Glosar unificat pentru «Nunta cerbului», spectacol popular-folcloric de Paul Cornel Chitic (1971): obiceiurile și personajele tradiționale pe care e clădită piesa, termenii regionali și arhaici, instrumentele, portul și termenii de teatru; noțiunile centrale — Caloianul (Scaloianul), Paparuda, Cerbul, Capra, harapii, cântătoarele-tânguitoare și nunta — au primit articole dezvoltate.
Autori și izvoare de referință: dexonline — Dicționare ale limbii române · Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor «Constantin Brăiloiu» (Academia Română) — prezentare.
alaiul — Cortegiul ceremonial — al nunții, al mascaților, al cerbului —, care trece prin sat cu muzică, chiote și jocuri: «alaiul Cerbului» (p. 146), harapii ies «în alaiul specific lor» (p. 148).
alun — Alunul, socul și arțarul din versurile horei («Cine vrea băț de alun… de arțar… de soc», p. 135) au fiecare loc în credințele populare (bățul de alun — lemn de apărare și de vrăjit, socul — lemn cu puteri magice); formula pare alcătuită de autor după tiparul strigăturilor de joc.
artănaș — Cuvânt negăsit în dicționarele din dexonline; poate fi un nume de plantă regional sau o formă coruptă (cf. arțăraș, «arțar mic»), cerut de rima cu «harăpaș» (p. 146).
băietanul — băietan — (pop.) băiat mai mare, flăcăiandru (DEX) (p. 130).
Bătrâna satului — vezi Ruda satului.
beie — să beie — formă populară de conjunctiv pentru «să bea» (DEX) (p. 142).
betele — bete — pl. de la bată: brâu îngust, țesut în culori, cu care fetele și femeile își încing mijlocul peste ie și catrință (DEX); a-i fura fetei betele — a o necinsti (p. 139).
broboadă — Basma mare, de lână sau de mătase, cu care femeile își acoperă capul (DEX); Mama poartă «o broboadă neagră pe cap, neînnodată» — semn de doliu sau de presimțirea lui (p. 125).
broscoi — Broască mare; masculul broaștei (DEX) (p. 141).
busuioc — Plantă aromatică cu rol însemnat în obiceiurile de dragoste, de nuntă și în cele religioase (cu busuioc se stropește aghiasma, cu busuioc se fac farmece de ursită) (p. 133).
căiuți — căiuți — (reg.) căluți (MDA): căluți de lemn sau de stofă, împodobiți, «încălecați» de flăcăi în jocul căiuților, mascaradă de Anul Nou din Moldova înrudită cu jocul caprei și cu jocul cerbului (p. 146–147).
cântătoare-tânguitoare — Cele șapte cântătoare-tânguitoare (p. 120) sunt corespondentul scenic al femeilor care, în satul tradițional, cântă la căpătâiul mortului. Etnologia românească distinge aici două genuri. Bocetul e lamentația, în mare parte improvizată, a rudelor apropiate — mai ales a femeilor din familie —, în care mortul e strigat, lăudat, întrebat de ce pleacă și încărcat cu vești pentru cei duși dinainte. Cântecele ceremoniale ale mortului sunt, dimpotrivă, texte fixe, cântate în grup, la momente anume ale ritualului, de femei chemate anume (de regulă nu rude apropiate): Cântecul zorilor, Cântecul bradului, Cântecul pământului (al «țărânii»), atestate mai ales în Oltenia, Banat, sudul Transilvaniei și vestul Moldovei.
Descrierea clasică a întregului ceremonial funerar e cea a lui Simion Florea Marian, Înmormântarea la români (1892). Deosebirea dintre bocet și cântecul ceremonial a fost fixată de Constantin Brăiloiu în studiul Ale mortului din Gorj (1936), pe material cules la Runcu, în Gorj, iar sintezele lui Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc, 1981–1983) și Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) au așezat cântecele mortului în ansamblul riturilor de trecere. Cântecul zorilor deschide, în zori, ciclul: cântătoarele se adresează zorilor ca unor surori («Zorilor, surorilor») și le roagă să nu se grăbească, cât timp mortul se pregătește de «drumul cel mare»; în cântecele mortului acesta e adesea închipuit ca un mire, iar despărțirea de lume ca o nuntă.
În piesă tânguitoarele sunt vestitoarele Morții. Vin «cântând un cântec fără cuvinte, cu gura închisă, un cântec nostalgic» când fetele vorbesc de «nechematul» care a sosit (p. 125); la apariția Rudei încep «să se balanseze și să murmure un cântec tânguitor-jalnic, cu cuvinte nedeslușite», iar Mama începe «tânguiala și plânsul» (p. 127) — trecere, în scenă, de la tânguirea fără cuvinte la bocet. Tot ele cântă, de două ori, Cântecul zorilor (p. 129–130, 132–133): textul pornește de la invocația populară și e amplificat de autor cu enumerări în maniera bocetului («Pe născut de naștere, / Pe copil de tinerețe…», «Plângeți și voi codrilor…»).
