Despre Paul Cornel Chitic (1966–2007)
Miza și mârâiala
Adrian Dohotaru — «Flacăra», nr. 25, 18 iunie 1981, p. 16
Cronica spectacolelor
Am venit să vedemsursa Mârâialaglosar de Paul Cornel Chitic cu neliniște și entuziasm. Stare contradictorie alimentată de unele comentarii de culise și de presă. Și am plecat acasă grăbiți.
Autorul piesei este un frenetic. E în stare să cadă pentru teatru, în linia întâi, cu pieptul în gura unui tun sau în bătaia rafalelor de mitralieră ale tuturor scepticilor din lume. Își pune viața în joc pentru teatru la ruletele tuturor conflictelor estetice și curentelor de opinii care bântuie scena, apărând bunul simț și bunul gust. Pasiunea sa pentru teatru irită, face adepți, lasă indiferenți prin toate culisele. Existența dramaturgului Paul Cornel Chitic nu poate trece niciodată neobservată. Publică teatru și, paradoxal, e jucat cu întârziere și periferic. Experimentează teatru iar criticii literari, teoreticienii, actorii și regizorii îl comentează, de obicei, cu admirație. Nu se poate să nu îmbrățișezi cauza pentru care luptă Paul Cornel Chitic și care e de fapt cauza nobilă a unui teatru implicat în marile dileme ale epocii, a unui teatru politicglosar până în măduva oaselor.
Debutul piesei Mârâiala e deconcertant. Din cauza încrucișărilor rapide de replici și a mișcării obositoare prin scena proiectată printre spectatori, scapă atenției câteva avertismente necesare pentru receptarea limpede a dezbaterii. Spectacolul ne implică într-adevăr, adică ne face să suferim împreună cu eroii, să zâmbim, să ne amăgim, să ne plictisim și să rămânem indiferenți! (Uneori și indiferența este un nivel de implicare). Miza se anunță puternică dar rămâne epidermică. Se judecă aici, prin procedeele brigăzilor artistice de agitațieglosartrad., cazul unui tânăr, Samuil Mușaglosar, care refuză să-și mai ridice retribuția, câtă vreme tovarășii săi de muncă se fac că muncesc și conducerea întreprinderii se face că-i plătește. Criză de conștiință? Da. Numai că e o criză care se confundă uneori cu o criză de nervi. Asta și din cauza lui Dinu Manolacheglosarsursa, actor excepțional, care aici nu-și poate salva rolul, insuficient închegat de autor, decât prin exasperare. Personajul e când ridicat în slăvi, când demolat, ca în viață, dar din păcate planurile estetice ale problematicii rămân confuze și până la urmă nu mai înțelegi dacă merită să fie purtătorul unei cauze nobile, purtătorul cauzei spectatorilor sau să fie uitat cât mai repede. Dacă piesa este o criză de conștiință, autorul a greșit pentru că n-a reușit să pătrundă mai adânc în resorturile intime ale personajelor și rămâne prea mult prizonierul investigației de... brigadă artistică. Personajele nu au profunzime, nu au biografie (decât schematică, întâmplătoare), conflictul se diluează, problematica se dezintegrează, miza eșuează. Păcat. Ar fi putut atinge dimensiunile unei drame general valabile, a omului care se opune lucid și demn ipocriziei, poltroneriei, prostiei și ditirambei demagogice. Pretextul și mai apoi stilul spectacolului, care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori.
Cristian Hadji Culeaglosar a investitsursa aici multă imaginație, a „mișcat” interpreții cu sens și fără sens prin scenă, ca să dea impresia că se întâmplă totuși ceva grav sub reflectoare, a imprimat dramei un ritm de farsă, a colorat personajele până dincolo de text și a creat un spectacol derutant. Dintr-o distribuție aglomerată pentru posibilitățile scenei de la Teatrul Foarte Mic se detașeazăsursa Gheorghe Visuglosar, inteligent, ironic, comentându-se în „subsidiar”, cu un surâs perfid, malițios într-un cenzor cu „maniere elegante”, Jean Lorin Florescu, interpretând perfect un rol de imbecil agresiv și aproape criminal, urmare a unui studiu atent asupra tipului uman din viața de toate zilele, Sorin Medeleni, șiret, fluctuant, laș într-un rol de lichea încovoiată, Rodica Negrea, explozivă într-o complice de alcov cu viață duplicitară, Liana Ceterchi, foarte bună în foiletonul colorat al unei vecine parșive.
Decorulglosar lui Vittorio Holtierglosarsursa, între banal și kitschtrad., adică neplăcut la vedere, e adaptat corect situațiilor textului.
Până la urmă piesa ne învață că nu e destul să mârâi (eventual în burlanul sobei), ci să iei atitudine, să-ți asumi răspunderea în fața vieții, în numele adevărului și în sensul progresului. Demonstrația este însă deocamdată eliptică. Demonstrația este însă deocamdată ratată. După părerea noastră Paul Cornel Chitic este un dramaturg pentru cauze mai mari!
