Partea întâi

trad. coif — aici: acoperământ de cap în formă de coif, făcut din hârtie colorată, ca la cetele de colindători și de mascați de la Anul Nou (Irozii, Capra, Ursul).

sursa Alaiul flăcăilor mascați, cu tobe, clopoței și coronițe, care cheamă satul la «poveste», reia modelul cetelor de feciori din obiceiurile de iarnă (colindătorii, Capra, Ursul, Căiuții), care umblă din casă în casă cu măști și instrumente zgomotoase. Vezi Romulus Vulcănescu, Măștile populare (1970); Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești.

trad. mițos — cu lână lungă, flocoasă (de la mițe, lâna lungă și aspră a oii); haine mițoase — cojoace cu lâna lungă, purtate aici, ca la mascați, întoarse pe dos (DEX).

sursa Harapii — în limba populară harap (sau arap) înseamnă om cu pielea neagră (DEX). Ca personaje de mascaradă, cu fețele înnegrite (sau, cum cere autorul, vopsite în negru și roșu), cu cojoace întoarse pe dos, cu încălțări uriașe, cocoașă, bici și oglindă, ei aparțin tipului grotesc al mascaților din jocurile de Anul Nou (moși, babe, draci, harapi, țigani), care însoțesc Capra, Ursul sau Cerbul și fac haz prin tumbe, gesturi de-a-ndoasele și vorbe fără șir; inventarul lor tipologic la Romulus Vulcănescu, Măștile populare (1970). Trupa de harapi a piesei — Bătrânul cocoșat, Bătrâna, Harapul tânăr, al doilea Harap, Hărăpoaica, Harăpița — e alcătuită de autor după acest tip.

trad. harapnic — (reg.) bici mare împletit din cânepă sau din curele, cu codirișca scurtă și cu pleasnă (șfichi) de mătase la vârf, ca să pocnească tare; cu el se mânau boii și se mergea la urat în seara de Anul Nou (DEX, MDA; din pol. harapnik).

trad. dairea — instrument muzical popular de percuție, de origine orientală, asemănător tamburinei: o piele întinsă pe un cerc de lemn prevăzut cu discuri metalice sau clopoței, folosit la marcarea ritmului (DEX; din tc. daire); în vechime, toba cu clopoței a țiganilor ursari (Șăineanu).

Glosar — dairea: Instrument popular de percuție, de origine orientală, asemănător tamburinei: o piele întinsă pe un cerc de lemn cu discuri metalice sau clopoței (DEX; din tc. daire); o poartă Hărăpoaica tânără (p. 123, 141). → glosar: dairea

trad. a se da peste cap — a face tumbe; gestul de a răsturna lumea (capul jos, picioarele sus) e propriu măștilor carnavalești.

sursa Formulă de vorbe fără înțeles, de tipul numărătorilor copiilor și al «descântecelor» parodice ale mascaților, în care sunetul ține locul sensului. Nu am găsit-o într-o culegere publicată; pare alcătuită de autor după acest tip (vezi «nesigur»).

vers. Numărătoare de copii (formulă de joc prin care se alege cine «e la rând», cu rima scoasă din numerale: doi — trei — Andrei; cinci — opinci; șapte — lapte; nouă — ouă; zece — trece). N-am găsit-o cu acest început într-o culegere publicată; tipul e cel al numărătorilor din folclorul copiilor, de unde autorul a luat-o sau după care a alcătuit-o (vezi «nesigur»).

trad. opinci — încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată de piele (sau de cauciuc) strânsă pe picior cu nojițe (DEX); hazul stă în nepotrivirea dintre «domnișoară» și opinci.

trad. miriște — ogorul cu paie scurte rămase în pământ după seceriș (DEX).

trad. broboadă — basma mare (de lână sau de mătase) cu care femeile își acoperă capul (DEX); neagră și neînnodată — semn de doliu sau de presimțire a lui.

trad. a despiedica — a scoate piedica (frânghia cu care se leagă picioarele calului ca să nu fugă); aici, ca în descântece: a-l elibera pe bolnav de legăturile bolii (DEX).

sursa «Nechematul» — eufemism pentru moarte; în vorbirea și în bocetele populare moartea nu e numită direct, ci ocolită prin perifraze. Cele două replici următoare («E bătrână și străină, cu gerul și cu somnul vecină!») o descriu ca pe o babă, pregătind apariția Rudei (p. 127).

trad. spuză — cenușă fierbinte amestecată cu jar (DEX).

sursa Cântecul «fără cuvinte, cu gura închisă» al tânguitoarelor anunță, ca în ritualul funerar, apropierea morții; vezi nota de la p. 120 despre cântecele ceremoniale ale mortului și bocet.

sursa Seria «Pune mâna pe masă / Și face larg în casă… pe grindă… pe scară» descrie moartea prin efectele ei — golul pe care îl lasă în casă —, în felul ghicitorilor și al bocetelor. Nu am găsit aceste versuri într-o culegere; par o prelucrare a autorului după tipul acesta (vezi «nesigur»).

trad. grindă — bârna groasă care susține tavanul casei; tindă (versul următor) — încăperea de la intrare în casa țărănească, între odăi (DEX).

sursa Versurile Mamei («Nu-i dați să mănânce, / Nu-i dați să bea, / Nu-i dați să șadă… Aruncați-o pe foc») urmează tiparul descântecului de alungare: boala sau răul e personificat și i se refuză ospitalitatea, ca să plece «unde cu ochii o vedea». Tipul e bine reprezentat în culegerile de descântece (Artur Gorovei, Descântecele românilor, 1931); textul de aici nu l-am găsit într-o culegere anume. [Artur Gorovei — Descântecele românilor (București: Imprimeria Națională, 1931; Din viața poporului român XL), Biblioteca Digitală BCU Cluj, ro]

trad. subsioară — scobitura de sub umăr (DEX); «Dați-i fiori / Pe subsiori» — formulă de descântec.