A doua oară, cântecul zorilor alunecă fără întrerupere în cântecul miresei — «Ia-ți mireasă ziua bună / De la tată, de la mumă…» (p. 133) —, astfel încât despărțirea Tatălui de viață și despărțirea Miresei de casa părintească se cântă dintr-o suflare. În Partea a doua tânguitoarele reapar ca paznice ale ordinii satului: ele dau alarma când Cerbul vrea să «fure betele» fetelor și îl blestemă pe cel care desparte doi îndrăgostiți («Cine despărțește dragi / Poartă-i corbii carnea-n fagi», p. 139), apoi se retrag (p. 141). În lista personajelor ele apar o dată ca «cântătoare-tânguitoare», o dată ca «tânguitoare-cântătoare»: cele două funcții, cântecul ritual și plânsul, sunt de nedespărțit.
cântec fără cuvinte — Cântec numai pe melodie, «cu gura închisă», fără text: semnul sonor al tânguitoarelor la venirea Morții (p. 125); fetele cântă și ele, în zorii Părții a doua, «un cântec senin fără cuvinte» (p. 136).
Capra — Capra este cea mai răspândită dintre măștile de animal ale sărbătorilor de iarnă: Capra în Moldova, Brezaia în Muntenia și Oltenia, Turca în Transilvania. Un flăcău se ascunde sub o velință sau un covor și poartă pe un băț un cap de capră din lemn, cu coarne și cu o falcă mobilă pe care o clămpănește, împodobit cu panglici, oglinjoare, clopoței și hârtie colorată. Însoțită de o ceată cu tobe, fluiere și strigături, capra umblă între Crăciun și Anul Nou din casă în casă, joacă «cu săritură» și aduce urare de belșug.
Scenariul cel mai complet al jocului cuprinde moartea caprei (care «se îmbolnăvește», cade sau e «împușcată»), bocirea ei, uneori o parodie de înmormântare, apoi învierea, în chiote; etnologii au citit în el imaginea morții și renașterii anului, a sfârșitului unui ciclu și a începutului celui nou. Inventarul măștii și al variantelor se găsește la Romulus Vulcănescu (Măștile populare, 1970), iar interpretarea în context ceremonial la Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976); textele strigăturilor («Ța, ța, ța, căpriță, ța!») au fost culese în multe variante regionale.
În piesă, flăcăii plecați să caute leac pentru Tatăl «n-au găsit ce-au căutat», dar «au găsit o capră» (p. 128). Capra nu mai e aici mascota urării de Anul Nou, ci o putere de apărare îndreptată împotriva Morții: «Asta-i capra, capra vie, / Scoate hoțul dintr-o mie… Și scoate moartea din sat! … Scoate din om boli și rele!» (p. 128–129). Versurile acestea nu le-am găsit într-o culegere: autorul întoarce strigătura caprei într-un descântec de alungare.
Lupta e pierdută. Ruda o abate spre fete («Tu, capră, nu da în mine, / Dă în fete, că-i mai bine!»), apoi, în fața strigătelor ei, «„Capra” se retrage șchiopătând, zornăindu-și clopoțeii încet. Ruda râde în hohote» (p. 129). Inversiunea e semnificativă: în obicei moare capra și apoi învie; în piesă capra nu moare, dar nici nu poate opri moartea omului. Jocul caprei e și matricea din care, după etnologi, s-a născut jocul cerbului — iar Cerbul e eroul Părții a doua.
cârpe — cârpă — (pop.) basma, năframă purtată pe cap de femei (DEX); «cârpe de mătase», «cârpe alese» — năframele de sărbătoare ale fetelor și miresei (p. 132).
cătărămat — (înv. și reg.) Încheiat cu cataramă (MDA); epitet al flăcăului gătit de sărbătoare, cu brâu sau chimir cu catarame (p. 138–139).
căușe — căuș — vas de lemn în formă de lingură mare, cu coadă scurtă, cu care se scoate apa (DEX) (p. 143).
Cerbul — Cerbul are în folclorul românesc două înfățișări, pe care piesa le adună. Prima e jocul cerbului, mascaradă din ciclul sărbătorilor de iarnă, păstrată mai ales în Moldova și Bucovina: un flăcău poartă un cap de cerb sculptat în lemn, cu coarne adevărate sau cioplite, împodobite cu panglici, oglinjoare și clopoței, și un trup de pânză sau de covor; însoțit de o ceată (cu un «moș», un vânător, muzicanți), cerbul joacă în ritmul tobei, iar în multe variante e «împușcat», cade și e readus la viață. Jocul e socotit de etnologi o formă derivată din jocul caprei, cu același scenariu de moarte și înviere a animalului-mască (Romulus Vulcănescu, Măștile populare, 1970; Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, 1976).
A doua e cerbul colindelor. Colindele cu cerb sunt printre cele mai vechi și mai frumoase texte ale folclorului românesc: vânătoarea cerbului care roagă să fie cruțat, cerbul cu astrele în coarne, cerbul care trece pe la izvor, ori feciorii vânători prefăcuți în cerbi, care nu se mai pot întoarce în casa părintească, fiindcă «coarnele noastre / Nu încap pe uși». Această din urmă colindă stă la temelia Cantatei profana (1930) a lui Béla Bartók. Tipologia colindelor a fost alcătuită de Monica Brătulescu (Colinda românească, 1981); textele vechi se găsesc la G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române, 1885) iar sinteza genului, la Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc, 1981–1983).