ADRIAN DOHOTARU
Notele ediției
sursa Cronică din rubrica «Cronica spectacolelor» a săptămânalului «Flacăra» (condus din 1973 de Adrian Păunescu), nr. 25, 18 iunie 1981, la spectacolul «Mârâiala» de Paul Cornel Chitic, Teatrul Foarte Mic din București, regia Cristian Hadji-Culea (premiera 19 martie 1981). În bibliografia Adrianei Popescu, mai jos, cronica e datată „19 iunie 1981”. Adrian Dohotaru — cronicarul; anii de viață nu i-am verificat.
trad. „brigadă artistică de agitație” — formație de amatori din întreprinderi, școli sau cămine culturale, care juca scenete satirice și versuri propagandistice; vezi glosarul.
sursa Dinu Manolache (13 mai 1955, Rogova, jud. Mehedinți – 3 septembrie 1998, București) — actor de teatru și film, absolvent al I.A.T.C. în 1980 (clasa lui Octavian Cotescu); rolul lui Samuil Mușa e unul dintre primele lui roluri mari.
sursa Cristian Hadji-Culea (n. 13 martie 1952, București) — regizorul spectacolului; vezi și nota de la «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» (Teatrul de Nord).
sursa Teatrul Foarte Mic — sală bucureștiană de mici dimensiuni, condusă în anii ’80 împreună cu Teatrul Mic (director Dinu Săraru, 1977–1990); la Mârâiala, spectatorii stăteau pe două laturi ale locului de joc (vezi cronica Mirunei Ionescu). Actorii numiți: Gheorghe Visu, Jean Lorin Florescu, Sorin Medeleni, Rodica Negrea (soția lui Dinu Manolache), Liana Ceterchi; anii lor de viață nu i-am verificat.
sursa Vittorio Holtier (13 octombrie 1945 – februarie 2014; tipărit „Vitorio”) — scenograf, pictor și profesor de scenografie, absolvent al Liceului de Arte Plastice din București (1964), autor a peste patruzeci de scenografii (după dmtr.ro).
trad. „kitsch” (germ.) — obiect sau artă de prost gust, care imită ieftin frumosul.
glosar Mârâiala — „Deturnare de la o ședință înscenată într-un prolog și cinci acte”: Samuil Mușa refuză să-și ridice salariul pentru o muncă doar mimată și e strivit de ierarhia întreprinderii; „mârâiala”, critica șoptită, e „cel mai grav dintre păcatele capitale”. Premiera la Teatrul Foarte Mic (19 martie 1981, regia Cristian Hadji-Culea), apoi la Satu Mare și Sibiu; și titlul volumului de teatru din 1982 (Cartea Românească; Premiul Asociației Scriitorilor din București) (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar teatru politic — „Teatrul politic” e numele dat în secolul XX teatrului care își asumă deschis o funcție de intervenție în viața cetății: Erwin Piscator (Das politische Theater, 1929), Bertolt Brecht, teatrul documentar al lui Peter Weiss, trupele militante ale anilor ’60–’70. Paul Cornel Chitic s-a revendicat de la această tradiție încă din 1974: „Niciodată nu am scris un altfel de teatru decât politic”; chiar înclinația spre „redundanțele lingvistice” a primelor piese voia să arate „mecanismul social care duce la automatismul de exprimare” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Modelele mărturisite: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht”; „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»).
Critica a consacrat formula odată cu piesele de la sfârșitul anilor ’70. Mira Iosif numește Suntem și rămânem, Schimbarea la față și Europa, aport, viu sau mort! „cele trei piese importante din dosarul teatrului politic”: „personajele sunt măști și nu caractere”, „personifică idei și nu apelează la sentimente”, iar „perpendiculara care le intersectează drumul este Revoluția”; publicul e „componentă indispensabilă în partitura teatrului politic” (în «Piese politice»). Mircea Iorgulescu le socotește „teatru politic prin intenții și substanță”, situate „într-o unică dimensiune: aceea a politicii”, o materie „ce presupune în chip necesar participarea”: „între spectator și scenă se naște un raport nou” (în «Teatrul participării»).
Participarea are, la Chitic, forme diferite. În Schimbarea la față e fizică și opresivă: spectatorii sunt numărați, despărțiți și „mânate pe scenă” în convoaie de „Oamenii ordinii” (în «Teatrul participării»), iar torționarii circulă printre ei (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). În Europa, aport, viu sau mort! e, dimpotrivă, „o izolare voită a spectatorului de scenă, menită să favorizeze detașarea necesară înțelegerii” (în «Teatrul participării»). În Mârâiala, „spectatorul este la rândul lui inculpat și judecător” — „o participare directă, nu fizic, ci morală” (în «Spectacolul — viața textului»).