sursa Ruda — vezi nota de la p. 120. Dialogul cu Tatăl («Ai venit? — Am venit!») și primirea morții ca pe o rudă așteptată amintesc de bocetele în care moartea vine «ca o mireasă» sau ca un oaspete; seria de alungări (capra, merele, grâul, crengile uscate, p. 128–129) e însă invenția dramatică a autorului.

trad. a păli — (pop.) a lovi tare, a izbi (DEX).

sursa Capra — vezi nota de la p. 120. În piesă capra nu mai e mascota colindului de Anul Nou, ci purtătoarea unei puteri de apărare: «Scoate hoțul dintr-o mie… Și scoate moartea din sat! … Scoate din om boli și rele!» (p. 128–129).

trad. ța! — interjecție cu care se mână (sau se strigă) caprele; refrenul «Ța, ța, ța, căpriță, ța!» aparține strigăturilor care însoțesc jocul caprei.

vers. Strigăturile Caprei. Refrenul «Ța, ța, ța, căpriță, ța» se regăsește în textele jocului caprei culese în Moldova, cu numeroase variante regionale; versurile care urmează («Asta-i capra, capra vie, / Scoate hoțul dintr-o mie… Și scoate moartea din sat!») nu le-am găsit într-o culegere publicată și par prelucrarea autorului, care întoarce urarea de Anul Nou într-un descântec de alungare a morții (vezi «nesigur»).

trad. măgurele — diminutiv de la măgură: deal mic, movilă, colină (DEX).

trad. a sudui — a înjura, a blestema (DEX).

trad. «auză-v-ar soarele să vă audă» — formulă de blestem-imprecație, cu optativul popular auză (= audă).

sursa Aruncarea cu grâu, cu mere și cu alte daruri ale câmpului amintește de semănatul (presărarea cu grâu) din obiceiurile de Anul Nou și de la nuntă, gest de belșug și de apărare; aici e îndreptată împotriva Morții.

vers. Reia începutul tipic al Cântecului zorilor («Zorile»; în Banat «Strigarea zorilor»), cântecul ceremonial cu care se deschide, în zori, ciclul cântecelor de înmormântare în Oltenia, Banat, sudul Transilvaniei și vestul Moldovei: cântătoarele se adresează zorilor ca unor surori și le roagă să întârzie răsăritul cât timp mortul se pregătește de «drumul cel mare». Textul de aici nu reproduce o variantă anume: invocația populară e amplificată de autor cu o enumerare («Pe născut de naștere, / Pe copil de tinerețe…», «Plângeți și voi codrilor, / Plângeți și voi munților…») în maniera bocetului. Izvorul clasic: Simion Florea Marian, Înmormântarea la români (1892). [Simion Florea Marian — Înmormântarea la români. Studiu etnografic (București: Göbl, 1892), archive.org (exemplar Harvard), ro]

trad. grumaz — (pop.) gât, ceafă (DEX).

vers. Versurile («N-are mâini dar are ochi, / Să nu fie de deochi!») descriu, în chip de ghicitoare, păpușa Caloianului (care «nu vorbește, dar nici nu se împotrivește»), pregătind intrarea lui la p. 131.

trad. deochi — boală sau vătămare pe care credința populară o atribuie privirii (ochiului rău) cuiva; «să nu fie de deochi» — formulă care apără de deochi, rostită după o laudă (DEX).

trad. băietan — (pop.) băiat mai mare, flăcăiandru (DEX).

trad. a milui — (pop.) a se îndura, a căina; aici: «rău mă căinați» (DEX).

sursa În ritul popular, cortegiul Caloianului era alcătuit din fete (uneori una îmbrăcată ca mireasă, alta în rol de preot, alta purtând un prapur dintr-un băț și o năframă albă), ca la o înmormântare adevărată; vezi nota de la p. 120.

vers. Cântecul Caloianului. Versurile «Iene Scaloiene, / Tinerel te-am îngropat, / De pomană că ți-am dat, / Apă multă și mult vin / Să dea norul fără vânt, / Apă multă să ne aducă / Să se facă poame multe!» reiau, aproape vers cu vers, o variantă populară larg răspândită a cântecului cântat la pomana Caloianului: «Iene, Caloiene! / Tinerel te-am îngropat, / De pomană că ți-am dat, / Apă multă și vin mult / Să dea Domnul ca un sfânt, / Apă multă să ne ude, / Să ne facă poame multe!» (variantă citată, între altele, în Jurnalul Național, 20 mai 2013). Autorul a înlocuit invocația religioasă «Să dea Domnul ca un sfânt» cu «Să dea norul fără vânt» și a adăugat începutul «Ianul Scaloianul / E-mpărat încoronat, / Doar pe scaun e purtat!». Alte variante ale cântecului (cu cererea către Caloian să «deschidă porțile» cerului și să «pornească ploile») au fost publicate de T. T. Burada (Istoria teatrului în Moldova, I, 1915) și de G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române, 1885).

trad. talger — taler, farfurie (de lemn sau de metal); scăfiță — diminutiv de la scafă, vas mic de lemn, căuș (DEX).

trad. chetă — strângere de bani pentru un anumit scop, colectă (DEX); aici, darurile cerute publicului, ca la pomana Caloianului și la colindat.

