Despre Paul Cornel Chitic (1966–2007)
Mârâiala de Paul Cornel Chitic
Mircea Ghițulescu — publicație neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1981, p. 116–117
Teatrul de Nord din Satu Mare – Secția română
Volumul păstrează figura scanată din revistă.
Data premierei: 18 iunie 1981.
Regia: CRISTIAN HADJICULEAglosarsursa. Scenografiaglosar: VIRGIL LUSCOV. Muzica: NICU ALIFANTIS.
Distribuția: LAURENȚIU LAZĂR (Caina)sursa; CAROL ERDÖS (Mușa); CONSTANTIN DUMITRU (Capalb); ȘTEFAN MIREA (Geană); PETRE PANAIT (Șuvăilă); MARCEL MIREA (Mirțu); MARCELA ANDREI (Suzana); LERIDA BUCHOLZER (Domnișoara Tințu); ACHIANA VAIDA (Locatara); RADU SASE, TOEA BADIU și CORNEL FRIMU (Cei trei tineri).
Paul Cornel Chitic este un dramaturg înnăscutsursa, exclusivist și exigent, pentru care piesa de teatru nu este doar scenariu, ci operă dramatică, de sine stătătoare și durabilă. Modelul său a fost, probabil, Peter Weissglosarsursa, autorul pieselor Marat-Sade și Cântecul fantoșei lusitane, sau, ca să nu greșesc, teatrul politicglosar, în formulele practicate de la Brechtglosar la Peter Weiss. Chitic și-a apropiat o asemenea formulă, a adaptat-o temperamentului său expansiv și energic, aplicând-o obsesiv asupra unei zone tematice de interes imediat. Preocupat de fenomenul răspândirii socialismului, Chitic urmărește în piesele sale — fie că este vorba de Suntem și rămânemglosar, de Schimbarea la fațăglosarsursa sau de Europa, aport, viu sau mortglosar! (piese față de care ne vom simți vinovați, peste ani, pentru că nu le-am găsit scena, publicul și comentatorii) — aspecte diverse, contradictorii și dramatice, ale fenomenului. O meditație activă, ce exclude contemplarea. Autentic teatru politic, piesele lui Chitic sunt în același timp veritabile studii de politologie, în care, dincolo de fenomenele social-istorice concrete, care constituie nucleul lor, există un nivel de filozofie a istoriei, ce le ridică deasupra contingentului, asigurându-le perenitatea. Dacă, în Schimbarea la față, Chitic se oprea, ca un adevărat scriitor al lumii, asupra revoluției din Chilesursa, iar în Suntem și rămânem, sintetiza experiența începuturilor mișcării socialiste în România, Mârâialaglosar continuă cu perseverență aceste demersurisursa, aducând, însă, discuția aproape de noi, foarte aproape de noi, în plină și inconfortabilă actualitate. Este dificil de comentat piesa lui Chitic, pentru că există riscul de a denatura, printr-o atingere nepricepută, acest extrem de delicat edificiu polemic, subtil și temerar, fragil și vehement, ca însuși eroul ei principal, acel Samuil Mușaglosar, comunist fără frică și fără prihană, ce se revoltă împotriva sistemului de mistificare practicat în întreprinderea unde lucrează.
Mârâiala are, fără îndoială, calitatea unei sinteze, până acolo încât titlul însuși are șansa să devină definiția lapidară a unei maladii sociale. „...cel mai grav dintre păcatele capitale...”, mârâiala, defularea în particular și pe șoptite a simțului critic, este pusă în conflict cu atitudinea critică fățișă, demnă și constructivă. Samuel Mușa devine cavalerul acestei idei, și piesa, în formula ostentativă, dar eficientă, a „teatrului epicglosar”trad., urmărește, în secvențe intercalate cu songuri-comentariitrad., riscurile, deloc neglijabile, ale acestei atitudini. Observația socială necruțătoare a dramaturgului înregistrează toate tehnicile de intimidare folosite împotriva acestui ins, căzut parcă din Lună pe pla-
117
neta lui Caina — autoritate supremă în întreprindere, în portretul căruia Chitic și-a pus resentimentul față de totalitarism — și a lui Capalb (partitură scrisă în tușe caricaturale inspirate din teatrul proletcult-uluiglosarsursa), o planetă a mistificării tacite, de bună-voie acceptată și fără consecințe. Chitic își trece personajul prin acest purgatoriu, care începe prin amenințarea cu o așa-zisă opinie publică, falsificată, și se încheie cu cele mai josnice tentative de compromitere morală a acestui „profet nepoftit” al adevărului, al spiritului revoluționar. Între timp, trecută de la un for la altul, în ierarhia întreprinderii, cauza lui Mușa, cum spune autorul, „se stafidește, se împuținează, ajunge un mic conflict personal”. O piesă despre dreptul la exercitarea criticii, despre riscurile criticii, despre variantele ei denaturate și despre deformările pe care le suportă aplicarea ei practică; o piesă pe care Cristian Hadjiculea o regizează într-o variantă ușor modificată, mai ales de decorurileglosar lui Virgil Luscov, față de aceea de la Teatrul Foarte Mic.
