Despre Paul Cornel Chitic (1966–2007)
Teatru și experiment
N. Barbu — publicație neidentificată pe scan, 1968, p. 5
Ideea aceasta a experimentuluiglosar în teatrusursa nu este nouă pentru cercetătorii istoriei universale și naționale a artei scenice. De-a lungul vremii, diverse formule și ipoteze de lucru s-au incorporat, ca bunuri câștigate, actului reprezentării. Altele au eșuat, în pragul transformării lor în realitate artistică. Există un proces selectiv, permanent și spontan, prin care ceea ce e nou și viabil se asimilează experienței verificate a unui anumit domeniu de creație. Istoria teatrului constituie, la urma urmei, o amplă succesiune a înnoirilor care s-au adăugat, epocă de epocă, acelui patrimoniu comun transmis nouă de la antici și până în vremea noastră. Și dacă, de la Eschil la Euripidesursa se simte o lărgire a sensurilor, o diferențiere a punctelor de vedere, cu atât mai mult se poate vorbi de evoluția artei dramatice prin infuzia misterelor medievaleglosar, prin formele spectacolului popular, ca să se ajungă la Machiavelli, Gozzi și Goldoniglosar, la Shakespeare, Racine și Molière, la vestita prefață — manifest a lui Victor Hugosursa, la Shaw și Pirandello, la Bertolt Brechtglosar, Miller, Beckettglosar și Ionescu.
Însă demonstrația noastră nu vrea să infirme în nici un chip utilitatea experimentului deliberat, urmărind anume coordonate, deduse datorită unui act curajos de evaluare lucidă a problemelor deschise în prezent individului și colectivității. Dimpotrivă, oricât de paradoxal ar părea, acest tip de experiment posedă el însuși o tradiție și, în teatrul românesc, se poate vorbi de reforma lui Milloglosarsursa (în ce privește repertoriul și interpretarea), de școala lui Gr. Manolescu sau, mai târziu a lui Al. Davila, de inovațiile introduse prin dramaturgia lui Alecsandri, Caragiale, Delavrancea. În ce privește arta interpretativă putem afirma că, de la Davila la Victor Ion Popaglosarsursa, Soare Z. Soare și — mai ales — la A. I. Maican, Ion Sava, G. M. Zamfirescu, teatrul românesc cunoaște numeroase imbolduri novatoare care, privite în contextul mișcării teatrale europene, îl așează într-o poziție avansată, în corelația cu complexul ideilor contemporane asupra artei.
Privit în această lumină, momentul contemporan ne apare, pentru viitorul scenei românești, plin de semnificație. Este promițător însuși faptul că se discută despre experiment, astăzi, după o perioadă de relativ conformism artistic de natură să acrediteze, în fond, o serie de recrudescențe naturaliste, reprobabile mai cu seamă datorită ilustrativismului, lipsei de orizont a conflictelor dramatice și — implicit — a artei reprezentării. Revine, de aceea, recent încheiatului Festival național al teatrelor dramaticesursa meritul de a fi pus în discuție noțiunea experimentului în arta scenică prin includerea în programul manifestărilor din luna decembrie, la București, a unor spectacole ce atrag atenția prin caracterul inedit al construcției dramatice, sau prin promovarea unor noi modalități interpretative. În plus, trebuie subliniată în mod deosebit și posibilitatea oferită oamenilor de teatru din întreaga țară de a purta discuții avizate, de ordin profesional, cu atât mai interesante și mai instructive cu cât s-au desfășurat fără referate prealabile, fără pedanterie sau concluzii dinainte prevăzute. Propriu zis, nu s-a tras nici un fel de concluzie și faptul acesta reprezintă, poate, unul din elementele sortite a stimula în continuare meditația și inițiativele făuritorilor de spectacole.
