Despre Paul Cornel Chitic (1966–2007)
Valoarea cheamă exigența
Ioana Popescu — «Amfiteatru», 1969, p. 26
Volumul păstrează figura scanată din revistă.
Descoperim, dincolo de fluctuațiasursa câteodată nesigură a dramatismului, chiar în interiorul convenției „piesei aproape istoriceglosar”sursa Cronica personală a lui Laonicglosar, un text țesut cu măiestrie din jocurile rapide ale gândului metaforizat în proverb, un monolog tragic al unei maiestuoase personalități, dedublată în ipostaza actului (Vlad) și în cea a reflexieisursa (Laonic).
Dramaturgul Paul Cornel Chitic preferă să discute ori să ilustreze aparenta contradicție dintre lupta pentru putere și dintre prietenia încrezătoare în propria sa forță, dintre voința de dreptate și calda sensibilitate, în loc de a crea faptul-conflict, generând abia pe un plan subteran sinteza elementelor născute din sublimarea acțiunii teatrale. De fapt, intriga se enunță pentru că numai Vlad Țepeșglosar este cu adevărat personajul complexelor și crâncenelor înfruntări ale eului cu sine și cu oamenii epocii, în timp ce aproape toate celelalte personaje rămân niște termeni de referință în caracterizarea eroului. Înfăptuind adevărul neamului său, Vlad Dracula nimicește trădarea, oriunde s-ar afla; condamnând fără cruțare minciuna, hoția, complotul, el se apropie de realizarea idealului său justițiar, dar se însingurează într-o exigență împinsă până la cruzime. Acut, dureros, resimte însă și amploarea sacrificiilor impuse.
Valoarea piesei Cronica personală a lui Laonic a fost percepută cu promptitudine de către colectivul Teatrului Tineretuluiglosarsursa din Piatra Neamț. Mai mult, spectacolul, solicitându-l pe autor, a depășit unele hiatusuritrad. ale desfășurării tramei (scena înmormântării Doamnei), a încercat să strângă firul acțiunii, uneori reușind, alteori făcând să se piardă ceva din atmosfera și implicațiile dramei (primirea și pedepsirea neguțătorilor brașoveni).
Dacă dramaturgul Paul Cornel Chitic — student încă — se află la a doua reprezentație, în schimb Magda Bordeianuglosar, regizoareasursa Cronicii personale a lui Laonic, este la debutul său pe o scenă profesionistă. Acuratețea întregii montări, ca și unele soluții deosebit de sugestive, ne recomandă un viitor om de teatru talentat. Discreția sublinierii relațiilor dintre Vlad și Laonic, prin sincronizarea aparițiilor scenice ale interpreților, frumusețea momentului rugăminții Doamnei către Voevod, în care volumele corpurilor se armonizează cu petele de culoare ale costumelor — verde închis, alb, cărămiziu — găsirea tonului simplu, emoționant al dialogului dintre Slujnică și Vlad, sunt în acest sens doar câteva argumente. Din păcate, unitatea spectacolului se frânge parcă în două: pe de o parte Vlad Dracula nu se lasă încorsetat de reperele istorice, iar, pe de altă parte, boierii sunt foarte aproape de ternul convenționalism scenic; ei sunt grupați în atitudini de reacții și fizionomii anchilozate. Aceeași discrepanță se manifestă și între austerul cadru scenografic (Mihai Mădescuglosar)sursa al primei părți și între cel al tabloului final. Obișnuiți cu sugestiile rafinate ale decoruluiglosar (pe scândura patinată delimitând întreg spațiul de jocglosar, se decupa o „procesiune” creând din contururile colțuroase ale întunericului, și senzația de măreție, și cea de jale), zăbrelele de închisoare, înconjurând simbolic tronul, au alcătuit o ultimă imagine exterioară, schematică.