Spectacolul, organizat ca „teatru de grup”trad., accentuează cu fermitate sensurile constructive ale textului și antrenează actorii într-o desfășurare trepidantă a întâmplărilor. Actorii au intrat cu multă convingere în jocul de echipă și obțin rezultate corecte în aplicarea acestei formule. În afara momentelor în care se precipită până la a face textul inaccesibil, Carol Erdös creează un Mușa convingător nu numai prin energia protestului, ci și prin candoarea și inocența pe care le adaugă subtextual. Bine distribuit în rolul lui Capalb, Constantin Dumitru are momente foarte bune în scenele de neputință și obtuzitate agresivă. Cu un registru restrâns de posibilități (s-ar putea să greșim), Laurențiu Lazăr are apariții corecte în stilul sec și autoritar (Caina). Pitoresc, poate prea dezinvolt în identificarea cu personajul (Mirțu, muncitor cinstit, dintr-o bucată, dar „independent”), este Marcel Mirea. Nu ne-au plăcut deloc micile jocuri satirice și trucuri, unele de împrumut (ca de exemplu scena unei ședințe cu Caina, în care este preluat, din O scrisoare pierdută de la Teatrul „Bulandra”sursa, jocul celui ce rămâne totdeauna fără scaun), sau tendința abuzivă spre parodie. Decorul, sugerând o ambianță industrială, al lui Virgil Luscov, complicat și voluminos, oferă adesea (mai ales tunelul-etuvă, în care actorii sunt uneori puși să joace) posibilitatea unor fericite metafore teatrale. Un spectacol important, cu o ținută modernă, și alert.
Mircea GHIȚULESCU
Notele ediției
sursa Cristian Hadji-Culea (n. 13 martie 1952, București; tipărit „Hadjiculea”, „Hadji Culea”) — regizor, absolvent al I.A.T.C., mai târziu profesor de regie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”. Virgil Luscov — arhitect și scenograf. Nicu Alifantis (n. 1954, Brăila) — cântăreț și compozitor de muzică folk, autor a numeroase muzici de scenă.
sursa Actorii Teatrului de Nord din Satu Mare: Laurențiu Lazăr, Carol Erdös, Constantin Dumitru (în cronica lui V. Silvestru din 1989: „Constantin Dumitra”), Marcel Mirea ș.a.; anii lor de viață nu i-am verificat. Cei mai mulți se regăsesc, opt ani mai târziu, în distribuția piesei Europa, aport, viu sau mort! la același teatru.
sursa Cronică la spectacolul «Mârâiala» de Paul Cornel Chitic, Teatrul de Nord din Satu Mare, secția română, premiera 18 iunie 1981 — a doua montare a piesei, după cea de la Teatrul Foarte Mic din București (premiera 19 martie 1981), în regia aceluiași Cristian Hadji-Culea. Revista nu se vede pe scan. Mircea Ghițulescu (14 august 1945, Cuca, jud. Argeș – octombrie 2010) — critic și istoric al teatrului, cronicar dramatic, dramaturg și romancier, autorul Istoriei dramaturgiei române contemporane și al Istoriei literaturii române. Dramaturgia (2008); fondatorul revistei «Drama» (2001).
sursa Peter Weiss (1916–1982) — scriitor și dramaturg german stabilit în Suedia, maestrul „teatrului-document”: Marat/Sade (Persecuția și asasinarea lui Jean-Paul Marat…, 1964), Cântecul fantoșei lusitane (Gesang vom Lusitanischen Popanz, 1967) — piesă documentară cu cântece împotriva colonialismului portughez.
