Despre Paul Cornel Chitic (1966–2007)
Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”
Mihai Crișan — publicație neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1982, p. 79
Cartea de teatru
În Teatrul obiectelorglosar1), Paul Cornel Chitic încearcă să răspundăsursa la întrebarea simplă, firească: ce este un decorglosar? Obiect de artă? piesă tehnică?, subansamblu necesar montării unui spectacol?, afirmând pe bună dreptate că — din punct de vedere al cronicii teatrale — „prezența, depistarea, recompunerea obiectului (spectacolul) într-un comentariu critic sunt obligatorii. Căci numai comparând, în timp, aceste impalpabile, efemere, dar fascinante «obiecte» care sunt spectacolele de teatru, putem constata și semnala transformarea, evoluția artei teatrale, devenirea umană. Iar spectacolul «cuprinde» și scenografiaglosar”.
Paul Cornel Chitic nu are pretenția de a elabora un manual de scenotehnicăglosar, nici o istorie a scenografiei românești sau universale, nici măcar un compendiu privind evoluția cronologică a decorului de teatru. El nu înregistrează stiluri sau curente, școli, maeștri, direcții, nici nu expune proiectul unui manual pentru uzul specialiștilor sau de popularizare pentru neinițiați. Autorul ne propune un eseu sau, mai bine zis, o serie de eseuri privind momentele mai importante ale scenografiei românești postbelice, cu precădere cele care s-au produs cu începere din deceniul al șaptelea. Așa se explică un oarecare subiectivism, precum și faptul că analiza se limitează la câțiva scenografi și regizori care, în structura materialului, pot oferi exemple concludente pentru tezele enunțate.
Ca punct de plecare, autorul folosește copios (și declarat) studiul lui Mihai Nadinsursa „Scenografia — de la condiția ilustrativă la funcționalitatea regiei locului de jocglosar”, apărut în „Teatrul românesc contemporan” (Ed. Meridiane, 1975). Chitic încearcă o serie de definiții ale scenografiei, dintre care o reținem pe cea care exprimă — credem — cel mai bine spiritul investigației sale: „...decorul este un obiect figurativ; prin el spectatorul și societatea sa au putința de a desluși relațiile dintre domeniile perceputului, ale realului și imaginarului. Decorul este un spațiu politic, el este un obiect de utilitate ideologică”.
Ca momente cruciale în scenografia românească sunt analizate spectacolele semnate de Liviu Ciuleiglosarsursa cu piesele Cum vă place („fundamentală cotitură în arta teatrală românească”) și Macbeth de Shakespeare (pentru concepția unui „spațiu unic” al teatrului shakespearean), și O scrisoare pierdută de Caragiale (pentru funcționalitate). Considerând că printre inovatorii scenografiei moderne se numără, în primul rând, Ion Popescu-Udriște, Dan Jitianuglosar și Paul Bortnovschiglosarsursa, sunt marcate contribuțiile acestora în efortul de a părăsi „cutia italianăglosar”, utilizând — parțial sau total — „scena centralăglosar” (oferindu-ne, ca prototip, spectacolul cu piesa Cazul Oppenheimer de H. Kipphardtsursa în decorul lui Dan Jitianu).
O analiză mai amplă are ca obiect scenografia Elenei Pătrășcanu-Veakisglosarsursa (Avarul, Acul cumetrei Gurton, Croitorii cei mari din Valahia, Hedda Gabler, Dulcea pasăre a tinereții) și a lui Paul Bortnovschi (Poveste de iarnă, Regele moare, Dantonsursa); apoi Hamlet, realizat de Helmut Stürmersursa, în regia lui Dinu Cernescu.
Entuziast, uneori mai puțin controlat, autorul omite „acumulările cantitative” în evoluția scenografului, oprindu-se numai la „marea cotitură”, la „explozia” ce intervine într-un moment al creației; dar viziunea modernă, densitatea ideilor, marea putere de sugestie se întrevăd în decorurile lui Liviu Ciulei, de pildă, chiar de la începuturile carierei sale (amintim doar Othello și Fântâna turmelorsursa, la Teatrul Național din Cluj, în 1949).
