Despre Paul Cornel Chitic (1966–2007)
Spectacolul — viața textului
Scînteia tineretului, 05.06., 1981, p. 2 Identificat în PDF
Sursa, cum stă pe scanul din volum: Miruna Ionescu — «Scînteia tineretului», 5 iunie 1981, p. 2. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
Cronica teatrală
MÂRÂIALA de Paul Cornel Chitic. Teatrul Foarte Mic
Volumul păstrează figura scanată din revistă. ▣ Paginile din revistă (PDF) ◂ Fișa, la Criticii despre el
Regia: Cristian Hadjiculeaglosar; Decoruriglosar: Vittorio Holtierglosar; Cu: Dinu Manolacheglosar, Gheorghe Visuglosar, Jean Lorin Florescu, Ileana Dunăreanu, Rodica Negrea, Vistrian Roman, Sorin Medelenisursa, Liana Ceterchi, Marian Rilea
Cunoscut încă destul de puțin publicului largsursa — doar prima sa piesă,sursa Cronica personală a lui Laonicglosar a fost pusă în scenă, iar Schimbarea la fațăglosar și Europa, aport, viu sau mortglosar au fost publicate în revista Teatrulglosar — Paul Cornel Chitic are toate șansele să se impună în conștiința spectatorilor ca un autor dramatic contemporan dintre cei mai interesanți datorită montării operei sale Mârâialaglosar la Teatrul Foarte Micglosar de către tânărul regizor Cristian Hadjiculea. Autorul afirmă, spectacolul susține, iar critica confirmă că Paul Cornel Chitic scrie un teatru politic, mai mult, un teatru politic care-i implică pe cititori și, bineînțeles, pe spectatori într-un înalt grad. Prin ce? Sigur, mai întâi prin tematică, fiecare dintre textele amintite desfășurându-și dezbaterea în planul conștiinței politice, al existenței politice, apoi, indiferent că subiectul este de inspirație istorică sau de actualitate, în mod deschis, programatic, autorul își definește poziția judecății exercitate asupra eroilor și întâmplărilor ca fiind cea a înaltelor idealuri comuniste, ca fiind făcută în spiritul și în numele valorilor esențiale ale societății noastre socialiste. Pe de altă parte, istoria pe care Chitic o dezvoltă în piesele sale nu are niciodată aerul noutății, ba, dimpotrivă, ea se desfășoară în general în limitele faptelor cunoscute, chiar apelează la memoria sau experiența cititorului, a spectatorului pentru a suplini nu atât eclipsele de timp și acțiune, cât mai ales pentru a discerne, a corelaționa sensurile ideatice profunde ale evenimentelor. Adeseori textul este discursiv, replicile, chiar dacă nu totdeauna sunt scurte, par spuse cu sufletul la gură, sacadat, un anume tip de agresiune se exercită permanent asupra spectatorului, nu prin luarea lui ca partener în dialog, ci prin implicarea lui morală. Cuvintele au efectul unor cartușe dumdumtrad., menite să zdruncine eventuala comoditate a privitorului, gândul că și măcar unul dintre lectori sau dintre cei aflați în sală s-ar fofila în neatenție supărându-l atât de tare pe autor, încât e-n stare să-l bombardeze, să-l biciuie pe acesta până la sfârșit, fără ca sărmanul să mai înțeleagă mare lucru. De ce? Pentru că în aparența lor discursivitate, piesele sunt construite pe o logică foarte strictă, ca într-o ecuație, iar „scăparea” unui element poate echivala cu pierderea unui număr din respectiva ecuație, rezultatul fiind fie incorect, fie evident absurd. Pe de altă parte, convenția teatralăglosar funcționează deschis, programatic, Paul Cornel Chitic vrând mai puțin să dea iluzia realității prin imaginarea unor fapte, a unor personaje, a unei „povești” purtând amprenta asemănării, cât mai ales prin aducerea la rampă a unor idei arzătoare, a unor atitudini, a unor moduri de gândire ce se vor analizate, afirmate sau contestate cu claritate, tranșant. Astfel Mârâiala se constituie ca un fel de proces cu un unghi dublu la vedere: unul, cel consumat la nivelul întâmplărilor, este intentat lui Samuil Mușaglosar, tânărul care