trad. zăvor — drug, încuietoare a ușii sau a porții (DEX).

trad. cârpă — (pop.) basma, năframă purtată pe cap de femei (DEX).

sursa Suprapunerea nunții peste moarte are temei în obiceiul popular: la moartea unui tânăr necăsătorit se făcea «nunta mortului» (cu bradul, cu mireasă sau mire simbolic), iar cântecele de nuntă și cele de înmormântare împart motive (despărțirea de casă, plecarea fără întoarcere). Vezi Simion Florea Marian, Nunta la români (1890) și Înmormântarea la români (1892). [Simion Florea Marian — Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ (București: Göbl, 1890), archive.org (exemplar Harvard), ro]

vers. A doua reluare a Cântecului zorilor (vezi nota de la p. 129); de data aceasta textul alunecă din cântecul de înmormântare în cântecul de despărțire al miresei de casa părintească (p. 133: «Ia-ți mireasă ziua bună…») — piesa suprapune, ca și obiceiurile, nunta și moartea.

vers. Cântecul miresei, cântecul ceremonial de nuntă care se cântă când mireasa părăsește casa părintească (sau la gătitul și dezbrăcatul voalului): începutul, «Ia-ți mireasă ziua bună / De la tată, de la mumă», e cunoscut în toate provinciile, cu numeroase variante (o înregistrare din Drăguș, județul Brașov, a fost făcută de Alan Lomax la 1 august 1964, cu comentariul etnomuzicologei Emilia Comișel). Seria «De la fir de romaniță, / De la fete din uliță… De la fir de busuioc / Și de la feciorii din joc» și finalul «Taci, mireasă, nu mai plânge / Că pleci de la maică dulce» sunt formule obișnuite ale acestui cântec; autorul le pune însă în gura bătrânelor tânguitoare, după versurile cântecului zorilor, făcând din despărțirea de mireasă și despărțirea de mort un singur cântec. Culegerea clasică a ceremonialului: Simion Florea Marian, Nunta la români (1890). [Simion Florea Marian — Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ (București: Göbl, 1890), archive.org (exemplar Harvard), ro]

trad. romaniță — mușețel, plantă medicinală cu flori albe și miez galben; busuioc — plantă aromatică cu rol în obiceiurile de dragoste și de nuntă (cu el se stropește apa sfințită, se fac farmece de dragoste); lămâiță — plantă de grădină cu frunze mirosind a lămâie (DEX).

trad. «maică dulce» — mamă iubitoare; formulă stereotipă a cântecului miresei.

trad. făclie — lumânare groasă sau torță (DEX); alaiurile de nuntă și cele ale mascaților umblau noaptea cu făclii.

vers. Versurile Tatălui («Pământe, pământe! / De azi înainte / Ai să-mi fii părinte… Că acuma-ți dau / … Spatele mele / În brațele tale / Și fața mea / Sub pajiștea ta…») au forma și tonul cântecelor ceremoniale de înmormântare în care pământului (țărânii) i se cere să-l primească bine pe mort — în repertoriul funerar oltenesc și bănățean, Cântecul pământului («Țărini») urmează Cântecului bradului. N-am găsit textul într-o culegere anume; poate fi o variantă culeasă sau o prelucrare a autorului după acest tip (vezi «nesigur»).

vers. Distih în manieră de ghicitoare sau de joc de copii («Soare, dacă ești o stea / Spune-mi cine-i maică-ta!»); nu l-am găsit într-o culegere publicată (vezi «nesigur»).

trad. «Duh» — aici în sensul popular de suflare, vânt, ființă nevăzută a văzduhului; seria «Duhul Mării Negre, / Duh de munți cărunți, / Lin sosește vântul» personifică Vântul, care intră pe scenă (p. 135).

trad. Învârtirea de trei ori în jurul mirelui (sau a mesei, a bradului) e un gest ritual al nunții tradiționale; cifra trei e cea a descântecelor.

sursa Versurile horei din jurul mirelui («Cine vrea băț de alun… de arțar… de soc») țin de strigăturile și formulele de joc de la nuntă; alunul și socul au loc important în credințele populare (alunul — lemn apotropaic, socul — lemn cu puteri magice), dar textul nu l-am găsit într-o culegere publicată (vezi «nesigur»).

glosar Flăcăii — Ceata celor șapte flăcăi (cu Rozmolin în frunte), care cheamă satul la spectacol, aduc Capra, prind Cerbul și încheie piesa călare pe căiuți (p. 121–148). Reproduce în teatru ceata de feciori a satului tradițional, care poartă colindatul, jocurile cu măști și slujbele nunții; perechea ei e grupul celor șapte fete.

→ glosar: Flăcăii

glosar măști — Flăcăii poartă măști de la început (p. 121) și le aruncă la nunta lui Rozmolin (p. 135); harapii au fețele vopsite. Măștile — de animal (capra, cerbul, căiuții), de moși și babe, de harapi și de draci — sunt purtate în ciclul de Anul Nou de cetele de feciori, iar masca ascunde și totodată preface pe purtătorul ei în ființa pe care o joacă (Romulus Vulcănescu, Măștile populare, 1970).

→ glosar: măști

glosar coifuri — Acoperăminte de cap în formă de coif, din hârtie colorată, ca la cetele de colindători și de mascați de la Anul Nou (p. 121).

→ glosar: coifuri

glosar coroniță — Cunună mică de flori; flăcăii poartă «câte o coroniță de flori la gât», din care rup flori pentru fete, iar Cerbul împarte fetelor «coronițe sau jerbe de flori» — darul de dragoste și de nuntă (p. 121, 138).