Pentru Mircea Ghițulescu, piesele sunt „autentic teatru politic” și „veritabile studii de politologie”, cu „un nivel de filozofie a istoriei” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); pentru Adrian Dohotaru, cauza dramaturgului e aceea „a unui teatru politic până în măduva oaselor”, deși demonstrația Mârâielii i se pare „ratată” (în «Miza și mârâiala»). Valentin Silvestru intitulează cronica la spectacolul sătmărean din 1989 „Teatrul politic autentic”: dramaturgul „extinde parabola asupra oricărui totalitarism” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Toți observă și paradoxul acestui teatru, al unui autor „din cei mai citați și mai puțini jucați autori români contemporani” (în «Performanțele unei trupe mici»). Mira Iosif îl explică „prin lipsa noastră de tradiție în domeniul teatrului politic de această factură, de implicare nemijlocită, publicistică, în eveniment” (în «Piese politice»); Mircea Ghițulescu scrie că „ne vom simți vinovați, peste ani,” pentru că acestor piese nu li s-au găsit „scena, publicul și comentatorii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»). Vezi teatru agitatoric, teatrul epic, teatru-document.
glosar brigadă artistică — Brigada artistică de agitație era, în România comunistă, o formație de amatori — muncitori, funcționari, elevi, studenți — dintr-o întreprindere, instituție, școală sau cămin cultural, care pregătea un program scurt de scenete satirice, cântece, versuri și montaje de lozinci: elogiul „realizărilor” și criticarea, pe nume, a „lipsurilor” din colectiv. Forma descinde din brigăzile de agitație sovietice ale anilor ’20 (vezi agitprop); brigăzile concurau în festivaluri de amatori, după 1976 mai ales în festivalul „Cântarea României”.
În Mârâiala, P. C. Chitic folosește brigada ca procedeu de construcție. Victor Ernest Mașek, în caietul-program al spectacolului de la Teatrul Foarte Mic: „Aduse între oglinzile paralele ale procedeului numit «teatru în teatru», avatarurile lui Samuil Mușa sunt redate în interpretarea unei brigăzi artistice de agitație”, iar în acest „ping-pong dintre realitate și aparență, cuvintele disimulate își pierd falsa aureolă revoluționară” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). Miruna Ionescu remarcă rolul Tințu, „membră a brigăzii artistice, care deși știe de partea cui e adevărul e gata la orice compromis”; peste tot, pe scenă, „mari lozinci, fie gata afișate, fie în lucru” (în «Spectacolul — viața textului»).
Procedeul e, așadar, o parodie a limbajului oficial: brigada, instrument al propagandei, e pusă să joace chiar cazul pe care ierarhia vrea să-l înăbușe. Adrian Dohotaru l-a citit însă ca pe o slăbiciune: „Se judecă aici, prin procedeele brigăzilor artistice de agitație, cazul unui tânăr”; autorul „rămâne prea mult prizonierul investigației de... brigadă artistică”, iar stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»).
Celelalte cronici leagă formula de teatrul epic al piesei — „secvențe intercalate cu songuri-comentarii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»), „cuplete, înscenări, apeluri către public” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic») — și de teatrul agitatoric asumat de dramaturg. Vezi teatru în teatru, teatru agitatoric.
glosar Samuil Mușa — Eroul Mârâielii: „comunist fără frică și fără prihană”, care refuză retribuția pentru o muncă doar mimată și se revoltă împotriva mistificării din întreprindere; la Teatrul Foarte Mic, Dinu Manolache (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). În text și „Samuel Mușa”.
glosar Dinu Manolache — Dinu Manolache (1955–1998) — actor de teatru și film; Samuil Mușa în Mârâiala de la Teatrul Foarte Mic (1981), unul dintre primele lui roluri mari (în «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Cristian Hadji-Culea — Cristian Hadji-Culea (n. 1952) — regizor, autorul spectacolelor cu Mârâiala la Teatrul Foarte Mic și la Teatrul de Nord din Satu Mare (1981) (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); vezi și (în «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele»). În text și „Hadjiculea”, „Hadji Culea”.
glosar Gheorghe Visu — Gheorghe Visu (n. 1951) — actor de teatru și film, mulți ani la Teatrul Mic; Caina în Mârâiala de la Teatrul Foarte Mic, „un personaj memorabil” (Miruna Ionescu) (în «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar decor — Cadrul material al spectacolului. P. C. Chitic îl definește în Teatrul obiectelor ca „obiect figurativ”, „spațiu politic”, „obiect de utilitate ideologică” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»); cronicile spectacolelor lui descriu decorurile lui Mihai Mădescu (în «Valoarea cheamă exigența»), Virgil Luscov (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic») și Vittorio Holtier (în «Miza și mârâiala» și «Spectacolul — viața textului»).
glosar Vittorio Holtier — Vittorio Holtier (1945–2014) — scenograf și pictor, autorul decorurilor Mârâielii la Teatrul Foarte Mic (1981) (în «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). În text și „Vitorio”.