În piesă, Cerbul apare în Partea a doua ca un negustor ambulant de «oglinjoare și mărgele» (p. 136), cu oglinzile prinse în coarne: fiecare fată se privește în ele, își vede propriul chip și îl ia drept chipul lui — «Ai obraji ca laptele alb...» —, în timp ce Cerbul își descrie fără ocoliș blana, botul și capul «ca o căldare» (p. 137). Farmecul e unul al oglinzii: fetele se îndrăgostesc de ele însele, iar Cerbul le cheamă «în nopțile de vară» în pădure.
Bătrânele tânguitoare dau alarma, flăcăii îl prind cu lațul, iar Rozmolin refuză să-l omoare — «Cine omoară cerbul o să-i poarte coarnele! Cerbul se omoară la vânătoare, nu și când e hoț de fată mare!» (p. 140) — și îl dă pe mâna harapilor. Pedeapsa (păsările, crengile, ploaia, paparuda) e un șir de jocuri de mascați; Cerbul fuge, e prins din nou, e «descântat» de flăcăi să nu mai vadă fetele și, la urmă, e iertat (p. 148). Finalul — «ritualul „Cerbului”», alaiul cu căiuți, tobe și fluiere (p. 146) — e chiar «nunta cerbului» din titlu: scenariul obiceiului (moartea și învierea măștii) e înlocuit cu judecata și iertarea.
cheta — chetă — strângere de bani, colectă (DEX); didascalia cere ca, la cântecul Scaloianului, să se treacă printre spectatori «cu talgerul sau cu scăfița», ca la colindat și la umblatul cu Paparuda sau cu Caloianul, unde ceata primește daruri de la gazde (p. 131; formula «Dacă-mi dați un ban, / Îl iertăm un an», p. 144–145).
chihlimbar — Rășină fosilă, gălbuie, străvezie (DEX); dinții «de chihlimbar» — galbeni (p. 141).
chiuind — a chiui — a scoate chiote, strigăte ascuțite de veselie, la joc și în alaiuri, adesea însoțite de strigături (DEX); chiotul flăcăilor și al harapilor însoțește toate intrările lor (p. 124–125, 128, 134, 141, 146).
cimpoi — Instrument popular de suflat: un burduf de piele (de capră sau de oaie) în care se suflă aer, cu un tub cu găuri pentru melodie și unul sau două tuburi pentru isonul neîntrerupt (DEX). Cimpoierul e muzicantul de căpătâi al piesei: cântă la venirea harapilor, apoi îl imită pe Cerb când se văicărește (p. 120, 141–142, 145–146).
clopoței — Clopoțeii — zgomotul apotropaic al cetelor de Anul Nou și al măștilor (capra, cerbul, căiuții sunt împodobiți cu ei); în piesă fetele «sună din clopoței» ca să ceară liniște, iar Capra se retrage «zornăindu-și clopoțeii încet» (p. 121, 123–125, 129, 136).
cocoare — (pop.) Pl. de la cocor, pasărea migratoare cu picioare lungi (DEX) (p. 141).
coifuri — Acoperăminte de cap în formă de coif, din hârtie colorată, ca la cetele de colindători și de mascați de la Anul Nou (p. 121).
cojoace — cojoc — haină țărănească din piele de oaie cu lâna pe dinăuntru (DEX); «cojoace întoarse pe dos», cu lâna în afară, sunt costumul obișnuit al mascaților (p. 123).
colinzi — a colinda — a umbla cu colinda din casă în casă în ajunul Crăciunului și al Anului Nou; aici, în blestemul fetelor către Cerb («Cântecul să nu-l mai zici, nici să mai colinzi pe aici!», p. 143), și cu sensul de «a umbla, a hoinări» (DEX). Colindele cu cerb sunt printre cele mai vechi ale folclorului românesc (vezi «Cerbul»).
COR — Corul — grup de personaje care rostesc sau cântă împreună (COR FETE, COR BĂIEȚI, COR DE VOCI DE COPII, CORUL TÂNGUITOARELOR) (p. 121–122, 129, 134); didascalia «(cor)» sau «(dialog)» arată dacă replica se spune la unison ori se împarte, vers cu vers, între membrii grupului. Piesa pune în locul eroului individual grupurile satului, ca în obiceiurile populare, unde textele se cântă în ceată.
coroniță — Cunună mică de flori; flăcăii poartă «câte o coroniță de flori la gât», din care rup flori pentru fete, iar Cerbul împarte fetelor «coronițe sau jerbe de flori» — darul de dragoste și de nuntă (p. 121, 138).
Cortina — Indicația de sfârșit al fiecărei părți (p. 135, 148); piesa, jucată în aer liber, nu are de fapt cortină: cuvântul marchează convențional încheierea actului.
cosiță — Diminutiv de la coasă, «cosiță»: părul împletit al fetei (DEX); a pune flori în cosița cuiva — gest de dragoste (p. 137).
dairea — Instrument popular de percuție, de origine orientală, asemănător tamburinei: o piele întinsă pe un cerc de lemn cu discuri metalice sau clopoței (DEX; din tc. daire); o poartă Hărăpoaica tânără (p. 123, 141).
deochi — Boală sau vătămare pe care credința populară o pune pe seama privirii (a «ochiului rău»); «să nu fie de deochi» — formula care apără de deochi, spusă după o laudă (DEX) (p. 130).
descânt — a descânta — a rosti un descântec, formulă magică populară, spusă sau cântată, pentru vindecarea, apărarea sau alungarea unui rău (DEX). Fata vrea să-l «descânte» pe Cerb de dragoste (p. 138); flăcăii, la sfârșit, îl «descântă» ca să nu mai vadă fetele (p. 147); replica Mamei de la p. 126–127 («Nu-i dați să mănânce, / Nu-i dați să bea… Dați-i fiori / Pe subsiori») are forma descântecului de alungare.
despiedice — a despiedica — a scoate piedica (frânghia cu care se leagă picioarele calului); aici, ca în descântece: a-l elibera pe bolnav de legăturile bolii (DEX) (p. 125).
dihanie — Fiară, sălbăticiune; ființă monstruoasă, sperietoare (DEX) (p. 140).