refuză să primească remunerația ce nu mai reprezenta valoarea unei munci, ci a aparenței ei, de către cei din jurul său, de către cei care, ajunși la posturi importante, le vor apărate nu prin realitatea efortului lor constructiv, ci prin măreția cuvintelor, prin rezonanța lozincilor. Celălalt, generalizator, făcut în numele idealurilor de adevăr și dreptate ale societății noastre este intentat de Mușa cu adevărată intransigență revoluționară tuturor celor care, fie că sub aparența unui întreg arsenal de gesturi și mimând o etică înaintată nu urmăresc decât meschinul interes personal, fie că din comoditate sau dintr-o teamă fără fundament se transformă în instrumente ușor manevrabile, mulțumindu-se doar să mai „mârâie” din când în când. Spectatorul este la rândul lui inculpat și judecător, el nu este spectator decât în măsura în care, în seara respectivă totul i se întâmplă altcuiva. Așadar, o participare directă, nu fizic, ci morală a privitorului presupusă în textul lui Chitic și clar afirmativă în spectacolul semnat de Cristian Hadjiculea, un spectacol de o cursivitate de invidiat, de o claritate cristalină, dovedind nu numai puterea de înțelegere, de pătrundere a esenței unui text dificil (mai ales prin formula adoptată, câteodată de teatru în teatrutrad., alteori de un realism cinematografic, alteori de un simbolism pregnant), dar și forța și știința de a da trup, realitate palpabilă unei scriituri cantonate în sfera ideilor. În spațiul atât de pretențios al Teatrului Foarte Mic, care presupune o rafinată, dar și foarte strictă folosire a locului de jocglosar, spectatorii sunt așezați pe două laturi, astfel încât, ca țărmul stâncos al unui golf, ei primesc din plin valurile zbuciumului omenesc, strălucitoarele vapoare, înecații și sticlele cu documente prețioase invitând pe temerari să descopere comori nebănuite. „Oceanul” e al vieții de fiecare zi: un colț de întreprindere, clubul ei cu mesele și scena, o cameră închiriată (din nou, din păcate în paranteză, trebuie subliniat talentul scenografului Vitorio Holtier, al tinerei Anca Pâslarusursa, semnatara costumelor, foarte buna lor colaborare cu regizorul). Peste tot, mari lozinci, fie gata afișate, fie în lucru, din care nu cunoaștem decât subiectul: Omul.
Ce este el, ce vrea să fie el, ce trebuie să fie el în societatea noastră, dorește să dezbată spectacolul, trebuie să se întrebe spectatorii, vrea să afle Samuil Mușa. Pentru că Mușa — un Dinu Manolache care deja confirmă calități de excelent actor — nu vrea să-și facă sieși dreptate, ci vrea prin atitudinea lui să scoată la iveală adevărul, să-i oblige pe cei din jur să ia cunoștință de el. Prin gestul său de aparentă bravadă el contestă de pe poziția intransigenței revoluționare pe cei care, luându-și drept scut fraze generoase, rămân doar la simpla lor enunțare fără a se pătrunde de sensul lor, fără a se gândi să-l transforme în realitate. El se războiește cu Capalb, căruia Jean Lorin Florescu îi construiește cu rafinament o alură rigidă și încrâncenată în minciună, ranchiunos și stăpân absolut pe o situație pentru care e-n stare de orice ca s-o mențină. Mult mai abil, mai bun cunoscător al reacțiilor celor din jur, dar și al metodelor prin care să mimeze omenia, înțelegerea și intransigența, totodată, Caina este, în interpretarea lui Gheorghe Visu, un personaj memorabil. Memorabil mai ales prin marea știință cu care actorul reușește, cu un echilibru dat de talentul său excepțional, să apeleze la o enormă paletă de gesturi, ticuri, atitudini conturând cu pregnanță un anume tip uman, fără însă a cădea niciodată în șarja (greu, incredibil de greu, momentul când Caina se află printre muncitori la ora mesei, realizat antologic). Este, aceasta, o trăsătură a întregului