Considerații asupra teatrului lui Josef Szajnasursa, a Expoziției de scenografie franceză, asupra „scenei centrale”, asupra mimului Helfrid Foron și a promoției clasei de scenografie — 1974sursa încheie această carte, care încearcă să impună teoretic (practic nu mai era nevoie) scenografia românească modernă, prin afirmația riscantă, dar cel puțin în parte adevărată, că „nu puterea de imaginare (regia), ci suportul care face posibilă vizualizarea (scenografia) poate determina redirecționarea spectacolului, a artei teatrale”. Era, totuși, de așteptat, din partea autorului acestei cărți, apreciat dramaturg român, să se fi întrebat și care e situația (valoarea) scenografiei în spectacolele cu piese românești contemporane.
Mihai CRIȘAN
Notele ediției
sursa Recenzie din rubrica «Cartea de teatru», 1982 (probabil revista «Teatrul»; numele publicației nu se vede), la volumul Paul Cornel Chitic, Teatrul obiectelor (Editura Junimea, Iași, 1982) — culegerea de eseuri despre scenografia românească postbelică; textul critic: ediția critică «Teatrul obiectelor» din această serie (Editura Junimea, Iași, 1982). Mihai Crișan — recenzentul; anii de viață nu i-am verificat.
sursa Mihai Nadin (n. 2 februarie 1938, Brașov) — inginer, estetician și semiotician, emigrat la sfârșitul anilor ’70 (Germania, apoi Statele Unite). Studiul lui despre scenografie din volumul colectiv Teatrul românesc contemporan. 1944–1974 (Editura Meridiane, București, 1975) e principala lucrare de referință discutată de P. C. Chitic în capitolul I al cărții.
sursa Ion Popescu-Udriște (n. 1929) — pictor și scenograf, scenograful Teatrului de Comedie, colaboratorul lui David Esrig. Dan Jitianu (7 martie 1940, Ploiești – 22 iulie 1994, București) — scenograf, arhitect și profesor. Paul Bortnovschi (17 iulie 1922, Sinaia – 12 octombrie 2007, București) — arhitect și scenograf, colaboratorul lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie și Radu Penciulescu.
sursa Liviu Ciulei (7 iulie 1923, București – 25 octombrie 2011, München) — arhitect, scenograf, regizor, actor și cineast; director al Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” (1963–1972). Spectacolele discutate: Cum vă place de Shakespeare (Teatrul Municipal, 1961), Macbeth (Teatrul Bulandra, 1968), O scrisoare pierdută de Caragiale (Teatrul Bulandra, 1972) — toate cu decorul lui Ciulei.
sursa Heinar Kipphardt (1922–1982) — dramaturg german, Cazul Oppenheimer (In der Sache J. Robert Oppenheimer, 1964) — piesă documentară după audierile fizicianului american în fața comisiei pentru energie atomică (1954). La Teatrul Bulandra (1966), Dan Jitianu și Paul Bortnovschi au amenajat o platformă de joc peste primele rânduri ale sălii.
sursa Spectacolele cu decor de Paul Bortnovschi: Poveste de iarnă de Shakespeare; Regele moare (Le roi se meurt, 1962) de Eugen Ionescu; Danton de Camil Petrescu — premiera absolută la Teatrul Național din București, 30 decembrie 1974, regia Horea Popescu.
sursa Helmut Stürmer (n. 7 februarie 1942, Timișoara) — scenograf, elev al lui Paul Bortnovschi, scenograf la Sibiu și la Teatrul Bulandra, apoi stabilit în Germania. Dinu Cernescu (18 octombrie 1935, București – 7 ianuarie 2024, București) — regizor, legat mai ales de Teatrul „C. I. Nottara”, unde a montat Hamlet în 1974.
sursa Elena Pătrășcanu-Veakis (n. Hertha Schwamen; 12 aprilie 1914, Cernăuți – 5 mai 2000, București) — scenografă, cofondatoare a Teatrului de păpuși „Țăndărică”; soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, deținută politic după 1948; căsătorită apoi cu regizorul grec Yannis (Iannis) Veakis, cu care a lucrat la Brăila și în alte teatre. Piesele: Avarul de Molière (1668); Acul cumetrei Gurton (Gammer Gurton’s Needle), comedie engleză anonimă din secolul XVI; Croitorii cei mari din Valahia de Alexandru Popescu; Hedda Gabler de Ibsen (1890) — Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, regia Yannis Veakis, premiera 23 martie 1966 (după IbsenStage); Dulcea pasăre a tinereții (Sweet Bird of Youth, 1959) de Tennessee Williams.