sursa Paul Cornel Chitic, Mârâiala — „deturnare de la o ședință înscenată într-un prolog și cinci acte”, în volumul Mârâiala. Teatru (Editura Cartea Românească, București, 1982), Premiul Asociației Scriitorilor din București (1982); jucată la Teatrul Foarte Mic (1981), la Teatrul de Nord din Satu Mare (1981) și la Teatrul de Stat din Sibiu. Pentru ea nu există încă o ediție critică în această serie.
sursa Lovitura de stat militară din Chile (11 septembrie 1973), care a răsturnat guvernul de Unitate Populară al lui Salvador Allende (1908–1973); Schimbarea la față se petrece într-un „lagăr politic ambulant” sud-american.
sursa Vezi notele de la «Piese politice».
trad. „song” (engl., „cântec”) — în teatrul lui Brecht, cântecul care întrerupe acțiunea pentru a o comenta.
trad. „teatrul epic” (germ. episches Theater) — formula lui Brecht: acțiunea e povestită și comentată, nu trăită iluzionist, cu songuri, titluri și „distanțare”; vezi glosarul.
Glosar — teatrului epic: Teatrul epic (germ. episches Theater) e formula elaborată de Bertolt Brecht între anii ’20 și ’50, în opoziție cu teatrul „dramatic” al identificării. Acțiunea nu se desfășoară ca o întâmplare în care spectatorul e prins, ci e povestită și întreruptă: titluri, proiecții, songuri care o comentează, adresări directe către sală. Actorul își arată personajul de la distanță, prin „gestul social” (gestus), iar spectatorul, ținut la distanță prin „efectul de distanțare” (Verfremdungseffekt), e chemat să judece, nu să se emoționeze.
Pentru criticii lui P. C. Chitic, Brecht e reperul principal. Mira Iosif găsește în Schimbarea la față „un gestus social în accepție brechtiană” și compară scena Metternich-Spălătoreasa cu „faimoasa înveșmântare a cardinalului Barberini, devenit Papă” din Viața lui Galilei (în «Piese politice»). Mircea Ghițulescu vede în dramaturgia lui „teatrul politic, în formulele practicate de la Brecht la Peter Weiss”, iar volumul din 1982, „în certă filiație brechtiană” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
Mârâiala e piesa cea mai apropiată de formulă: ea urmărește, „în formula ostentativă, dar eficientă, a «teatrului epic», [...] în secvențe intercalate cu songuri-comentarii”, riscurile atitudinii critice a lui Samuil Mușa (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); Artur Silvestri o numește „o comedie aproape brechtiană, conținând cuplete, înscenări, apeluri către public și în general cam tot ceea ce l-a făcut celebru pe Brecht” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). Convenția e afișată, nu ascunsă: autorul vrea „mai puțin să dea iluzia realității”, cât să aducă „la rampă” idei și atitudini (în «Spectacolul — viața textului»).
Valentin Silvestru, cronicând Europa, aport, viu sau mort! la Satu Mare, găsește formula cea mai plastică: „Închipuiți-vă Iașii în carnaval rescrisă de Brecht”; construcția „urmărește, în spirit brechtian, și ca și la autorii ce au ieșit din mantaua lui Brecht, adică Max Frisch, Hochhuth, Handke, Peter Weiss, felul cum politica retrogradă devine caricaturală” (în «Performanțele unei trupe mici»). Vezi songuri, gestus social, teatru politic. → glosar: teatrului epic
sursa „Proletcult” (rus. Пролеткульт, „cultura proletară”) — mișcarea culturală sovietică de după 1917 și, la noi, literatura și teatrul dogmatic al anilor ’50; vezi glosarul.
sursa «O scrisoare pierdută» de I. L. Caragiale (1884), regia și scenografia Liviu Ciulei, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, 1972; reluată de Ciulei în 1979. [I. L. Caragiale — O scrisoare pierdută (1884), ro.wikisource, ro]
trad. „teatru de grup” — spectacol construit pe jocul de echipă, nu pe roluri-vedetă, cu actori care trec dintr-un personaj în altul.