spectacol realizat de Cristian Hadjiculea: capacitatea de a da individualitate și totodată naturalețe personajelor și întâmplărilor, gradul înalt al realismului scenic nefiind atins nici o clipă de pedestrul, de falsul naturalism ce bântuie cam prea mult pe scenele noastre (și simbolul și metafora nu sunt deloc „nerealiste” în teatru, un exemplu foarte bun dând și acest spectacol în scena ședinței de „reabilitare” a lui Mușa). Ileana Dunăreanu (dintr-un rol aparent plat ca cel al lui Tințu, membră a brigăzii artisticeglosar, care deși știe de partea cui e adevărul e gata la orice compromis din teamă să nu-și piardă postul, ea reușește unul semnificativ, cheie pentru spectacol) și Rodica Negrea (și simpla ei prezență emană atâta talent nativ încât ți-e teamă să nu „dea-n clocot”), Vistrian Roman și Sorin Medeleni, Liana Ceterchi, Marian Rilea și chiar „figurația obligatorie” alcătuită din studenți la I.A.T.C.glosar nu distonează nici o clipă, nu ies din ritm, nu apelează la modalități facile de joc — repet, existau oricând premisele unor atari „scăpări” — fapt care dă montării de la Teatrul Foarte Mic semnate de Cristian Hadjiculea, unitate și forță, coerență și incandescență a ideilor.
MIRUNA IONESCU
Notele ediției
sursa Distribuția: Dinu Manolache (Samuil Mușa), Gheorghe Visu (Caina), Jean Lorin Florescu (Capalb), Ileana Dunăreanu (Tințu), Rodica Negrea, Vistrian Roman, Sorin Medeleni, Liana Ceterchi, Marian Rilea (în bibliografia Adrianei Popescu: „Marian Râlea”), cu studenți ai I.A.T.C. (între ei Radu Duda, n. 1960, Iași).
sursa Cronică din rubrica «Cronica teatrală» a cotidianului «Scînteia tineretului», vineri 5 iunie 1981, la «Mârâiala», Teatrul Foarte Mic, regia Cristian Hadji-Culea, decoruri Vittorio Holtier, costume Anca Pâslaru (premiera 19 martie 1981). Miruna Ionescu — cronicarul; anii de viață nu i-am verificat.
sursa Afirmația nu e exactă: înaintea Cronicii personale a lui Laonic (Piatra Neamț, 1969) se jucase Restaurarea hainelor Sfântului Augustin (Timișoara, 1967), iar după ea Drumul încrederii (Iași, 1971) și Întors din singurătate (București, 1977).
trad. „teatru în teatru” — procedeul piesei care cuprinde o altă reprezentație jucată de personaje; aici, brigada artistică ce „joacă” povestea lui Mușa.
Glosar — teatru politic: „Teatrul politic” e numele dat în secolul XX teatrului care își asumă deschis o funcție de intervenție în viața cetății: Erwin Piscator (Das politische Theater, 1929), Bertolt Brecht, teatrul documentar al lui Peter Weiss, trupele militante ale anilor ’60–’70. Paul Cornel Chitic s-a revendicat de la această tradiție încă din 1974: „Niciodată nu am scris un altfel de teatru decât politic”; chiar înclinația spre „redundanțele lingvistice” a primelor piese voia să arate „mecanismul social care duce la automatismul de exprimare” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Modelele mărturisite: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht”; „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»).
Critica a consacrat formula odată cu piesele de la sfârșitul anilor ’70. Mira Iosif numește Suntem și rămânem, Schimbarea la față și Europa, aport, viu sau mort! „cele trei piese importante din dosarul teatrului politic”: „personajele sunt măști și nu caractere”, „personifică idei și nu apelează la sentimente”, iar „perpendiculara care le intersectează drumul este Revoluția”; publicul e „componentă indispensabilă în partitura teatrului politic” (în «Piese politice»). Mircea Iorgulescu le socotește „teatru politic prin intenții și substanță”, situate „într-o unică dimensiune: aceea a politicii”, o materie „ce presupune în chip necesar participarea”: „între spectator și scenă se naște un raport nou” (în «Teatrul participării»).