Dimpreună — (înv. și pop.) Împreună (DEX) (p. 130, 133).
drăgostit — a drăgosti — (pop.) a se iubi, a se dezmierda (DEX) (p. 139).
drăguț — (pop., substantivat) Iubit (DEX) (p. 138).
Dumbrăvile — dumbravă — pădure mică, luminoasă, crâng (DEX) (p. 147–148).
făclii — făclie — lumânare groasă sau torță (DEX); alaiurile de nuntă și cele ale mascaților umblau noaptea cu făclii; în piesă, făcliile aprinse una câte una măsoară «iertarea» Cerbului (p. 134–135, 145).
fată mare — Fată nemăritată, de măritat (DEX) (p. 137, 140).
FATA MIREASĂ — Mireasa piesei, iubita lui Rozmolin și fiica Tatălui pe moarte (în replici: MIREASA, FATA, FIICA) (p. 120, 125–133, 138–140). Ea e cea care recunoaște sosirea Morții și cere s-o alunge; tot ea, în Partea a doua, cade sub farmecul Cerbului. Cântecul de despărțire al miresei de casa părintească i se cântă la p. 133 («Ia-ți mireasă ziua bună»).
Fata-ploaie — Personificarea Ploii ca fată «uitată / Și nemăritată», cu glugă udă și cu «căușe multe de cărat apă» legate de mâini, care îl adăpostește pe Cerb și îl adoarme cu un cântec de leagăn (p. 143–144). Figura e alcătuită de autor din ritualurile de ploaie în care rolul principal îl au fetele — Paparuda și Caloianul, numit în unele sate și «Ploaia» sau «Muma ploii».
fătucă — (pop.) Fetiță, fată tânără (DEX) (p. 137).
Flăcăii — Ceata celor șapte flăcăi (cu Rozmolin în frunte), care cheamă satul la spectacol, aduc Capra, prind Cerbul și încheie piesa călare pe căiuți (p. 121–148). Reproduce în teatru ceata de feciori a satului tradițional, care poartă colindatul, jocurile cu măști și slujbele nunții; perechea ei e grupul celor șapte fete.
fluierelor — fluier — instrument popular de suflat, un tub de lemn cu găuri, fără ancie (DEX); fluierele intră în larma alaiului Cerbului (p. 146).
Frunzuliță — Începutul formulaic al cântecelor și strigăturilor populare cu invocație vegetală («Frunză verde de…», «Frunzuliță…»), care dă rima versului următor (p. 146: «Frunzuliță artănaș, / Bate toba harăpaș»).
glugă — Acoperământ de cap, ascuțit, din dimie sau din postav, cusut la haină sau purtat separat, împotriva ploii (DEX); Ploaia are «o glugă udă, lipită pe cap» (p. 143).
grindă — Bârna groasă care susține tavanul casei (DEX) (p. 126).
grumaz — (pop.) Gât, ceafă (DEX) (p. 130).
harăpaș — vezi harapii.
harapii — Harap (sau arap) înseamnă în limba populară «om cu pielea neagră» (DEX; din tc. arap, «arab»). Ca personaje de mascaradă, harapii — cu fețele unse cu funingine, cu cojoace întoarse pe dos, cu cocoașe, cu încălțări uriașe, cu bice și clopote — aparțin grupului de măști grotești din cetele de Anul Nou (moși, babe, draci, harapi, țigani, «urâți»), care însoțesc măștile de animal (Capra, Ursul, Cerbul, Căiuții) și fac haz prin tumbe, vorbe fără șir, gesturi obscene sau de-a-ndoasele. Tipologia lor, cu opoziția dintre măștile «frumoase» și cele «urâte», a fost alcătuită de Romulus Vulcănescu în Măștile populare (1970).
Rostul acestor măști e unul de răsturnare: lumea pe dos (harapul care stă «cu capul în jos» și susține că ceilalți stau pe dos), vorbele fără înțeles, cearta moșului cu baba, toate țin de timpul de sărbătoare în care ordinea obișnuită e suspendată pentru a fi apoi reînnoită. Etnologii au legat înnegrirea feței și îmbrăcămintea întoarsă de reprezentarea strămoșilor, a morților care se întorc la Anul Nou printre vii — interpretare propusă de mai mulți etnologi, dar nu unanim primită; pentru cadrul ceremonial al măștilor de iarnă, vezi Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești (1976).