sursa Othello de Shakespeare și Fântâna turmelor (Fuenteovejuna, c. 1612–1614) de Lope de Vega, la Teatrul Național din Cluj, 1949 — după recenzent; datele nu le-am verificat. [Lope de Vega — Fuenteovejuna (c. 1612–1614; publ. 1619), es.wikisource, es]
sursa Expoziția promoției 1974 a clasei de scenografie de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, comentată de P. C. Chitic în ultimul capitol al cărții.
sursa Józef Szajna (13 martie 1922, Rzeszów – 24 iunie 2008, Varșovia; tipărit „Josef”) — scenograf, regizor și pictor polonez, supraviețuitor al lagărelor de la Auschwitz și Buchenwald, directorul Teatrului Studio din Varșovia (1972–1982). Helfrid Foron — mim; n-am găsit date sigure despre el.
glosar teatru agitatoric — Teatrul de agitație e forma cea mai directă a teatrului politic: el nu doar arată conflictele societății, ci vrea să-și mobilizeze publicul, cu lozinci, cântece, cor vorbit, apeluri către sală. Modelul lui istoric e teatrul sovietic de după 1917 — agitprop-ul, trupele „Bluza albastră”, piesele lui Maiakovski (Misterie-buf, Ploșnița, Baia) —, reluat în anii ’60–’70 de grupurile de teatru militant din Occident.
P. C. Chitic nu se ferește de cuvânt. În 1974, vorbind despre înaintași, spune: „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Mira Iosif face din această asumare trăsătura lui distinctivă: „Originalitatea lui Chitic constă în asumarea afișată, în preluarea demonstrativă, nedisimulată, a unui declarat teatru agitatoric”, o dramaturgie „supusă în consecință canoanelor, libertăților dar și servituților lui”; Schimbarea la față are „caracterele primare ale teatrului «agitprop», ale teatrului revoluționar, cu un relevabil carat intelectual” (în «Piese politice»).
Semnele agitatorice se văd și în scriitură: „versul alb, în cadențe puternice și sintagme emblematice amalgamează formulări de tip maiakovskian, lozinci agitatorice, inserții lirice” (în «Piese politice»); cuvintele „au efectul unor cartușe dumdum, menite să zdruncine eventuala comoditate a privitorului” (în «Spectacolul — viața textului»). Constantin Cubleșan vede în acest teatru „un instrument artistic de mobilizare a maselor”, „un teatru manifest al ideilor revoluționare comuniste”, care slujește „momentului politic imediat, prin caracterul său ocazional agitatoric” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Aceeași trăsătură e citită și critic. Mira Iosif semnalează, pe lângă bogăția limbajului, „schematisme, stereotipii, exprimări sumare și reductive” (în «Piese politice»); Adrian Dohotaru, care recunoaște în Mârâiala „procedeele brigăzilor artistice de agitație”, le socotește o limită: stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»). Vezi agitprop, brigadă artistică, teatru politic.
glosar decor — Cadrul material al spectacolului. P. C. Chitic îl definește în Teatrul obiectelor ca „obiect figurativ”, „spațiu politic”, „obiect de utilitate ideologică” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»); cronicile spectacolelor lui descriu decorurile lui Mihai Mădescu (în «Valoarea cheamă exigența»), Virgil Luscov (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic») și Vittorio Holtier (în «Miza și mârâiala» și «Spectacolul — viața textului»).