Poate că folosirea noțiunii de experiment nu-i cea mai proprie domeniului artei, pentru că duce prea departe analogia cu preocupările oamenilor de știință, urmărind adevăruri apodicticetrad.. Pe de altă parte, dacă aceeași noțiune reflectă interesul față de idei și concepții contemporane, s-ar putea spune că experimentarea este implicită și necesară oricărui proiect de spectacol — altfel acțiunea reprezentării reducându-și ambiția la reconstituiri epigonicetrad., ceea ce exclude comportarea creatoare. Nu-i vorba aici de o modificare a sensurilor textului dramatic ca atare, ci de aflarea unor punți de comunicare în contextul ideilor estetice contemporane. Sub acest aspect, am putea spune că majoritatea spectacolelor prezentate în cadrul Festivalului național au răspuns sensului larg al noțiunii de experiment, pentru că în fiecare s-a făcut simțit un unghi de vedere menit să ne apropie și să interpreteze fie un material faptic furnizat de istoria țării (Petru Rareșsursa, Io, Mircea Voevod, Procesul Horia, fragmentele Blaga) valori estetice și filozofice ale folclorului (Balade, spectacolul I.A.T.C.glosar după textul lui Dominic Stanca, Miorița de Valeriu Anania, Stana de N. Pârvu și Șt. Petruțiu după I. Agârbiceanu ș.a.), sau să împrospăteze sursele și virtualitățile inepuizabile ale spectacolului destinat copiilor, atunci când acesta nu-și limitează aria la feeria convențională — cum dovedește spectacolul cu piesa „Afară-i vopsit gardu, înăuntru-i leopardu”sursa de Al. Popovici.
Dincolo de aceste realizări care, privite global, ne oferă posibilitatea aprecierii acelui ferment efectiv înnoitor, manifestat într-o arie problematică largă, s-ar putea vorbi de experiment și într-un sens, mai restrâns și — poate — mai propriu. E vorba de cele câteva debuturi în dramaturgie care, fără a apărea și cele mai elocvente (față de lucrări mai recent apărute în diverse publicații), încearcă să ne intereseze prin tratări în aparență insolite ale unor sentimente contemporane, de un caracter mai general. Iată: o acțiune figurată, restrânsă la spațiul unui singur act, relevând grotescul, cu reflexe tragice, al duplicității ori al înstrăinării (Fructul oprit de Sorin Titelglosarsursa, Restaurarea hainelor Sf. Augustinglosar de Paul Cornel Chitic — Teatrul de Stat Timișoara); psihologia obsesională examinată prin suprapuneri de situații paralele, cu intenția, mai puțin realizată, de a deștepta considerații etice și filozofice mai largi (Crivățul de aseară de Leonida Teodorescuglosar — Teatrul de Stat Brăila); sublinierea directă sau alegorică a dezarticulării pe care rutina existenței diurne o aduce în comportament, așa cum apare în cele câteva schițe ale lui D. Solomon jucate sub titlul Parabole de colectivul Teatrului din Botoșani. Sunt fațete ale unor realități contemporane pe care nu le putem ignora. Tocmai de aceea, inițiativa respectivelor teatre ca și decizia organizatorilor Festivalului care au integrat acum și aceste preocupări manifestărilor și discuțiilor publice reprezintă acțiuni binevenite. Firește că, în asemenea cazuri, obiectul experimentului este de un ordin mai special, el venind să sondeze nu numai calitatea rezolvării artistice, dar și receptivitatea publicului. Aici aflăm, poate, rosturile cele mai evidente ale activității de studio. De altfel, contactul cu spectatorii merită oricând o cercetare cât mai atentă, desfășurată nu numai limitativ, în legătură cu o anumită piesă și un anumit public, ci pe coordonate mai ample. Propunerea făcută pentru efectuarea unui vast sondaj de opinie ar îngădui oamenilor de teatru stabilirea unei platforme de acțiune mai realiste și mai eficiente. Laturile experimentării ar îmbrățișa atunci, în termeni diferiți, corelația teatru-spectatori, răspunzând adecvat cerințelor spirituale ale publicului actual și venind totodată în întâmpinarea celor mai înaintate solicitări ale artei epocii noastre.
Discuția asupra experimentului rămâne însă, cum arătam, deschisă. Ea urmează să se dezvolte în măsura în care, în tendințele înnoitoare de astăzi, întrezărim coordonate viitoare ale dramaturgiei și ale artei spectacolului.