Participarea are, la Chitic, forme diferite. În Schimbarea la față e fizică și opresivă: spectatorii sunt numărați, despărțiți și „mânate pe scenă” în convoaie de „Oamenii ordinii” (în «Teatrul participării»), iar torționarii circulă printre ei (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). În Europa, aport, viu sau mort! e, dimpotrivă, „o izolare voită a spectatorului de scenă, menită să favorizeze detașarea necesară înțelegerii” (în «Teatrul participării»). În Mârâiala, „spectatorul este la rândul lui inculpat și judecător” — „o participare directă, nu fizic, ci morală” (în «Spectacolul — viața textului»).
Pentru Mircea Ghițulescu, piesele sunt „autentic teatru politic” și „veritabile studii de politologie”, cu „un nivel de filozofie a istoriei” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); pentru Adrian Dohotaru, cauza dramaturgului e aceea „a unui teatru politic până în măduva oaselor”, deși demonstrația Mârâielii i se pare „ratată” (în «Miza și mârâiala»). Valentin Silvestru intitulează cronica la spectacolul sătmărean din 1989 „Teatrul politic autentic”: dramaturgul „extinde parabola asupra oricărui totalitarism” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Toți observă și paradoxul acestui teatru, al unui autor „din cei mai citați și mai puțini jucați autori români contemporani” (în «Performanțele unei trupe mici»). Mira Iosif îl explică „prin lipsa noastră de tradiție în domeniul teatrului politic de această factură, de implicare nemijlocită, publicistică, în eveniment” (în «Piese politice»); Mircea Ghițulescu scrie că „ne vom simți vinovați, peste ani,” pentru că acestor piese nu li s-au găsit „scena, publicul și comentatorii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»). Vezi teatru agitatoric, teatrul epic, teatru-document. → glosar: teatru în teatru
trad. „cartuș dumdum” — glonț cu vârful tăiat sau moale, care se deformează în corp; numele vine de la arsenalul din Dum Dum, lângă Calcutta, unde a fost fabricat întâi.
sursa Anca Pâslaru — creatoarea costumelor spectacolului; date biografice sigure n-am găsit.
glosar Cristian Hadji-Culea — Cristian Hadji-Culea (n. 1952) — regizor, autorul spectacolelor cu Mârâiala la Teatrul Foarte Mic și la Teatrul de Nord din Satu Mare (1981) (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); vezi și (în «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele»). În text și „Hadjiculea”, „Hadji Culea”.
glosar decor — Cadrul material al spectacolului. P. C. Chitic îl definește în Teatrul obiectelor ca „obiect figurativ”, „spațiu politic”, „obiect de utilitate ideologică” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»); cronicile spectacolelor lui descriu decorurile lui Mihai Mădescu (în «Valoarea cheamă exigența»), Virgil Luscov (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic») și Vittorio Holtier (în «Miza și mârâiala» și «Spectacolul — viața textului»).
glosar Vittorio Holtier — Vittorio Holtier (1945–2014) — scenograf și pictor, autorul decorurilor Mârâielii la Teatrul Foarte Mic (1981) (în «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). În text și „Vitorio”.