→ glosar: coroniță

glosar tobă — Toba agățată de gât e instrumentul cetei de flăcăi: bat în ea când merg prin sat, ritmează cu ea strigăturile Caprei și alaiul Cerbului (p. 121, 123, 128, 139–140, 142, 146); în obiceiurile de iarnă toba însoțește jocul măștilor.

→ glosar: tobă

glosar clopoței — Clopoțeii — zgomotul apotropaic al cetelor de Anul Nou și al măștilor (capra, cerbul, căiuții sunt împodobiți cu ei); în piesă fetele «sună din clopoței» ca să ceară liniște, iar Capra se retrage «zornăindu-și clopoțeii încet» (p. 121, 123–125, 129, 136).

→ glosar: clopoței

glosar locul de spectacol — Locul, în aer liber, unde se adună satul ca să vadă jocul (p. 122, 136): piesa începe cu alaiul flăcăilor care cheamă publicul prin ulițe, ca cetele de colindători și de mascați, și se joacă apoi în mijlocul spectatorilor.

→ glosar: locul de spectacol

glosar harapii — Harap (sau arap) înseamnă în limba populară «om cu pielea neagră» (DEX; din tc. arap, «arab»). Ca personaje de mascaradă, harapii — cu fețele unse cu funingine, cu cojoace întoarse pe dos, cu cocoașe, cu încălțări uriașe, cu bice și clopote — aparțin grupului de măști grotești din cetele de Anul Nou (moși, babe, draci, harapi, țigani, «urâți»), care însoțesc măștile de animal (Capra, Ursul, Cerbul, Căiuții) și fac haz prin tumbe, vorbe fără șir, gesturi obscene sau de-a-ndoasele. Tipologia lor, cu opoziția dintre măștile «frumoase» și cele «urâte», a fost alcătuită de Romulus Vulcănescu în Măștile populare (1970).

Rostul acestor măști e unul de răsturnare: lumea pe dos (harapul care stă «cu capul în jos» și susține că ceilalți stau pe dos), vorbele fără înțeles, cearta moșului cu baba, toate țin de timpul de sărbătoare în care ordinea obișnuită e suspendată pentru a fi apoi reînnoită. Etnologii au legat înnegrirea feței și îmbrăcămintea întoarsă de reprezentarea strămoșilor, a morților care se întorc la Anul Nou printre vii — interpretare propusă de mai mulți etnologi, dar nu unanim primită; pentru cadrul ceremonial al măștilor de iarnă, vezi Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești (1976).

Trupa de harapi a piesei e alcătuită de autor după acest tip, cu indicații precise de costum: fețe vopsite în negru cu sprâncene roșii (sau în roșu cu sprâncene galbene), haine mițoase, Bătrânul cocoșat cu o oglindă mare și spartă în care «se privește și se admiră», Harăpița tânără cu dairea, unul dintre ei cu harapnic (p. 123); didascalia de la p. 142 cere ca «grupul harapilor să cuprindă zece membri în total». În Partea întâi ei aduc în spectacol hazul și formulele lor de-a-ndoasele (numărătoarea «Gimba unu, gimba doi», cocoașa din care «țâșnește făină albă», p. 124).

În Partea a doua harapii devin judecătorii-călăi ai Cerbului: Rozmolin îl dă «pe mâna harapilor» (p. 140), iar ei îl pedepsesc prin metamorfoze — se prefac în păsări care îl ciupesc, aduc Vântul, Fata-ploaie și Paparuda, îl hăituiesc cu făclii — și pun publicul să-i plătească iertarea («Dacă-mi dați un ban, / Îl iertăm un an», p. 144–145). Finalul îi arată în «hărmălaie de bâlci», cerând ca Cerbul să fie «priponit» și «urgisit», până ce flăcăii îi potolesc și harapii ies «în alaiul specific lor» (p. 148).

→ glosar: harapii

glosar mițoase — mițos — cu lână lungă, flocoasă (de la mițe, lâna lungă și aspră a oii) (DEX) (p. 123).

→ glosar: mițoase

glosar cojoace — cojoc — haină țărănească din piele de oaie cu lâna pe dinăuntru (DEX); «cojoace întoarse pe dos», cu lâna în afară, sunt costumul obișnuit al mascaților (p. 123).

→ glosar: cojoace

glosar dairea — Instrument popular de percuție, de origine orientală, asemănător tamburinei: o piele întinsă pe un cerc de lemn cu discuri metalice sau clopoței (DEX; din tc. daire); o poartă Hărăpoaica tânără (p. 123, 141).

→ glosar: dairea

glosar tumbe — tumbă — rostogolire peste cap, salt acrobatic (DEX); tumbele, mersul cu capul în jos și «lumea pe dos» sunt proprii măștilor carnavalești și harapilor (p. 123–124, 141, 146).

→ glosar: tumbe

glosar opinci — Încălțăminte țărănească dintr-o bucată de piele strânsă pe picior cu nojițe (DEX) (p. 124).

→ glosar: opinci

glosar chiuind — a chiui — a scoate chiote, strigăte ascuțite de veselie, la joc și în alaiuri, adesea însoțite de strigături (DEX); chiotul flăcăilor și al harapilor însoțește toate intrările lor (p. 124–125, 128, 134, 141, 146).

→ glosar: chiuind

glosar miriște — Ogorul cu paie scurte rămase în pământ după seceriș (DEX) (p. 124, 136).