Glosar — teatru politic: „Teatrul politic” e numele dat în secolul XX teatrului care își asumă deschis o funcție de intervenție în viața cetății: Erwin Piscator (Das politische Theater, 1929), Bertolt Brecht, teatrul documentar al lui Peter Weiss, trupele militante ale anilor ’60–’70. Paul Cornel Chitic s-a revendicat de la această tradiție încă din 1974: „Niciodată nu am scris un altfel de teatru decât politic”; chiar înclinația spre „redundanțele lingvistice” a primelor piese voia să arate „mecanismul social care duce la automatismul de exprimare” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Modelele mărturisite: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht”; „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»).
Critica a consacrat formula odată cu piesele de la sfârșitul anilor ’70. Mira Iosif numește Suntem și rămânem, Schimbarea la față și Europa, aport, viu sau mort! „cele trei piese importante din dosarul teatrului politic”: „personajele sunt măști și nu caractere”, „personifică idei și nu apelează la sentimente”, iar „perpendiculara care le intersectează drumul este Revoluția”; publicul e „componentă indispensabilă în partitura teatrului politic” (în «Piese politice»). Mircea Iorgulescu le socotește „teatru politic prin intenții și substanță”, situate „într-o unică dimensiune: aceea a politicii”, o materie „ce presupune în chip necesar participarea”: „între spectator și scenă se naște un raport nou” (în «Teatrul participării»).
Participarea are, la Chitic, forme diferite. În Schimbarea la față e fizică și opresivă: spectatorii sunt numărați, despărțiți și „mânate pe scenă” în convoaie de „Oamenii ordinii” (în «Teatrul participării»), iar torționarii circulă printre ei (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). În Europa, aport, viu sau mort! e, dimpotrivă, „o izolare voită a spectatorului de scenă, menită să favorizeze detașarea necesară înțelegerii” (în «Teatrul participării»). În Mârâiala, „spectatorul este la rândul lui inculpat și judecător” — „o participare directă, nu fizic, ci morală” (în «Spectacolul — viața textului»).
Pentru Mircea Ghițulescu, piesele sunt „autentic teatru politic” și „veritabile studii de politologie”, cu „un nivel de filozofie a istoriei” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); pentru Adrian Dohotaru, cauza dramaturgului e aceea „a unui teatru politic până în măduva oaselor”, deși demonstrația Mârâielii i se pare „ratată” (în «Miza și mârâiala»). Valentin Silvestru intitulează cronica la spectacolul sătmărean din 1989 „Teatrul politic autentic”: dramaturgul „extinde parabola asupra oricărui totalitarism” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Toți observă și paradoxul acestui teatru, al unui autor „din cei mai citați și mai puțini jucați autori români contemporani” (în «Performanțele unei trupe mici»). Mira Iosif îl explică „prin lipsa noastră de tradiție în domeniul teatrului politic de această factură, de implicare nemijlocită, publicistică, în eveniment” (în «Piese politice»); Mircea Ghițulescu scrie că „ne vom simți vinovați, peste ani,” pentru că acestor piese nu li s-au găsit „scena, publicul și comentatorii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»). Vezi teatru agitatoric, teatrul epic, teatru-document. → glosar: teatru de grup
glosar Cristian Hadji-Culea — Cristian Hadji-Culea (n. 1952) — regizor, autorul spectacolelor cu Mârâiala la Teatrul Foarte Mic și la Teatrul de Nord din Satu Mare (1981) (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); vezi și (în «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele»). În text și „Hadjiculea”, „Hadji Culea”.
glosar scenografie — Arta alcătuirii spațiului vizual al spectacolului — decor, costume, obiecte, lumină. E tema volumului Teatrul obiectelor (1982), care o definește ca „spațiu politic”, „obiect de utilitate ideologică” și susține că „nu puterea de imaginare (regia), ci suportul care face posibilă vizualizarea (scenografia) poate determina redirecționarea spectacolului” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
glosar Peter Weiss — Peter Weiss (1916–1982) — dramaturg german stabilit în Suedia, maestrul teatrului-document (Marat/Sade, Ancheta, Cântecul fantoșei lusitane); pentru Mircea Ghițulescu, „probabil” modelul lui Chitic (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»); vezi și (în «Performanțele unei trupe mici»).
glosar teatru politic — „Teatrul politic” e numele dat în secolul XX teatrului care își asumă deschis o funcție de intervenție în viața cetății: Erwin Piscator (Das politische Theater, 1929), Bertolt Brecht, teatrul documentar al lui Peter Weiss, trupele militante ale anilor ’60–’70. Paul Cornel Chitic s-a revendicat de la această tradiție încă din 1974: „Niciodată nu am scris un altfel de teatru decât politic”; chiar înclinația spre „redundanțele lingvistice” a primelor piese voia să arate „mecanismul social care duce la automatismul de exprimare” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Modelele mărturisite: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht”; „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»).