Efortul actorului Alexandru Dragan (Vlad Țepeș)sursa se îndreaptă către sesizarea contorsiunilor spirituale ale eroului, către acele tonalități joase ale zbuciumului interior, fără a putea însă realiza dimensiunea tragică a destinului Domnitorului. Interpretul lui Laonic, Constantin Cojocaru, păstrează cu corectitudine linia rolului, ascultând și comentând fiecare replică cu atenție, dar neatingând intensitatea chemată de însăși funcția sa de alter-egotrad. al tumultosului și puternicului Dracula. Lucia Doroftei (Doamna), deși părea că va avea de întruchipat, rând pe rând, măcinarea sentimentului prin gând și a faptei prin vorbă, împiedicată de zgârcenia textului rămâne doar o prezență scenică. Înscriindu-se în portretizările comode, prea obișnuite pe scenele noastre atunci când este vorba de personaje istorice episodice, interpreții boierilor de curte au totuși calitatea de a se impune ca două apariții de grup distincte (vechiul divan și noul divan). Am fi așteptat mai multă luciditate față de rolul său de la Boris Petroff: Oare șovăie între cele două partide, oare este geniul înnăscut al trădării, sau, dimpotrivă, numai orgoliul îl împinge către nesupunere și complot?
Subliniem totuși că întregul spectacol își are propria sa valoare, pornind de la text, trecând prin regie și prin interpretarea actoricească, dar tocmai pentru acest lucru am căutat să ne oprim asupra unei analize mai minuțioase, și mai ales pentru că Teatrul Tineretului din Piatra Neamț o merită și ne-o impune.
IOANA POPESCU
Notele ediției
sursa Cronică în revista «Amfiteatru», 1969 (numărul 10/1969, după bibliografia Adrianei Popescu, mai jos), la spectacolul «Cronica personală a lui Laonic» de Paul Cornel Chitic, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, regia Magda Bordeianu, scenografia Mihai Mădescu; caietul-program al spectacolului poartă data de 22 august 1969 (dmtr.ro). Ioana Popescu — cronicarul; anii de viață nu i-am putut verifica.
sursa Vlad Țepeș (Vlad al III-lea Drăculea, c. 1431 – 1476/1477) — domn al Țării Românești (1448, 1456–1462, 1476), vestit pentru asprimea dreptății lui; conflictul cu negustorii sași ai Brașovului (1456–1460) e una dintre scenele piesei („primirea și pedepsirea neguțătorilor brașoveni”).
sursa Paul Cornel Chitic, Cronica personală a lui Laonic — „piesă aproape istorică”, tipărită de A.T.M., București, 1968; jucată la Piatra Neamț în 1969 și, în stagiunea 1977–1978, sub titlul Întors din singurătate, la Teatrul „Ion Vasilescu” din București (premiera 28 decembrie 1977, regia Olimpia Arghir, scenografia Eva Sorban, după dmtr.ro). Numele lui Laonic e luat de la Laonic Chalcocondil (Laonikos Chalkokondylēs, c. 1423 – c. 1490), istoricul bizantin ale cărui Expuneri istorice povestesc domnia lui Vlad Țepeș. Pentru piesă nu există încă o ediție critică în această serie.
sursa Teatrul Tineretului din Piatra Neamț — teatru înființat în 1961, care a promovat în anii ’60–’70 regizorii și dramaturgii tineri.
trad. „hiatus” (lat., „deschizătură”) — gol, ruptură în desfășurarea acțiunii.
sursa Magda Bordeianu (n. 29 octombrie 1945, Timișoara) — regizoare, absolventă a I.A.T.C. (clasa lui Lucian Giurchescu); în 1967, cofondatoare a teatrului studențesc „Podul” din București; mai târziu emigrată în Germania (Mainz), unde a predat teatrul (după dmtr.ro). Laonic e debutul ei pe o scenă profesionistă.
sursa Mihai Mădescu — scenograf, mai târziu colaboratorul statornic al Cătălinei Buzoianu la Teatrul Bulandra; anul nașterii (1937) e cel dat în aparatul volumului «Articole» și nu l-am reverificat.
sursa Interpreții: Alexandru Dragan (Vlad Țepeș), Constantin Cojocaru (Laonic), Lucia Doroftei (Doamna; în fișa dmtr.ro: Lucia Doroftei Moll), Boris Petroff — actori ai Teatrului Tineretului; anii lor de viață nu i-am verificat.
trad. „alter ego” (lat.) — „celălalt eu”: dublul, conștiința-pereche a unui personaj.