→ glosar: miriște

glosar broboadă — Basma mare, de lână sau de mătase, cu care femeile își acoperă capul (DEX); Mama poartă «o broboadă neagră pe cap, neînnodată» — semn de doliu sau de presimțirea lui (p. 125).

→ glosar: broboadă

glosar despiedice — a despiedica — a scoate piedica (frânghia cu care se leagă picioarele calului); aici, ca în descântece: a-l elibera pe bolnav de legăturile bolii (DEX) (p. 125).

→ glosar: despiedice

glosar cântec fără cuvinte — Cântec numai pe melodie, «cu gura închisă», fără text: semnul sonor al tânguitoarelor la venirea Morții (p. 125); fetele cântă și ele, în zorii Părții a doua, «un cântec senin fără cuvinte» (p. 136).

→ glosar: cântec fără cuvinte

glosar FATA MIREASĂ — Mireasa piesei, iubita lui Rozmolin și fiica Tatălui pe moarte (în replici: MIREASA, FATA, FIICA) (p. 120, 125–133, 138–140). Ea e cea care recunoaște sosirea Morții și cere s-o alunge; tot ea, în Partea a doua, cade sub farmecul Cerbului. Cântecul de despărțire al miresei de casa părintească i se cântă la p. 133 («Ia-ți mireasă ziua bună»).

→ glosar: FATA MIREASĂ

glosar spuză — Cenușă fierbinte amestecată cu jar (DEX) (p. 125).

→ glosar: spuză

glosar cântătoare-tânguitoare — Cele șapte cântătoare-tânguitoare (p. 120) sunt corespondentul scenic al femeilor care, în satul tradițional, cântă la căpătâiul mortului. Etnologia românească distinge aici două genuri. Bocetul e lamentația, în mare parte improvizată, a rudelor apropiate — mai ales a femeilor din familie —, în care mortul e strigat, lăudat, întrebat de ce pleacă și încărcat cu vești pentru cei duși dinainte. Cântecele ceremoniale ale mortului sunt, dimpotrivă, texte fixe, cântate în grup, la momente anume ale ritualului, de femei chemate anume (de regulă nu rude apropiate): Cântecul zorilor, Cântecul bradului, Cântecul pământului (al «țărânii»), atestate mai ales în Oltenia, Banat, sudul Transilvaniei și vestul Moldovei.

Descrierea clasică a întregului ceremonial funerar e cea a lui Simion Florea Marian, Înmormântarea la români (1892). Deosebirea dintre bocet și cântecul ceremonial a fost fixată de Constantin Brăiloiu în studiul Ale mortului din Gorj (1936), pe material cules la Runcu, în Gorj, iar sintezele lui Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc, 1981–1983) și Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) au așezat cântecele mortului în ansamblul riturilor de trecere. Cântecul zorilor deschide, în zori, ciclul: cântătoarele se adresează zorilor ca unor surori («Zorilor, surorilor») și le roagă să nu se grăbească, cât timp mortul se pregătește de «drumul cel mare»; în cântecele mortului acesta e adesea închipuit ca un mire, iar despărțirea de lume ca o nuntă.

În piesă tânguitoarele sunt vestitoarele Morții. Vin «cântând un cântec fără cuvinte, cu gura închisă, un cântec nostalgic» când fetele vorbesc de «nechematul» care a sosit (p. 125); la apariția Rudei încep «să se balanseze și să murmure un cântec tânguitor-jalnic, cu cuvinte nedeslușite», iar Mama începe «tânguiala și plânsul» (p. 127) — trecere, în scenă, de la tânguirea fără cuvinte la bocet. Tot ele cântă, de două ori, Cântecul zorilor (p. 129–130, 132–133): textul pornește de la invocația populară și e amplificat de autor cu enumerări în maniera bocetului («Pe născut de naștere, / Pe copil de tinerețe…», «Plângeți și voi codrilor…»).

A doua oară, cântecul zorilor alunecă fără întrerupere în cântecul miresei — «Ia-ți mireasă ziua bună / De la tată, de la mumă…» (p. 133) —, astfel încât despărțirea Tatălui de viață și despărțirea Miresei de casa părintească se cântă dintr-o suflare. În Partea a doua tânguitoarele reapar ca paznice ale ordinii satului: ele dau alarma când Cerbul vrea să «fure betele» fetelor și îl blestemă pe cel care desparte doi îndrăgostiți («Cine despărțește dragi / Poartă-i corbii carnea-n fagi», p. 139), apoi se retrag (p. 141). În lista personajelor ele apar o dată ca «cântătoare-tânguitoare», o dată ca «tânguitoare-cântătoare»: cele două funcții, cântecul ritual și plânsul, sunt de nedespărțit.

→ glosar: cântătoare-tânguitoare

glosar grindă — Bârna groasă care susține tavanul casei (DEX) (p. 126).

→ glosar: grindă

glosar tindă — Încăperea de la intrare în casa țărănească, între odăi (DEX) (p. 126).

→ glosar: tindă

glosar Ruda satului — Personificarea Morții, jucată de o marionetă: «Eu sunt Ruda satului. Cine se naște nu mă cunoaște, cine sfârșește cu mine se întâlnește!» (p. 127); lista personajelor o numește «Bătrâna satului» (p. 120), iar didascalia o spune deschis: «Ruda, simbolizând moartea» (p. 129). Numele eufemistic — moartea e ruda tuturor — e al autorului; în vorbirea și în bocetele populare moartea nu e numită direct, ci ocolită prin perifraze («nechematul», p. 125).