Critica a consacrat formula odată cu piesele de la sfârșitul anilor ’70. Mira Iosif numește Suntem și rămânem, Schimbarea la față și Europa, aport, viu sau mort! „cele trei piese importante din dosarul teatrului politic”: „personajele sunt măști și nu caractere”, „personifică idei și nu apelează la sentimente”, iar „perpendiculara care le intersectează drumul este Revoluția”; publicul e „componentă indispensabilă în partitura teatrului politic” (în «Piese politice»). Mircea Iorgulescu le socotește „teatru politic prin intenții și substanță”, situate „într-o unică dimensiune: aceea a politicii”, o materie „ce presupune în chip necesar participarea”: „între spectator și scenă se naște un raport nou” (în «Teatrul participării»).
Participarea are, la Chitic, forme diferite. În Schimbarea la față e fizică și opresivă: spectatorii sunt numărați, despărțiți și „mânate pe scenă” în convoaie de „Oamenii ordinii” (în «Teatrul participării»), iar torționarii circulă printre ei (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). În Europa, aport, viu sau mort! e, dimpotrivă, „o izolare voită a spectatorului de scenă, menită să favorizeze detașarea necesară înțelegerii” (în «Teatrul participării»). În Mârâiala, „spectatorul este la rândul lui inculpat și judecător” — „o participare directă, nu fizic, ci morală” (în «Spectacolul — viața textului»).
Pentru Mircea Ghițulescu, piesele sunt „autentic teatru politic” și „veritabile studii de politologie”, cu „un nivel de filozofie a istoriei” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); pentru Adrian Dohotaru, cauza dramaturgului e aceea „a unui teatru politic până în măduva oaselor”, deși demonstrația Mârâielii i se pare „ratată” (în «Miza și mârâiala»). Valentin Silvestru intitulează cronica la spectacolul sătmărean din 1989 „Teatrul politic autentic”: dramaturgul „extinde parabola asupra oricărui totalitarism” (în «Performanțele unei trupe mici»).
Toți observă și paradoxul acestui teatru, al unui autor „din cei mai citați și mai puțini jucați autori români contemporani” (în «Performanțele unei trupe mici»). Mira Iosif îl explică „prin lipsa noastră de tradiție în domeniul teatrului politic de această factură, de implicare nemijlocită, publicistică, în eveniment” (în «Piese politice»); Mircea Ghițulescu scrie că „ne vom simți vinovați, peste ani,” pentru că acestor piese nu li s-au găsit „scena, publicul și comentatorii” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»). Vezi teatru agitatoric, teatrul epic, teatru-document.
glosar Brecht — Bertolt Brecht (1898–1956) — dramaturg, regizor și teoretician german, creatorul teatrului epic; reperul principal al teatrului politic al lui P. C. Chitic: „Mă gândesc la Piscator, la Brecht” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»); Mârâiala, „o comedie aproape brechtiană” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»); Europa..., „Iașii în carnaval rescrisă de Brecht” (în «Performanțele unei trupe mici»); vezi și (în «Piese politice», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
glosar Suntem și rămânem — „Piesă în opt părți”, „frescă dramatică din istoria agitată a mișcării muncitorești din România la sfârșitul veacului trecut”, publicată în fragmente («Teatrul», 6/1975; «România literară», 1976); scena e proiectată astfel încât să poată „etaja piramida puterii”: Presa, Parlamentul, Palatul (în «Piese politice», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Schimbarea la față — Piesă în patru părți, publicată în «Teatrul», 2/1978 (Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, 1978) și în volumul Mârâiala (1982): un „lagăr politic ambulant, de reeducare” într-o țară latino-americană, scris pentru scenă centrală, în care spectatorii sunt mânați pe scenă ca deținuți (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Europa, aport, viu sau mort — „Comedie politică în cinci acte” (titlul exact: Europa, aport, viu sau mort!), publicată integral în «Teatrul», 9/1979, și în volumul Mârâiala (1982): aparatul polițienesc habsburgic urmărindu-l pe Nicolae Bălcescu, „erou absent”. Premiera la Bârlad (26 iulie 1982, regia Matei Varodi), apoi la Teatrul de Nord din Satu Mare (1989, regia Cristian Ioan) (în «Piese politice», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z» și «Performanțele unei trupe mici»).