Trupa de harapi a piesei e alcătuită de autor după acest tip, cu indicații precise de costum: fețe vopsite în negru cu sprâncene roșii (sau în roșu cu sprâncene galbene), haine mițoase, Bătrânul cocoșat cu o oglindă mare și spartă în care «se privește și se admiră», Harăpița tânără cu dairea, unul dintre ei cu harapnic (p. 123); didascalia de la p. 142 cere ca «grupul harapilor să cuprindă zece membri în total». În Partea întâi ei aduc în spectacol hazul și formulele lor de-a-ndoasele (numărătoarea «Gimba unu, gimba doi», cocoașa din care «țâșnește făină albă», p. 124).
În Partea a doua harapii devin judecătorii-călăi ai Cerbului: Rozmolin îl dă «pe mâna harapilor» (p. 140), iar ei îl pedepsesc prin metamorfoze — se prefac în păsări care îl ciupesc, aduc Vântul, Fata-ploaie și Paparuda, îl hăituiesc cu făclii — și pun publicul să-i plătească iertarea («Dacă-mi dați un ban, / Îl iertăm un an», p. 144–145). Finalul îi arată în «hărmălaie de bâlci», cerând ca Cerbul să fie «priponit» și «urgisit», până ce flăcăii îi potolesc și harapii ies «în alaiul specific lor» (p. 148).
harapnic — vezi harapii.
hărmălaie — (pop.) Gălăgie, larmă mare (DEX) (p. 141, 148).
horă — Dansul popular în cerc închis, cu jucătorii prinși de mâini; încheie nunta și petrecerile satului. În piesă personajele-simboluri se prind «în horă în jurul lui Rozmolin» și se învârtesc de trei ori, iar Partea întâi se încheie cu «dansurile, horele — la lumină de făclii» (p. 135).
Ia-ți mireasă ziua bună — Începutul Cântecului miresei, cântecul ceremonial cu care mireasa e despărțită de casa părintească, de fetele din uliță și de feciorii din joc; e cunoscut în toate provinciile, cu multe variante. Autorul îl pune în gura tânguitoarelor, în continuarea Cântecului zorilor, unind despărțirea de mireasă cu despărțirea de mort (p. 133). Vezi «nunta».
iarmaroc — (pop.) Târg mare, periodic, bâlci (DEX); «trompetele de iarmaroc» și «hărmălaia de bâlci» dau finalului aerul unei petreceri de târg (p. 146, 148).
lămâiță — Arbust ornamental cu frunze care miros a lămâie (DEX), crescut în grădini și în ferestre; floare de fată, ca romanița și busuiocul (p. 133).
laț — Ochi de frânghie care se strânge, ca la prinderea vânatului (DEX) (p. 139).
lingurari — Meșteri care fac și vând linguri, fuse, albii și alte obiecte de lemn; prin extensiune, o categorie de țigani de vatră ocupați cu acest meșteșug, numiți și rudari (DEX, MDA) (p. 120).
locul de spectacol — Locul, în aer liber, unde se adună satul ca să vadă jocul (p. 122, 136): piesa începe cu alaiul flăcăilor care cheamă publicul prin ulițe, ca cetele de colindători și de mascați, și se joacă apoi în mijlocul spectatorilor.
Logodnic — Tânărul cu care o fată s-a logodit — logodna fiind, în ceremonialul tradițional, făgăduiala de căsătorie care precede nunta (DEX) (p. 140).
măgurele — măgură — deal mic, movilă, adesea împădurit (DEX); măgurele, diminutivul (p. 129, 147).
mândruț — (pop.) Diminutiv afectiv de la mândru: iubit (DEX) (p. 138).
mărgăritare — mărgăritar — perlă (DEX); roua «ca mărgăritare» — imagine curentă în poezia populară (p. 148).
mărgele — Șiraguri de boabe colorate, podoabă a fetelor; marfa Cerbului, alături de oglinjoare (p. 136–137).
marionetă — Păpușă de teatru mișcată de un mânuitor (cu sfori, cu tije sau cu mâna) (DEX); în piesă Ruda-Moartea și Ianu Scaloianu sunt marionete printre actori vii (p. 120, 127) — Caloianul fiind, și în obicei, o păpușă.
măști — Flăcăii poartă măști de la început (p. 121) și le aruncă la nunta lui Rozmolin (p. 135); harapii au fețele vopsite. Măștile — de animal (capra, cerbul, căiuții), de moși și babe, de harapi și de draci — sunt purtate în ciclul de Anul Nou de cetele de feciori, iar masca ascunde și totodată preface pe purtătorul ei în ființa pe care o joacă (Romulus Vulcănescu, Măștile populare, 1970).
miluiți — a milui — (pop.) a se îndura, a căina; «rău mă miluiți» — «rău mă căinați» (DEX) (p. 130).
miriște — Ogorul cu paie scurte rămase în pământ după seceriș (DEX) (p. 124, 136).
mițoase — mițos — cu lână lungă, flocoasă (de la mițe, lâna lungă și aspră a oii) (DEX) (p. 123).
nătărău — (pop.) Prostănac, nătâng (DEX) (p. 146).
nunta — Nunta țărănească tradițională e cel mai bogat ceremonial al vieții de familie, descris pe larg de Simion Florea Marian în Nunta la români (1890); orațiile care o însoțesc au fost publicate, între alții, de G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române, 1885). Etapele ei, cu mari variații regionale, sunt: pețitul și logodna (încredințarea), chemarea la nuntă făcută de chemători sau vornicei cu plosca, gătitul bradului și al steagului, gătitul miresei și cântecul ei de despărțire, iertăciunea și plecarea de la casa părintească, cununia, masa mare cu strigarea darurilor, apoi dezbrăcatul miresei de voal și legarea ei cu năframă de nevastă, și hora, care încheie petrecerea.
Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) a interpretat nunta, alături de naștere și de înmormântare, ca rit de trecere (după Arnold van Gennep): mireasa «moare» pentru o stare și se naște într-alta, iar ceremonialul are fazele separării, ale pragului și ale integrării. De aici numeroasele motive comune nunții și înmormântării: bradul, despărțirea de casă, plecarea «fără întoarcere», cântecul de jale al miresei. La moartea unui tânăr necăsătorit se făcea chiar nunta mortului, cu brad și cu mireasă sau mire simbolic, iar cântecele mortului îl închipuie adesea pe acesta ca pe un mire; Gail Kligman a consacrat acestui subiect cartea The Wedding of the Dead (1988; în românește Nunta mortului), pe material din Ieud (Maramureș).
Piesa e clădită pe această suprapunere. În Partea întâi, Tatăl, simțind că vine Ruda, își logodește fiica: «Astăzi, mâine faceți nunta. Tu pe cine iubești?» (p. 132); flăcăii îl cheamă pe Rozmolin, mire cu nume de plantă de nuntă (vezi «Rozmolin»), cu «dragostea adunată / De la nouăzeci și nouă de fete frumoase», iar Tatăl îi spune: «Ia-o și du-te, să faceți nuntă!». Tânguitoarele cântă împreună Cântecul zorilor și cântecul miresei (p. 132–133), Tatăl se dă pământului («Pământe, pământe! / De azi înainte / Ai să-mi fii părinte», p. 134), iar Rozmolin cheamă la nunta lui pădurea, steaua căzătoare, noaptea, zorile, soarele, luna și pământul (p. 134–135), ca în imaginarul nunții cosmice din folclor. Partea se încheie cu strigătul «Nunta! Nunta!» și cu horele la lumina făcliilor (p. 135).
Partea a doua răstoarnă tema: falsul mire e Cerbul, care farmecă fetele cu oglinjoare și le cheamă în pădure, iar «logodnicul cu ochi cusuți» se dovedește «slutul dintre sluți» (p. 140). Judecata lui, făcută de flăcăi și de harapi după rânduiala jocurilor cu măști, se încheie cu iertarea și cu închinarea către soare, cer, sate și câmpii: «Ție nunta ți se-nchină!» (p. 147); ultima replică — «Plecați sau nu plecați, dar de nuntă să vă bucurați!» — și ultima didascalie — «încep dansurile și, dacă e cazul, nunta» (p. 148) — lasă spectacolul să se prelungească într-o nuntă adevărată. «Nunta cerbului» numește astfel deopotrivă nunta din sat și alaiul final al măștii iertate.
Oglinjoare — Formă populară (cu j) a diminutivului de la oglindă; Cerbul strigă ca negustorii ambulanți care vindeau prin sate oglinzi, ace, foarfeci și panglici, iar oglinjoarele prinse în coarnele lui — podoabă obișnuită a măștilor de Anul Nou — devin unealta farmecului (p. 136–137).
opinci — Încălțăminte țărănească dintr-o bucată de piele strânsă pe picior cu nojițe (DEX) (p. 124).
pâcloase — pâclos — acoperit de pâclă, de ceață (DEX) (p. 141).
Păliți — a păli — (pop.) a lovi tare, a izbi (DEX) (p. 128).
Pământe, pământe — Începutul cântecului Tatălui pe moarte («Pământe, pământe! / De azi înainte / Ai să-mi fii părinte…», p. 134), în tonul Cântecului pământului (al «țărânii») din repertoriul funerar, în care pământului i se cere să-l primească bine pe mort; textul nu l-am găsit într-o culegere anume.
paparudă — Paparuda — cu variantele Papaluga, Păpăruga, Dodoloaia, iar la popoarele vecine Dodola (sârbi, croați), Peperuda, Perperuna (bulgari), Pirpiruna (aromâni) — este ritul de chemare a ploii în care o fată (sau un grup de fete și copii), îmbrăcată într-un costum de frunze și ramuri verzi (de boz, de nuc, de salcie), trece cu alaiul ei pe la toate casele satului, joacă și cântă bătând din palme, iar gospodinele o udă din găleți. La sfârșit costumul de frunze e aruncat într-o apă curgătoare, iar ceata primește daruri. Obiceiul e descris încă de Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, sub numele Papaluga.
Data tradițională era joia a treia sau a patra după Paști (în unele locuri legată de Rusalii), dar ritul se relua oricând venea seceta. Etimologia numelui e discutată: el a fost apropiat de bulg. peperuda, «fluture», și de numele unor divinități slave ale ploii, fără ca vreo explicație să se fi impus. Descrieri și texte ale cântecului se găsesc la Simion Florea Marian (Sărbătorile la români, 1898–1901), la G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române, 1885), iar interpretarea lui ca rit agrar de fertilitate, la Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) și Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc, 1981–1983).