→ glosar: Ruda satului

glosar marionetă — Păpușă de teatru mișcată de un mânuitor (cu sfori, cu tije sau cu mâna) (DEX); în piesă Ruda-Moartea și Ianu Scaloianu sunt marionete printre actori vii (p. 120, 127) — Caloianul fiind, și în obicei, o păpușă.

→ glosar: marionetă

glosar Capra — Capra este cea mai răspândită dintre măștile de animal ale sărbătorilor de iarnă: Capra în Moldova, Brezaia în Muntenia și Oltenia, Turca în Transilvania. Un flăcău se ascunde sub o velință sau un covor și poartă pe un băț un cap de capră din lemn, cu coarne și cu o falcă mobilă pe care o clămpănește, împodobit cu panglici, oglinjoare, clopoței și hârtie colorată. Însoțită de o ceată cu tobe, fluiere și strigături, capra umblă între Crăciun și Anul Nou din casă în casă, joacă «cu săritură» și aduce urare de belșug.

Scenariul cel mai complet al jocului cuprinde moartea caprei (care «se îmbolnăvește», cade sau e «împușcată»), bocirea ei, uneori o parodie de înmormântare, apoi învierea, în chiote; etnologii au citit în el imaginea morții și renașterii anului, a sfârșitului unui ciclu și a începutului celui nou. Inventarul măștii și al variantelor se găsește la Romulus Vulcănescu (Măștile populare, 1970), iar interpretarea în context ceremonial la Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976); textele strigăturilor («Ța, ța, ța, căpriță, ța!») au fost culese în multe variante regionale.

În piesă, flăcăii plecați să caute leac pentru Tatăl «n-au găsit ce-au căutat», dar «au găsit o capră» (p. 128). Capra nu mai e aici mascota urării de Anul Nou, ci o putere de apărare îndreptată împotriva Morții: «Asta-i capra, capra vie, / Scoate hoțul dintr-o mie… Și scoate moartea din sat! … Scoate din om boli și rele!» (p. 128–129). Versurile acestea nu le-am găsit într-o culegere: autorul întoarce strigătura caprei într-un descântec de alungare.

Lupta e pierdută. Ruda o abate spre fete («Tu, capră, nu da în mine, / Dă în fete, că-i mai bine!»), apoi, în fața strigătelor ei, «„Capra” se retrage șchiopătând, zornăindu-și clopoțeii încet. Ruda râde în hohote» (p. 129). Inversiunea e semnificativă: în obicei moare capra și apoi învie; în piesă capra nu moare, dar nici nu poate opri moartea omului. Jocul caprei e și matricea din care, după etnologi, s-a născut jocul cerbului — iar Cerbul e eroul Părții a doua.

→ glosar: Capra

glosar Rozmolin — Mirele piesei, conducătorul celor șapte flăcăi, logodnicul Fetei mirese (p. 120, 128, 132–135, 139–141, 148). Rozmolin e o formă regională a cuvântului rozmarin (MDA2, pe dexonline, o înregistrează printre variantele rozmalin, rujmalin, rușmolin), planta mereu verde a nunții și a dragostei din cântecele populare; tot rozmarinul e, regional, numele unei hore (MDA2). Numele mirelui e, așadar, un nume de plantă de nuntă.

→ glosar: Rozmolin

glosar măgurele — măgură — deal mic, movilă, adesea împădurit (DEX); măgurele, diminutivul (p. 129, 147).

→ glosar: măgurele

glosar suduie — a sudui — a înjura, a blestema (DEX) (p. 129).

→ glosar: suduie

glosar COR — Corul — grup de personaje care rostesc sau cântă împreună (COR FETE, COR BĂIEȚI, COR DE VOCI DE COPII, CORUL TÂNGUITOARELOR) (p. 121–122, 129, 134); didascalia «(cor)» sau «(dialog)» arată dacă replica se spune la unison ori se împarte, vers cu vers, între membrii grupului. Piesa pune în locul eroului individual grupurile satului, ca în obiceiurile populare, unde textele se cântă în ceată.

→ glosar: COR

glosar Zorilor, surorilor — Invocația cu care începe Cântecul zorilor («Zorile»; în Banat «Strigarea zorilor»), cântecul ceremonial de înmormântare cântat în zori de femei anume, în Oltenia, Banat și sudul Transilvaniei: zorile, numite «surori», sunt rugate să întârzie. În piesă îl cântă tânguitoarele, de două ori, iar a doua oară cântecul alunecă în cântecul miresei (p. 129, 132–133; ecou la p. 134). Vezi «cântătoare-tânguitoare».

→ glosar: Zorilor, surorilor

glosar Dimpreună — (înv. și pop.) Împreună (DEX) (p. 130, 133).

→ glosar: Dimpreună

glosar grumaz — (pop.) Gât, ceafă (DEX) (p. 130).

→ glosar: grumaz

glosar deochi — Boală sau vătămare pe care credința populară o pune pe seama privirii (a «ochiului rău»); «să nu fie de deochi» — formula care apără de deochi, spusă după o laudă (DEX) (p. 130).

→ glosar: deochi

glosar băietanul — băietan — (pop.) băiat mai mare, flăcăiandru (DEX) (p. 130).

→ glosar: băietanul

glosar miluiți — a milui — (pop.) a se îndura, a căina; «rău mă miluiți» — «rău mă căinați» (DEX) (p. 130).

