției spectacolului de teatru din punctul de vedere al scenografului”, „problema metamorfozelor spațiului în care are loc reprezentația” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).
Motivul pentru care autorul scrie „cronică scenografică și nu cronică teatrală” e expus în polemica cu Florian Potra: critica vorbește despre regie și interpretare și ocolește „unicul element material conservabil (fie și numai prin imagine fotografică)” al spectacolului, decorul, „în funcție de care se poate reconstitui, recunoaște, recompune, conduita actorului” (în «În jurul unor „interferențe”»). De aceea cere, la Trienala din 1976, o filmotecă de „mini-filme” care să înregistreze decorul în „spațiu, mișcare (cinetismul decorului) și durată” (în «Trienala de scenografie»), iar la Trienala din 1985 deplânge „criza de retorică expozițională” a expozițiilor, în care decorul apare inert (în «Trienala de scenografie ’85»).
Ce este scenografia, ca semn: „Scenografia a lucrat întotdeauna cu semnificațiile — materialul intelectual al realității înțelese”; scenograful „nu operează cu cuvinte ci cu obiecte”, după un cod „mai degrabă intuit decât învățat” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). În anii ’80 formula se rafinează: scenografia e „pârghia de vizualizare a semnificațiilor” (în «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»); „MUȚENIA scenei, a scenografiei, nu e vid sonor, ci murmur de semne” (în «Cearta mimului cu spațiul»); în teatrul de animație „mai mult de trei sferturi este scenografie”, iar personajul însuși rămâne „un obiect scenografic” (în «... Scenografiei»).
La masa rotundă din 1986, moderată de autor, scenografia își discută statutul de artă: Traian Nițescu o socotește „soră a celorlalte arte plastice”, autorul îi atribuie „o dublă natură” — „identitate a lumii” și „abstracție plastică” — și „o relativă, dar autentică autonomie” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»); vezi autonomia scenografiei. Cronicile din anii ’80 o judecă după același criteriu: un decor oricât de inventiv, ca să-și vădească funcționarea, „trebuia să fi fost folosit prin regie” (în «Un decor respectuos cu textul»).