glosar Dinu Manolache — Dinu Manolache (1955–1998) — actor de teatru și film; Samuil Mușa în Mârâiala de la Teatrul Foarte Mic (1981), unul dintre primele lui roluri mari (în «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Gheorghe Visu — Gheorghe Visu (n. 1951) — actor de teatru și film, mulți ani la Teatrul Mic; Caina în Mârâiala de la Teatrul Foarte Mic, „un personaj memorabil” (Miruna Ionescu) (în «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Cronica personală a lui Laonic — „Piesă aproape istorică” despre Vlad Țepeș și cronicarul Laonic, tipărită de A.T.M. (1968); jucată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (septembrie 1969, regia Magda Bordeianu, scenografia Mihai Mădescu) (în «Valoarea cheamă exigența» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z») și, în stagiunea 1977–1978, sub titlul Întors din singurătate, la Teatrul „Ion Vasilescu” din București (în «Rigoarea realității» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Schimbarea la față — Piesă în patru părți, publicată în «Teatrul», 2/1978 (Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, 1978) și în volumul Mârâiala (1982): un „lagăr politic ambulant, de reeducare” într-o țară latino-americană, scris pentru scenă centrală, în care spectatorii sunt mânați pe scenă ca deținuți (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Europa, aport, viu sau mort — „Comedie politică în cinci acte” (titlul exact: Europa, aport, viu sau mort!), publicată integral în «Teatrul», 9/1979, și în volumul Mârâiala (1982): aparatul polițienesc habsburgic urmărindu-l pe Nicolae Bălcescu, „erou absent”. Premiera la Bârlad (26 iulie 1982, regia Matei Varodi), apoi la Teatrul de Nord din Satu Mare (1989, regia Cristian Ioan) (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
glosar „Teatrul” — Revista lunară de specialitate a teatrului românesc (București, 1956–1989), care a publicat Schimbarea la față (2/1978) și Europa, aport, viu sau mort! (9/1979); din 1983 P. C. Chitic a fost redactor al ei (în «Teatrul participării», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
glosar Mârâiala — „Deturnare de la o ședință înscenată într-un prolog și cinci acte”: Samuil Mușa refuză să-și ridice salariul pentru o muncă doar mimată și e strivit de ierarhia întreprinderii; „mârâiala”, critica șoptită, e „cel mai grav dintre păcatele capitale”. Premiera la Teatrul Foarte Mic (19 martie 1981, regia Cristian Hadji-Culea), apoi la Satu Mare și Sibiu; și titlul volumului de teatru din 1982 (Cartea Românească; Premiul Asociației Scriitorilor din București) (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar teatru politic — „Teatrul politic” e numele dat în secolul XX teatrului care își asumă deschis o funcție de intervenție în viața cetății: Erwin Piscator (Das politische Theater, 1929), Bertolt Brecht, teatrul documentar al lui Peter Weiss, trupele militante ale anilor ’60–’70. Paul Cornel Chitic s-a revendicat de la această tradiție încă din 1974: „Niciodată nu am scris un altfel de teatru decât politic”; chiar înclinația spre „redundanțele lingvistice” a primelor piese voia să arate „mecanismul social care duce la automatismul de exprimare” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Modelele mărturisite: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht”; „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»).
Critica a consacrat formula odată cu piesele de la sfârșitul anilor ’70. Mira Iosif numește Suntem și rămânem, Schimbarea la față și Europa, aport, viu sau mort! „cele trei piese importante din dosarul teatrului politic”: „personajele sunt măști și nu caractere”, „personifică idei și nu apelează la sentimente”, iar „perpendiculara care le intersectează drumul este Revoluția”; publicul e „componentă indispensabilă în partitura teatrului politic” (în «Piese politice»). Mircea Iorgulescu le socotește „teatru politic prin intenții și substanță”, situate „într-o unică dimensiune: aceea a politicii”, o materie „ce presupune în chip necesar participarea”: „între spectator și scenă se naște un raport nou” (în «Teatrul participării»).
Participarea are, la Chitic, forme diferite. În Schimbarea la față e fizică și opresivă: spectatorii sunt numărați, despărțiți și „mânate pe scenă” în convoaie de „Oamenii ordinii” (în «Teatrul participării»), iar torționarii circulă printre ei (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). În Europa, aport, viu sau mort! e, dimpotrivă, „o izolare voită a spectatorului de scenă, menită să favorizeze detașarea necesară înțelegerii” (în «Teatrul participării»). În Mârâiala, „spectatorul este la rândul lui inculpat și judecător” — „o participare directă, nu fizic, ci morală” (în «Spectacolul — viața textului»).