→ glosar: miluiți

glosar Scaloianul — Caloianul — cu variantele de nume Scaloian, Calian, Caloiță, Iene, în unele sate Gherman sau, după funcția lui, «Ploaia», «Muma ploii» — este o păpușă de lut în jurul căreia fetele satului săvârșesc o înmormântare simbolică, ca să aducă ploaia (sau, în anii prea ploioși, s-o oprească). Obiceiul a fost descris mai ales în Muntenia, Oltenia și Dobrogea, cu atestări și în sudul și vestul Moldovei. Forma Scaloian, pe care o folosește autorul, este cea notată de Teodor T. Burada în Dobrogea, în 1879; o mare parte din descrierile vechi au fost adunate de Simion Florea Marian în Sărbătorile la români, vol. III (1901).

Ritualul cunoscut din descrieri cuprinde: modelarea figurinei din lut (uneori împodobită cu flori, cu busuioc, cu coji de ouă roșii), așezarea ei într-un mic sicriu, cortegiul de fete — una poartă «prapurul», alta face pe preotul, altele bocesc —, îngroparea în afara satului, la margine de apă sau la răscruce, și, după câteva zile, dezgroparea; păpușa e aruncată pe apă sau spartă, iar ritul se încheie cu un ospăț, «pomana Caloianului». Data obișnuită cădea în a treia sau a patra săptămână după Paști, dar în vreme de secetă ritul se relua oricând. Cântecul care îl însoțește îl strigă pe Caloian pe nume — «Iene, Iene, Caloiene» — și îi cere să deschidă porțile cerului și să pornească ploile.

Etnologii au văzut în Caloian un rit agrar de «moarte și înviere» a unei divinități a vegetației sau a ploii: obiceiul e tratat, alături de Paparudă, între riturile legate de ciclul agrar și de chemarea ploii în sintezele lui Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) și Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc, I–II, 1981–1983). Faptul că ritul se face numai de fete și imită fidel o înmormântare l-a făcut prețios pentru cercetătorii raportului dintre obicei și teatrul popular.

În piesă, «Ianu Scaloianu» este o marionetă (p. 120). Fetele îl aduc atunci când Ruda — Moartea — a venit după Tatăl, și i-l oferă ca pe un «băiat frumos» în schimb: «Ia-l pe el și du-l cu tine!» (p. 130). Cântecul de la p. 131 («Iene Scaloiene, / Tinerel te-am îngropat, / De pomană că ți-am dat, / Apă multă și mult vin…») urmează aproape vers cu vers o variantă populară a cântecului Caloianului, cu invocația religioasă înlocuită («Să dea norul fără vânt») și cu un început adăugat de autor («Ianul Scaloianul / E-mpărat încoronat, / Doar pe scaun e purtat!»); chiar și cheta făcută printre spectatori «cu talgerul sau cu scăfița» reia darurile strânse de ceata Caloianului.

Autorul folosește astfel ritul în sensul lui originar — o moarte jucată, dată în locul unei morți adevărate. Marioneta care «nu vorbește, dar nici nu se împotrivește» e ofranda prin care satul încearcă să răscumpere viața Tatălui; Moartea o cercetează («Dacă-i om ca toți oamenii, să râdă sau să plângă!») și n-o primește, iar Tatăl pleacă totuși. Răscumpărarea eșuată deschide în piesă trecerea de la înmormântare la nuntă.

→ glosar: Scaloianul

glosar pomană — Dar (de mâncare, de băutură) făcut pentru sufletul unui mort; la Caloian, ospățul de la dezgroparea păpușii se numea «pomana Caloianului» (p. 131: «De pomană că ți-am dat»).

→ glosar: pomană

glosar talgerul — talger — taler, farfurie (de lemn sau de metal) (DEX) (p. 131).

→ glosar: talgerul

glosar scăfița — scăfiță — diminutiv de la scafă: vas mic de lemn, căuș (DEX) (p. 131).

→ glosar: scăfița

glosar cheta — chetă — strângere de bani, colectă (DEX); didascalia cere ca, la cântecul Scaloianului, să se treacă printre spectatori «cu talgerul sau cu scăfița», ca la colindat și la umblatul cu Paparuda sau cu Caloianul, unde ceata primește daruri de la gazde (p. 131; formula «Dacă-mi dați un ban, / Îl iertăm un an», p. 144–145).

→ glosar: cheta

glosar zăvoarele — zăvor — drug, încuietoare a ușii sau a porții (DEX) (p. 131).

→ glosar: zăvoarele

glosar nunta — Nunta țărănească tradițională e cel mai bogat ceremonial al vieții de familie, descris pe larg de Simion Florea Marian în Nunta la români (1890); orațiile care o însoțesc au fost publicate, între alții, de G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române, 1885). Etapele ei, cu mari variații regionale, sunt: pețitul și logodna (încredințarea), chemarea la nuntă făcută de chemători sau vornicei cu plosca, gătitul bradului și al steagului, gătitul miresei și cântecul ei de despărțire, iertăciunea și plecarea de la casa părintească, cununia, masa mare cu strigarea darurilor, apoi dezbrăcatul miresei de voal și legarea ei cu năframă de nevastă, și hora, care încheie petrecerea.

Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) a interpretat nunta, alături de naștere și de înmormântare, ca rit de trecere (după Arnold van Gennep): mireasa «moare» pentru o stare și se naște într-alta, iar ceremonialul are fazele separării, ale pragului și ale integrării. De aici numeroasele motive comune nunții și înmormântării: bradul, despărțirea de casă, plecarea «fără întoarcere», cântecul de jale al miresei. La moartea unui tânăr necăsătorit se făcea chiar nunta mortului, cu brad și cu mireasă sau mire simbolic, iar cântecele mortului îl închipuie adesea pe acesta ca pe un mire; Gail Kligman a consacrat acestui subiect cartea The Wedding of the Dead (1988; în românește Nunta mortului), pe material din Ieud (Maramureș).