N. Barbu
Notele ediției
sursa Victor Hugo (1802–1885), Prefața la «Cromwell» (1827) — manifestul dramei romantice, împotriva regulilor clasicismului (unitățile de timp și de loc, separarea genurilor). George Bernard Shaw (1856–1950), Luigi Pirandello (1867–1936), Bertolt Brecht (1898–1956), Arthur Miller (1915–2005), Samuel Beckett (1906–1989), Eugen Ionescu (1909–1994). [Victor Hugo — Préface de Cromwell (1827), fr.wikisource (Œuvres complètes, Ollendorff, 1912, Théâtre I), fr]
sursa Articol din rubrica «Cronica artelor» a unei publicații pe care scanul n-o numește (p. 5), scris după Festivalul național al teatrelor dramatice desfășurat la București în decembrie 1968, în programul căruia au intrat și spectacole „experimentale”: între ele, Restaurarea hainelor Sf. Augustin de Paul Cornel Chitic, în montarea Teatrului de Stat din Timișoara. N. Barbu — autorul articolului; n-am putut să-l identific sigur.
sursa Eschil (c. 525–456 î.Hr.) și Euripide (c. 480–406 î.Hr.) — primul și ultimul dintre cei trei mari tragici atenieni. Niccolò Machiavelli (1469–1527) — autorul comediei Mătrăguna (La Mandragola, c. 1518). Carlo Gozzi (1720–1806) și Carlo Goldoni (1707–1793) — dramaturgii venețieni ai secolului XVIII. Jean Racine (1639–1699), Molière (1622–1673).
sursa Regizori-înnoitori ai teatrului românesc interbelic: Victor Ion Popa (1895–1946) — dramaturg, regizor și scenograf; Soare Z. Soare (1894–1944) — regizor al Teatrului Național din București, ucis în bombardamentul din aprilie 1944; A. I. Maican — regizor; Ion Sava (1900–1947) — regizor și teoretician, autorul Macbeth-ului cu măști de la Teatrul Național (1946); G. M. Zamfirescu (1898–1939) — dramaturg, prozator și regizor (Domnișoara Nastasia, 1927). Anii lui A. I. Maican nu i-am verificat.
sursa Matei Millo (1814–1896) — actor, dramaturg și director de teatru, întemeietorul realismului scenic românesc. Grigore Manolescu (1857–1892) — actor, director al Teatrului Național din București. Alexandru Davila (1862–1929; tipărit „Davilla”) — dramaturg (Vlaicu Vodă, 1902) și director al Teatrului Național din București, reformator al regiei. Vasile Alecsandri (1821–1890), I. L. Caragiale (1852–1912), Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858–1918).
sursa Festivalul s-a desfășurat la București în decembrie 1968; P. C. Chitic a participat cu Restaurarea hainelor Sf. Augustin (Teatrul de Stat din Timișoara).
sursa Alecu (Al.) Popovici — dramaturg, autor mai ales de piese pentru copii (Afară-i vopsit gardu', înăuntru-i leopardu'); vezi și piesele lui montate de Olimpia Arghir la Teatrul „Ion Creangă” (dmtr.ro).
trad. „epigonic” (gr. epigonos, „urmaș”) — de imitator lipsit de originalitate al unor înaintași mari.
trad. „apodictic” (gr. apodeiktikos, „demonstrativ”) — de o certitudine absolută, demonstrabil necesar.
sursa Spectacole istorice și folclorice ale festivalului: Io, Mircea Voievod de Dan Tărchilă; Procesul Horia de Alexandru Voitin; „fragmentele Blaga” — scene din dramaturgia lui Lucian Blaga (1895–1961); Balade — spectacolul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică după Dominic Stanca; Miorița — poem dramatic de Valeriu Anania (1921–2011); Stana — dramatizare de N. Pârvu și Șt. Petruțiu după nuvela lui Ion Agârbiceanu (1882–1963). Autorul și teatrul piesei Petru Rareș nu le-am putut verifica.
sursa Sorin Titel (1935–1985) — prozator (Lunga călătorie a prizonierului, 1971; Femeie, iată fiul tău, 1983). Restaurarea hainelor Sf. Augustin de Paul Cornel Chitic — textul în ediția critică «Teatru» din această serie (Paul Cornel Chitic, Teatru, Editura Cartea Românească, București, 1970). Crivățul de aseară de Leonida Teodorescu — Teatrul de Stat din Brăila. Dumitru Solomon (1932–2003) — dramaturg și eseist; Parabole — schițe jucate de Teatrul din Botoșani.