Pentru Mircea Ghițulescu, piesele sunt „autentic teatru politic” și „veritabile studii de politologie”, cu „un nivel de filozofie a istoriei” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); pentru Adrian Dohotaru, cauza dramaturgului e aceea „a unui teatru politic până în măduva oaselor”, deși demonstrația Mârâielii i se pare „ratată” (în «Miza și mârâiala»). Valentin Silvestru intitulează cronica la spectacolul sătmărean din 1989 „Teatrul politic autentic”: dramaturgul „extinde parabola asupra oricărui totalitarism” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Toți observă și paradoxul acestui teatru, al unui autor „din cei mai citați și mai puțini jucați autori români contemporani” (în «Performanțele unei trupe mici»). Mira Iosif îl explică „prin lipsa noastră de tradiție în domeniul teatrului politic de această factură, de implicare nemijlocită, publicistică, în eveniment” (în «Piese politice»); Mircea Ghițulescu scrie că „ne vom simți vinovați, peste ani,” pentru că acestor piese nu li s-au găsit „scena, publicul și comentatorii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»). Vezi teatru agitatoric, teatrul epic, teatru-document.
glosar convenția teatrală — Ansamblul regulilor acceptate deopotrivă de scenă și de sală, prin care semnele vădit artificiale sunt primite ca lume. La Chitic, convenția e afișată, „la vedere”: „convenția teatrală funcționează deschis, programatic” (în «Spectacolul — viața textului»); Mira Iosif vorbește despre „convenții teatrale afișate și sintetizatoare” (în «Piese politice»), iar Artur Silvestri despre „insatisfacția față de convențiile teatrale” a dramaturgului (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar Samuil Mușa — Eroul Mârâielii: „comunist fără frică și fără prihană”, care refuză retribuția pentru o muncă doar mimată și se revoltă împotriva mistificării din întreprindere; la Teatrul Foarte Mic, Dinu Manolache (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). În text și „Samuel Mușa”.
glosar spațiul de joc — Locul în care se desfășoară jocul actorilor, așa cum îl delimitează scenografia (în «Valoarea cheamă exigența»); spațiul Teatrului Foarte Mic presupune „o rafinată, dar și foarte strictă folosire a locului de joc” (în «Spectacolul — viața textului»); cf. studiul lui Mihai Nadin despre „funcționalitatea regiei locului de joc” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
glosar brigadă artistică — Brigada artistică de agitație era, în România comunistă, o formație de amatori — muncitori, funcționari, elevi, studenți — dintr-o întreprindere, instituție, școală sau cămin cultural, care pregătea un program scurt de scenete satirice, cântece, versuri și montaje de lozinci: elogiul „realizărilor” și criticarea, pe nume, a „lipsurilor” din colectiv. Forma descinde din brigăzile de agitație sovietice ale anilor ’20 (vezi agitprop); brigăzile concurau în festivaluri de amatori, după 1976 mai ales în festivalul „Cântarea României”.
În Mârâiala, P. C. Chitic folosește brigada ca procedeu de construcție. Victor Ernest Mașek, în caietul-program al spectacolului de la Teatrul Foarte Mic: „Aduse între oglinzile paralele ale procedeului numit «teatru în teatru», avatarurile lui Samuil Mușa sunt redate în interpretarea unei brigăzi artistice de agitație”, iar în acest „ping-pong dintre realitate și aparență, cuvintele disimulate își pierd falsa aureolă revoluționară” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). Miruna Ionescu remarcă rolul Tințu, „membră a brigăzii artistice, care deși știe de partea cui e adevărul e gata la orice compromis”; peste tot, pe scenă, „mari lozinci, fie gata afișate, fie în lucru” (în «Spectacolul — viața textului»).
Procedeul e, așadar, o parodie a limbajului oficial: brigada, instrument al propagandei, e pusă să joace chiar cazul pe care ierarhia vrea să-l înăbușe. Adrian Dohotaru l-a citit însă ca pe o slăbiciune: „Se judecă aici, prin procedeele brigăzilor artistice de agitație, cazul unui tânăr”; autorul „rămâne prea mult prizonierul investigației de... brigadă artistică”, iar stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»).
Celelalte cronici leagă formula de teatrul epic al piesei — „secvențe intercalate cu songuri-comentarii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»), „cuplete, înscenări, apeluri către public” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic») — și de teatrul agitatoric asumat de dramaturg. Vezi teatru în teatru, teatru agitatoric.
glosar I.A.T.C. — Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București (azi U.N.A.T.C.) (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”», «Teatru și experiment», «Spectacolul — viața textului», «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).