Cântecul Paparudei are o formă foarte stabilă: «Paparudă-rudă, / Vino de ne udă / Cu găleata-leata / Peste toată gloata…», cu o urare de belșug și, în multe variante, cu o rugăciune către Dumnezeu să dea «cheile» ploii. Autorul păstrează începutul (în forma «Vină de ne udă», atestată și ea) și rima găleata–leata, înlocuiește invocația religioasă cu «Ca să-nceapă ploaie, / Să curgă șiroaie» și scrie «Peste toată zloata» în loc de «gloata» (p. 144) — schimbare voită sau greșeală de tipar, nu se poate spune sigur.
În piesă, Paparuda face parte din pedeapsa Cerbului: Harapul tânăr cheamă «Ploaia! Paparudele!», Harăpița tânără «se transformă în paparudă» și, dansând, îl udă pe Cerb, care se plânge: «M-a plouat cu găleata!» (p. 144). Ritul de fertilitate e întors într-o pedeapsă hazlie, dar cu înțeles: ploaia, care în obicei udă ogoarele satului, îl «spală» acum pe vinovat. Aceeași familie de rituri de ploaie dă și personajul Fetei-ploaie (p. 143–144) și pe cel al Scaloianului (p. 131).
personajele-simboluri — Flăcăii mascați care poartă «în mâini sau pe cap simbolurile: steaua căzătoare, vântul, pământul…, soarele, luna» și se prind în horă în jurul mirelui (p. 134–135); Vântul revine, cu «simbolul-vânt» și cu o vâjâitoare, la p. 142. Chemarea astrelor și a stihiilor la nuntă («Vino, soare, vino lună, vino pământ!») ține de imaginarul nunții cosmice din folclorul românesc (cununia cu luna și soarele din Miorița, din cântecele de nuntă și din cele ale mortului).
Ploaie — vezi Fata-ploaie.
pomană — Dar (de mâncare, de băutură) făcut pentru sufletul unui mort; la Caloian, ospățul de la dezgroparea păpușii se numea «pomana Caloianului» (p. 131: «De pomană că ți-am dat»).
priponim — a priponi — a lega un animal cu o frânghie de un țăruș, ca să pască fără să fugă (DEX) (p. 148).
râioase — râios — plin de negi (despre broasca râioasă) (DEX) (p. 141).
romaniță — Mușețel, plantă medicinală cu flori albe și miez galben (DEX); în cântecul miresei, despărțirea «de la fir de romaniță» e despărțirea de grădina fetei (p. 133).
Rozmolin — Mirele piesei, conducătorul celor șapte flăcăi, logodnicul Fetei mirese (p. 120, 128, 132–135, 139–141, 148). Rozmolin e o formă regională a cuvântului rozmarin (MDA2, pe dexonline, o înregistrează printre variantele rozmalin, rujmalin, rușmolin), planta mereu verde a nunții și a dragostei din cântecele populare; tot rozmarinul e, regional, numele unei hore (MDA2). Numele mirelui e, așadar, un nume de plantă de nuntă.
Ruda satului — Personificarea Morții, jucată de o marionetă: «Eu sunt Ruda satului. Cine se naște nu mă cunoaște, cine sfârșește cu mine se întâlnește!» (p. 127); lista personajelor o numește «Bătrâna satului» (p. 120), iar didascalia o spune deschis: «Ruda, simbolizând moartea» (p. 129). Numele eufemistic — moartea e ruda tuturor — e al autorului; în vorbirea și în bocetele populare moartea nu e numită direct, ci ocolită prin perifraze («nechematul», p. 125).
sălbăticiune — Animal sălbatic, fiară (DEX) (p. 146).
scăfița — scăfiță — diminutiv de la scafă: vas mic de lemn, căuș (DEX) (p. 131).
Scaloianul — Caloianul — cu variantele de nume Scaloian, Calian, Caloiță, Iene, în unele sate Gherman sau, după funcția lui, «Ploaia», «Muma ploii» — este o păpușă de lut în jurul căreia fetele satului săvârșesc o înmormântare simbolică, ca să aducă ploaia (sau, în anii prea ploioși, s-o oprească). Obiceiul a fost descris mai ales în Muntenia, Oltenia și Dobrogea, cu atestări și în sudul și vestul Moldovei. Forma Scaloian, pe care o folosește autorul, este cea notată de Teodor T. Burada în Dobrogea, în 1879; o mare parte din descrierile vechi au fost adunate de Simion Florea Marian în Sărbătorile la români, vol. III (1901).
Ritualul cunoscut din descrieri cuprinde: modelarea figurinei din lut (uneori împodobită cu flori, cu busuioc, cu coji de ouă roșii), așezarea ei într-un mic sicriu, cortegiul de fete — una poartă «prapurul», alta face pe preotul, altele bocesc —, îngroparea în afara satului, la margine de apă sau la răscruce, și, după câteva zile, dezgroparea; păpușa e aruncată pe apă sau spartă, iar ritul se încheie cu un ospăț, «pomana Caloianului». Data obișnuită cădea în a treia sau a patra săptămână după Paști, dar în vreme de secetă ritul se relua oricând. Cântecul care îl însoțește îl strigă pe Caloian pe nume — «Iene, Iene, Caloiene» — și îi cere să deschidă porțile cerului și să pornească ploile.