Piesa e clădită pe această suprapunere. În Partea întâi, Tatăl, simțind că vine Ruda, își logodește fiica: «Astăzi, mâine faceți nunta. Tu pe cine iubești?» (p. 132); flăcăii îl cheamă pe Rozmolin, mire cu nume de plantă de nuntă (vezi «Rozmolin»), cu «dragostea adunată / De la nouăzeci și nouă de fete frumoase», iar Tatăl îi spune: «Ia-o și du-te, să faceți nuntă!». Tânguitoarele cântă împreună Cântecul zorilor și cântecul miresei (p. 132–133), Tatăl se dă pământului («Pământe, pământe! / De azi înainte / Ai să-mi fii părinte», p. 134), iar Rozmolin cheamă la nunta lui pădurea, steaua căzătoare, noaptea, zorile, soarele, luna și pământul (p. 134–135), ca în imaginarul nunții cosmice din folclor. Partea se încheie cu strigătul «Nunta! Nunta!» și cu horele la lumina făcliilor (p. 135).

Partea a doua răstoarnă tema: falsul mire e Cerbul, care farmecă fetele cu oglinjoare și le cheamă în pădure, iar «logodnicul cu ochi cusuți» se dovedește «slutul dintre sluți» (p. 140). Judecata lui, făcută de flăcăi și de harapi după rânduiala jocurilor cu măști, se încheie cu iertarea și cu închinarea către soare, cer, sate și câmpii: «Ție nunta ți se-nchină!» (p. 147); ultima replică — «Plecați sau nu plecați, dar de nuntă să vă bucurați!» — și ultima didascalie — «încep dansurile și, dacă e cazul, nunta» (p. 148) — lasă spectacolul să se prelungească într-o nuntă adevărată. «Nunta cerbului» numește astfel deopotrivă nunta din sat și alaiul final al măștii iertate.

→ glosar: nunta

glosar cârpe — cârpă — (pop.) basma, năframă purtată pe cap de femei (DEX); «cârpe de mătase», «cârpe alese» — năframele de sărbătoare ale fetelor și miresei (p. 132).

→ glosar: cârpe

glosar Ia-ți mireasă ziua bună — Începutul Cântecului miresei, cântecul ceremonial cu care mireasa e despărțită de casa părintească, de fetele din uliță și de feciorii din joc; e cunoscut în toate provinciile, cu multe variante. Autorul îl pune în gura tânguitoarelor, în continuarea Cântecului zorilor, unind despărțirea de mireasă cu despărțirea de mort (p. 133). Vezi «nunta».

→ glosar: Ia-ți mireasă ziua bună

glosar romaniță — Mușețel, plantă medicinală cu flori albe și miez galben (DEX); în cântecul miresei, despărțirea «de la fir de romaniță» e despărțirea de grădina fetei (p. 133).

→ glosar: romaniță

glosar busuioc — Plantă aromatică cu rol însemnat în obiceiurile de dragoste, de nuntă și în cele religioase (cu busuioc se stropește aghiasma, cu busuioc se fac farmece de ursită) (p. 133).

→ glosar: busuioc

glosar lămâiță — Arbust ornamental cu frunze care miros a lămâie (DEX), crescut în grădini și în ferestre; floare de fată, ca romanița și busuiocul (p. 133).

→ glosar: lămâiță

glosar făclii — făclie — lumânare groasă sau torță (DEX); alaiurile de nuntă și cele ale mascaților umblau noaptea cu făclii; în piesă, făcliile aprinse una câte una măsoară «iertarea» Cerbului (p. 134–135, 145).

→ glosar: făclii

glosar Pământe, pământe — Începutul cântecului Tatălui pe moarte («Pământe, pământe! / De azi înainte / Ai să-mi fii părinte…», p. 134), în tonul Cântecului pământului (al «țărânii») din repertoriul funerar, în care pământului i se cere să-l primească bine pe mort; textul nu l-am găsit într-o culegere anume.

→ glosar: Pământe, pământe

glosar personajele-simboluri — Flăcăii mascați care poartă «în mâini sau pe cap simbolurile: steaua căzătoare, vântul, pământul…, soarele, luna» și se prind în horă în jurul mirelui (p. 134–135); Vântul revine, cu «simbolul-vânt» și cu o vâjâitoare, la p. 142. Chemarea astrelor și a stihiilor la nuntă («Vino, soare, vino lună, vino pământ!») ține de imaginarul nunții cosmice din folclorul românesc (cununia cu luna și soarele din Miorița, din cântecele de nuntă și din cele ale mortului).

→ glosar: personajele-simboluri

glosar horă — Dansul popular în cerc închis, cu jucătorii prinși de mâini; încheie nunta și petrecerile satului. În piesă personajele-simboluri se prind «în horă în jurul lui Rozmolin» și se învârtesc de trei ori, iar Partea întâi se încheie cu «dansurile, horele — la lumină de făclii» (p. 135).

→ glosar: horă

glosar alun — Alunul, socul și arțarul din versurile horei («Cine vrea băț de alun… de arțar… de soc», p. 135) au fiecare loc în credințele populare (bățul de alun — lemn de apărare și de vrăjit, socul — lemn cu puteri magice); formula pare alcătuită de autor după tiparul strigăturilor de joc.

→ glosar: alun

glosar Cortina — Indicația de sfârșit al fiecărei părți (p. 135, 148); piesa, jucată în aer liber, nu are de fapt cortină: cuvântul marchează convențional încheierea actului.

→ glosar: Cortina