glosar piesă aproape istorică — Indicația de gen a Cronicii personale a lui Laonic: o piesă cu subiect din trecut (Vlad Țepeș), care nu vrea să reconstituie istoria, ci să discute „o dramă a puterii” (Dinu Kivu) (în «Valoarea cheamă exigența» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Cronica personală a lui Laonic — „Piesă aproape istorică” despre Vlad Țepeș și cronicarul Laonic, tipărită de A.T.M. (1968); jucată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (septembrie 1969, regia Magda Bordeianu, scenografia Mihai Mădescu) (în «Valoarea cheamă exigența» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z») și, în stagiunea 1977–1978, sub titlul Întors din singurătate, la Teatrul „Ion Vasilescu” din București (în «Rigoarea realității» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Vlad Țepeș — Vlad al III-lea Drăculea (c. 1431–1476/1477), domn al Țării Românești, eroul Cronicii personale a lui Laonic: setea de dreptate împinsă „până la cruzime”; „Vlad Țepeș sau tragedia dreptății” (Radu Popescu) (în «Valoarea cheamă exigența» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar teatru agitatoric — Teatrul de agitație e forma cea mai directă a teatrului politic: el nu doar arată conflictele societății, ci vrea să-și mobilizeze publicul, cu lozinci, cântece, cor vorbit, apeluri către sală. Modelul lui istoric e teatrul sovietic de după 1917 — agitprop-ul, trupele „Bluza albastră”, piesele lui Maiakovski (Misterie-buf, Ploșnița, Baia) —, reluat în anii ’60–’70 de grupurile de teatru militant din Occident.
P. C. Chitic nu se ferește de cuvânt. În 1974, vorbind despre înaintași, spune: „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Mira Iosif face din această asumare trăsătura lui distinctivă: „Originalitatea lui Chitic constă în asumarea afișată, în preluarea demonstrativă, nedisimulată, a unui declarat teatru agitatoric”, o dramaturgie „supusă în consecință canoanelor, libertăților dar și servituților lui”; Schimbarea la față are „caracterele primare ale teatrului «agitprop», ale teatrului revoluționar, cu un relevabil carat intelectual” (în «Piese politice»).
Semnele agitatorice se văd și în scriitură: „versul alb, în cadențe puternice și sintagme emblematice amalgamează formulări de tip maiakovskian, lozinci agitatorice, inserții lirice” (în «Piese politice»); cuvintele „au efectul unor cartușe dumdum, menite să zdruncine eventuala comoditate a privitorului” (în «Spectacolul — viața textului»). Constantin Cubleșan vede în acest teatru „un instrument artistic de mobilizare a maselor”, „un teatru manifest al ideilor revoluționare comuniste”, care slujește „momentului politic imediat, prin caracterul său ocazional agitatoric” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Aceeași trăsătură e citită și critic. Mira Iosif semnalează, pe lângă bogăția limbajului, „schematisme, stereotipii, exprimări sumare și reductive” (în «Piese politice»); Adrian Dohotaru, care recunoaște în Mârâiala „procedeele brigăzilor artistice de agitație”, le socotește o limită: stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»). Vezi agitprop, brigadă artistică, teatru politic.
glosar Magda Bordeianu — Magda Bordeianu (n. 1945) — regizoare, absolventă a I.A.T.C.; debutul ei pe o scenă profesionistă a fost Cronica personală a lui Laonic (Piatra Neamț, 1969) (în «Valoarea cheamă exigența»).
glosar Mihai Mădescu — Scenograf, mai târziu colaboratorul statornic al Cătălinei Buzoianu; autorul scenografiei Cronicii personale a lui Laonic la Piatra Neamț (1969) (în «Valoarea cheamă exigența» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar decor — Cadrul material al spectacolului. P. C. Chitic îl definește în Teatrul obiectelor ca „obiect figurativ”, „spațiu politic”, „obiect de utilitate ideologică” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»); cronicile spectacolelor lui descriu decorurile lui Mihai Mădescu (în «Valoarea cheamă exigența»), Virgil Luscov (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic») și Vittorio Holtier (în «Miza și mârâiala» și «Spectacolul — viața textului»).
glosar spațiul de joc — Locul în care se desfășoară jocul actorilor, așa cum îl delimitează scenografia (în «Valoarea cheamă exigența»); spațiul Teatrului Foarte Mic presupune „o rafinată, dar și foarte strictă folosire a locului de joc” (în «Spectacolul — viața textului»); cf. studiul lui Mihai Nadin despre „funcționalitatea regiei locului de joc” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).