glosar experiment — Cuvântul-cheie al dezbaterilor teatrale din 1968: încercarea de formule noi, după perioada de „conformism artistic” a anilor ’50. Ion Omescu observă că în limbajul curent al teatrului „experiment” ajunsese sinonim cu „neizbutit” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»); N. Barbu așază Restaurarea hainelor Sfântului Augustin printre debuturile experimentale ale Festivalului național din decembrie 1968 (în «Teatru și experiment»); Mira Iosif și Mircea Iorgulescu văd în primele piese ale lui Chitic o „sensibilizare la experiment” (în «Piese politice» și «Teatrul participării»).
glosar misterele medievale — Drame religioase ale Evului Mediu târziu (sec. XIV–XVI), jucate pe mai multe scene simultane, de la Creație la Patimi. N. Barbu le numără printre înnoirile istoriei teatrului (în «Teatru și experiment»); Artur Silvestri compară cruzimea din Schimbarea la față cu naturalismul răstignirii în „misterele medievale” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar Goldoni — Carlo Goldoni (1707–1793) — comediograful venețian, reformatorul commediei dell’arte (în «Teatru și experiment»); Trilogia vilegiaturii (1761), jucată la Satu Mare în 1989 (în «Performanțele unei trupe mici»).
glosar Brecht — Bertolt Brecht (1898–1956) — dramaturg, regizor și teoretician german, creatorul teatrului epic; reperul principal al teatrului politic al lui P. C. Chitic: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»); Mârâiala, „o comedie aproape brechtiană” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»); Europa..., „Iașii în carnaval rescrisă de Brecht” (în «Performanțele unei trupe mici»); vezi și (în «Piese politice», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
glosar Beckett — Samuel Beckett (1906–1989) — dramaturg și prozator irlandez, autorul piesei Așteptându-l pe Godot, una dintre piesele de temelie ale „teatrului absurdului” (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului», «Teatru și experiment» și «Stagiunea editorială»); Artur Silvestri vede în Bunicul și Artre cu litere de platină un salon prețios mutat „în plin teatru beckettian” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar Matei Millo — Matei Millo (1814–1896) — actor, dramaturg și director de teatru, întemeietorul realismului scenic românesc („reforma lui Millo”) (în «Teatru și experiment»); numele lui îl purta teatrul dramatic din Timișoara (azi Teatrul Național „Mihai Eminescu”) (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Victor Ion Popa — Victor Ion Popa (1895–1946) — dramaturg, regizor și scenograf, înnoitor al teatrului românesc interbelic (în «Teatru și experiment»); numele lui îl poartă Teatrul Dramatic din Bârlad, unde s-a jucat premiera piesei Europa, aport, viu sau mort! (1982) (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar I.A.T.C. — Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București (azi U.N.A.T.C.) (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”», «Teatru și experiment», «Spectacolul — viața textului», «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Sorin Titel — Sorin Titel (1935–1985) — prozator (Lunga călătorie a prizonierului, 1971); piesa lui Fructul oprit e pusă de N. Barbu alături de Restaurarea hainelor Sfântului Augustin (în «Teatru și experiment» și «Onirismul doctrinar»).
glosar Restaurarea hainelor Sfântului Augustin — Piesa într-un act cu care Chitic a debutat pe scenă: decembrie 1967, Teatrul „Matei Millo” din Timișoara, sala „Studio 172”, regia Iannis Veakis, scenografia Elena Pătrășcanu-Veakis (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); tipărită în volumul Teatru (Cartea Românească, 1970). O familie a făcut un cult unui erou socotit mort, pe care nu-l mai recunoaște când se întoarce (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar Leonida Teodorescu — Dramaturg din generația lui Chitic (Frunze galbene pe acoperișul ud, Crivățul de aseară, Cine a fost Adam), interlocutor al lui în ancheta din 1968 (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului», «Teatru și experiment» și «Rigoarea realității»).