Etnologii au văzut în Caloian un rit agrar de «moarte și înviere» a unei divinități a vegetației sau a ploii: obiceiul e tratat, alături de Paparudă, între riturile legate de ciclul agrar și de chemarea ploii în sintezele lui Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) și Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc, I–II, 1981–1983). Faptul că ritul se face numai de fete și imită fidel o înmormântare l-a făcut prețios pentru cercetătorii raportului dintre obicei și teatrul popular.
În piesă, «Ianu Scaloianu» este o marionetă (p. 120). Fetele îl aduc atunci când Ruda — Moartea — a venit după Tatăl, și i-l oferă ca pe un «băiat frumos» în schimb: «Ia-l pe el și du-l cu tine!» (p. 130). Cântecul de la p. 131 («Iene Scaloiene, / Tinerel te-am îngropat, / De pomană că ți-am dat, / Apă multă și mult vin…») urmează aproape vers cu vers o variantă populară a cântecului Caloianului, cu invocația religioasă înlocuită («Să dea norul fără vânt») și cu un început adăugat de autor («Ianul Scaloianul / E-mpărat încoronat, / Doar pe scaun e purtat!»); chiar și cheta făcută printre spectatori «cu talgerul sau cu scăfița» reia darurile strânse de ceata Caloianului.
Autorul folosește astfel ritul în sensul lui originar — o moarte jucată, dată în locul unei morți adevărate. Marioneta care «nu vorbește, dar nici nu se împotrivește» e ofranda prin care satul încearcă să răscumpere viața Tatălui; Moartea o cercetează («Dacă-i om ca toți oamenii, să râdă sau să plângă!») și n-o primește, iar Tatăl pleacă totuși. Răscumpărarea eșuată deschide în piesă trecerea de la înmormântare la nuntă.
scenei rotunde — Scenă înconjurată de public pe tot conturul, ca la jocurile populare jucate în cerc, în ogradă sau în mijlocul satului; fetele se așază «pe marginea scenei rotunde, în același rând cu publicul», iar Cerbul trece «de-a lungul marginii rotunde a scenei» (p. 136–137).
Spectacol popular-folcloric — Subtitlul piesei (p. 119): un spectacol construit din obiceiuri, cântece și jocuri populare românești — jocul caprei și al cerbului, harapii, Caloianul, Paparuda, cântecele mortului și ale nunții —, puse laolaltă într-o poveste nouă și gândite pentru a fi jucate în aer liber, «pe ulițele satului» și «la locul de spectacol».
spuză — Cenușă fierbinte amestecată cu jar (DEX) (p. 125).
suduie — a sudui — a înjura, a blestema (DEX) (p. 129).
suraiul — Cuvânt tipărit așa, negăsit în DEX, MDA și în dicționarele de regionalisme din dexonline (există doar suraie, «vacă sură»); din context — «De suraiul fetelor, / De jalea feciorilor» — se cere un substantiv de durere sau de dor: poate fi o greșeală de tipar ori un regionalism neînregistrat (p. 142).
talgerul — talger — taler, farfurie (de lemn sau de metal) (DEX) (p. 131).
tamburină — Tobă mică, cu o singură membrană întinsă pe un cerc cu zurgălăi, bătută cu mâna (DEX); în piesă, sinonim cu daireaua harapilor (p. 142, 146).
teleleu — (adv., pop.) Fără rost, hai-hui; «a umbla teleleu» — a hoinări (DEX) (p. 146).
tindă — Încăperea de la intrare în casa țărănească, între odăi (DEX) (p. 126).
tobă — Toba agățată de gât e instrumentul cetei de flăcăi: bat în ea când merg prin sat, ritmează cu ea strigăturile Caprei și alaiul Cerbului (p. 121, 123, 128, 139–140, 142, 146); în obiceiurile de iarnă toba însoțește jocul măștilor.
tumbe — tumbă — rostogolire peste cap, salt acrobatic (DEX); tumbele, mersul cu capul în jos și «lumea pe dos» sunt proprii măștilor carnavalești și harapilor (p. 123–124, 141, 146).
uluci — ulucă — scândură de gard; pl. uluci — gard de scânduri (DEX) (p. 139).
urgisim — a urgisi — a prigoni, a trata cu asprime și dușmănie (DEX) (p. 148).
vâjâitoare — (reg.) Zbârnâitoare: obiect care, învârtit sau purtat de vânt, scoate un vâjâit (DEX, MDA); flăcăul-Vânt o învârte pe scenă (p. 142).
vălicică — Diminutiv popular de la vale, format pentru rimă (p. 147).
zăvoarele — zăvor — drug, încuietoare a ușii sau a porții (DEX) (p. 131).
zloata — zloată — lapoviță; vreme urâtă, cu ploaie amestecată cu zăpadă (DEX). În cântecul popular al Paparudei versul este «Peste toată gloata» (= peste tot poporul); nu se știe dacă schimbarea e voită sau e greșeală de tipar (p. 144).
Zorilor, surorilor — Invocația cu care începe Cântecul zorilor («Zorile»; în Banat «Strigarea zorilor»), cântecul ceremonial de înmormântare cântat în zori de femei anume, în Oltenia, Banat și sudul Transilvaniei: zorile, numite «surori», sunt rugate să întârzie. În piesă îl cântă tânguitoarele, de două ori, iar a doua oară cântecul alunecă în cântecul miresei (p. 129, 132–133; ecou la p. 134). Vezi «cântătoare-tânguitoare».