glosar scenografie — Arta alcătuirii spațiului vizual al spectacolului — decor, costume, obiecte, lumină. E tema volumului Teatrul obiectelor (1982), care o definește ca „spațiu politic”, „obiect de utilitate ideologică” și susține că „nu puterea de imaginare (regia), ci suportul care face posibilă vizualizarea (scenografia) poate determina redirecționarea spectacolului” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
glosar scenotehnică — Tehnica scenei: mașinăria, montarea și schimbarea decorurilor, iluminatul. Mihai Crișan: Teatrul obiectelor nu e „un manual de scenotehnică” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
glosar spațiul de joc — Locul în care se desfășoară jocul actorilor, așa cum îl delimitează scenografia (în «Valoarea cheamă exigența»); spațiul Teatrului Foarte Mic presupune „o rafinată, dar și foarte strictă folosire a locului de joc” (în «Spectacolul — viața textului»); cf. studiul lui Mihai Nadin despre „funcționalitatea regiei locului de joc” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
glosar Liviu Ciulei — Liviu Ciulei (1923–2011) — arhitect, scenograf, regizor și actor, directorul Teatrului „Bulandra” (1963–1972); spectacolele lui (Cum vă place, Macbeth, O scrisoare pierdută) sunt, în Teatrul obiectelor, „momente cruciale” ale scenografiei românești (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
glosar Dan Jitianu — Dan Jitianu (1940–1994) — scenograf, arhitect și profesor; decorul lui la Cazul Oppenheimer e, în Teatrul obiectelor, prototipul scenei centrale (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»); scenograful spectacolului după Goldoni de la Satu Mare (1989) (în «Performanțele unei trupe mici»).
glosar Paul Bortnovschi — Paul Bortnovschi (1922–2007) — arhitect și scenograf, unul dintre creatorii scenografiei românești postbelice; în Teatrul obiectelor, printre „inovatorii scenografiei moderne” (Poveste de iarnă, Regele moare, Danton) (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
glosar cutia italiană — Scena cu ramă, închisă pe trei laturi și deschisă spre sală, a decorului iluzionist în perspectivă, dominantă din Renaștere până în secolul XX; efortul de „a părăsi «cutia italiană»” e, în Teatrul obiectelor, semnul scenografilor români moderni (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).
glosar scena centrală — Scena centrală e locul de joc așezat în mijlocul sălii, cu publicul de jur împrejur — fr. théâtre en rond, engl. theatre in the round. Forma e foarte veche (cercul de joc popular, arena), iar secolul XX a reluat-o programatic, ca reacție la „cutia italiană”, scena cu ramă a decorului iluzionist. În București, în anii ’60–’70, existau asemenea scene la Teatrul „Bulandra” (sala din Grădina Icoanei) și în sala mică a noului Teatru Național.
În Teatrul obiectelor (1982), P. C. Chitic i-a consacrat un capitol; recenzentul Mihai Crișan rezumă teza cărții: inovatorii scenografiei românești — Ion Popescu-Udriște, Dan Jitianu, Paul Bortnovschi — au făcut „efortul de a părăsi «cutia italiană», utilizând — parțial sau total — «scena centrală»”, iar prototipul e „spectacolul cu piesa Cazul Oppenheimer de H. Kipphardt în decorul lui Dan Jitianu” (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»). Textul critic al cărții: ediția «Teatrul obiectelor» din această serie (vezi acolo articolul scena centrală).
Ca dramaturg, Chitic a scris pentru acest tip de scenă. Mircea Iorgulescu notează că Schimbarea la față „a fost scrisă pentru scenă centrală”: spectatorii sunt „introduși în sala de spectacol numai în grupuri”, iar „Oamenii ordinii [...] numără capetele de spectatori [...] și-i repartizează în două convoaie care sunt mânate pe scenă” (în «Teatrul participării»). Artur Silvestri vede aici „ideea dramaturgului despre moderna purificare prin agresiune”: „el a lărgit scena și i-a pus pe torționari să circule printre spectatori”, căci „insatisfacția față de convențiile teatrale e foarte mare la Paul Cornel Chitic, exprimându-se cu preponderență în metamorfozele spațiului teatral” (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
Spectacolele Mârâielii au mers în aceeași direcție: la Teatrul Foarte Mic, „spectatorii sunt așezați pe două laturi, astfel încât, ca țărmul stâncos al unui golf, ei primesc din plin valurile zbuciumului omenesc” (în «Spectacolul — viața textului»); Adrian Dohotaru se plânge că, din cauza „mișcării obositoare prin scena proiectată printre spectatori”, scapă atenției începutul dezbaterii (în «Miza și mârâiala»). Vezi cutia italiană, convenția teatrală.
glosar Elena Pătrășcanu-Veakis — Elena Pătrășcanu-Veakis (1914–2000) — scenografă, profesoară de scenografie la Institutul „Nicolae Grigorescu”; a semnat scenografia premierei Restaurarea hainelor Sfântului Augustin (1967) (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»), iar Teatrul obiectelor îi analizează pe larg decorurile (în «Paul Cornel Chitic: „Teatrul obiectelor”»).