glosar Mârâiala — „Deturnare de la o ședință înscenată într-un prolog și cinci acte”: Samuil Mușa refuză să-și ridice salariul pentru o muncă doar mimată și e strivit de ierarhia întreprinderii; „mârâiala”, critica șoptită, e „cel mai grav dintre păcatele capitale”. Premiera la Teatrul Foarte Mic (19 martie 1981, regia Cristian Hadji-Culea), apoi la Satu Mare și Sibiu; și titlul volumului de teatru din 1982 (Cartea Românească; Premiul Asociației Scriitorilor din București) (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», «Stagiunea editorială» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Samuil Mușa — Eroul Mârâielii: „comunist fără frică și fără prihană”, care refuză retribuția pentru o muncă doar mimată și se revoltă împotriva mistificării din întreprindere; la Teatrul Foarte Mic, Dinu Manolache (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», «Miza și mârâiala», «Spectacolul — viața textului», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»). În text și „Samuel Mușa”.
glosar teatrului epic — Teatrul epic (germ. episches Theater) e formula elaborată de Bertolt Brecht între anii ’20 și ’50, în opoziție cu teatrul „dramatic” al identificării. Acțiunea nu se desfășoară ca o întâmplare în care spectatorul e prins, ci e povestită și întreruptă: titluri, proiecții, songuri care o comentează, adresări directe către sală. Actorul își arată personajul de la distanță, prin „gestul social” (gestus), iar spectatorul, ținut la distanță prin „efectul de distanțare” (Verfremdungseffekt), e chemat să judece, nu să se emoționeze.
Pentru criticii lui P. C. Chitic, Brecht e reperul principal. Mira Iosif găsește în Schimbarea la față „un gestus social în accepție brechtiană” și compară scena Metternich-Spălătoreasa cu „faimoasa înveșmântare a cardinalului Barberini, devenit Papă” din Viața lui Galilei (în «Piese politice»). Mircea Ghițulescu vede în dramaturgia lui „teatrul politic, în formulele practicate de la Brecht la Peter Weiss”, iar volumul din 1982, „în certă filiație brechtiană” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic» și «Stagiunea editorială»).
Mârâiala e piesa cea mai apropiată de formulă: ea urmărește, „în formula ostentativă, dar eficientă, a «teatrului epic», [...] în secvențe intercalate cu songuri-comentarii”, riscurile atitudinii critice a lui Samuil Mușa (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»); Artur Silvestri o numește „o comedie aproape brechtiană, conținând cuplete, înscenări, apeluri către public și în general cam tot ceea ce l-a făcut celebru pe Brecht” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»). Convenția e afișată, nu ascunsă: autorul vrea „mai puțin să dea iluzia realității”, cât să aducă „la rampă” idei și atitudini (în «Spectacolul — viața textului»).
Valentin Silvestru, cronicând Europa, aport, viu sau mort! la Satu Mare, găsește formula cea mai plastică: „Închipuiți-vă Iașii în carnaval rescrisă de Brecht”; construcția „urmărește, în spirit brechtian, și ca și la autorii ce au ieșit din mantaua lui Brecht, adică Max Frisch, Hochhuth, Handke, Peter Weiss, felul cum politica retrogradă devine caricaturală” (în «Performanțele unei trupe mici»). Vezi songuri, gestus social, teatru politic.
glosar proletcultismului — Proletcultism — de la rus. Пролеткульт („cultura proletară”), mișcarea culturală sovietică de după 1917; la noi, literatura și teatrul dogmatic, ilustrativ, al anilor ’50 (în «Despre inovație și despre rostul dintotdeauna al teatrului»). Capalb, în Mârâiala, e scris „în tușe caricaturale inspirate din teatrul proletcult-ului” (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic»).
glosar decor — Cadrul material al spectacolului. P. C. Chitic îl definește în Teatrul obiectelor ca „obiect figurativ”, „spațiu politic”, „obiect de utilitate ideologică” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»); cronicile spectacolelor lui descriu decorurile lui Mihai Mădescu (în «Valoarea cheamă exigența»), Virgil Luscov (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic») și Vittorio Holtier (în «Miza și mârâiala» și «Spectacolul — viața textului»).