Partea a doua

sursa Piesa e gândită pentru o scenă rotundă (spectatorii pe tot conturul, fetele «în același rând cu publicul»), ca spectacol de aer liber «la locul de spectacol», la fel cum jocurile populare cu măști se jucau în cerc, în ograda sau în mijlocul satului.

trad. oglinjoare — formă populară (cu j) pentru «oglinjoare / oglinjoară», diminutiv de la oglindă; Cerbul strigă ca negustorii ambulanți (lingurarii, telalii) care vindeau prin sate oglinzi, ace, foarfeci și panglici.

sursa Cerbul — personaj cu două izvoare populare. 1) Jocul cerbului (sau al căiuților), mascaradă de Anul Nou derivată din jocul caprei, păstrată în Moldova și Bucovina (în zona de munte a Sucevei — Fundu Moldovei — e jocul cerbului, în altele al caprei sau al căiuților): flăcăul-cerb, cu cap sculptat în lemn și coarne, cu trupul din stofă colorată, adesea acoperită cu hârtie creponată, joacă însoțit de o ceată, după modelul jocului caprei din care derivă (în care animalul moare și învie). 2) Cerbul din colinde: colindele cu cerb (vânătoarea cerbului, cerbul cu coarne în care stau astrele, feciorii prefăcuți în cerbi) sunt printre cele mai vechi texte ale folclorului românesc — o asemenea colindă stă la temelia Cantatei profana (1930) a lui Béla Bartók. Autorul face din cerb un negustor de oglinjoare și mărgele care ademenește fetele, apoi vinovatul judecat și iertat — iar din nunta lui, titlul piesei. Vezi Romulus Vulcănescu, Măștile populare (1970). [Béla Bartók — Cantata profana (A kilenc csodaszarvas), Sz. 94 (1930), IMSLP, hu]

sursa Oglinzile pe coarne țin de podoaba măștilor de Anul Nou (capra, cerbul, căiuții sunt împodobiți cu oglinjoare, mărgele, panglici și clopoței); aici devin instrumentul farmecului: fiecare fată își vede în ele propriul chip și îl ia drept chipul cerbului.

trad. fătucă — (pop.) fetiță, fată tânără; fată mare — fată nemăritată, de măritat (DEX).

trad. perie — aici: blana aspră a cerbului, comparată cu o perie.

trad. drăguț — (pop., substantivat) iubit (DEX).

vers. Cântec de dor de tipul doinelor de dragoste («Vântule, pământule, / Doar tu ne știi gândurile… Drumu-i jalnic ca și mine, / Satul mă dă de rușine!»). Nu l-am găsit într-o culegere publicată; versul «Drumu-i jalnic ca și mine» a fost folosit și la p. 125 («Drumu-i jalnic ca și mama...»), ceea ce sugerează o prelucrare a autorului după tipul acesta (vezi «nesigur»).

trad. mândruț — (pop.) diminutiv afectiv de la mândru: iubit (DEX).

vers. Versurile Miresei și ale fetei («Mândre ți-s sprâncenele, / Mai mândru ți-i numele… Dulce-ai fost la sărutat, / Bucuroasă te-am uitat!») sunt formule obișnuite ale cântecului de dragoste și ale strigăturilor (portretul iubitului, apoi despărțirea ironică); nu le-am găsit grupate astfel într-o culegere publicată (vezi «nesigur»).

trad. cătărămat — (înv. și reg.) încheiat cu cataramă (MDA); epitet al flăcăului gătit de sărbătoare, cu brâu sau chimir cu catarame.

trad. a drăgosti — (pop.) a se iubi, a se dezmierda (DEX).

vers. Blestemul celui care desparte doi îndrăgostiți («Cine despărțește dragi / Poartă-i corbii carnea-n fagi, / Oasele printre copaci…») e un motiv cunoscut al doinelor de dragoste și al blestemelor populare (răsplata celui care desparte «doi iubiți»: să-i ducă corbii carnea, să-i rămână oasele neîngropate). Nu am găsit într-o culegere accesibilă varianta exactă de aici (vezi «nesigur»).

trad. ulucă — scândură (de gard); pl. uluci — gard de scânduri (DEX).

trad. bete — pl. de la bată: brâu îngust, țesut în culori, cu care fetele și femeile își încing mijlocul peste ie și catrință (DEX); a-i fura fetei betele — a o necinsti.

trad. «condune-n codru» — tipărit așa; înțelesul este «condu-ne-n codru» (du-ne în pădure).

trad. laț — ochi de frânghie care se strânge, ca la prinderea vânatului (DEX).

trad. «Un’te duci / Numa-n fustă și papuci?» — formule populare cu elizie: un’ te = unde te, numa = numai; versurile parodiază strigătura de batjocură.

trad. mă dusei — perfect simplu popular (= m-am dus), propriu graiurilor din Oltenia și Muntenia.

vers. «Portretul» batjocoritor al cerbului («O dihanie păroasă / Cu un cap / Ca de drac… Cu ochi mari / Ca de măgari») e construit în maniera strigăturilor satirice și a «portretelor» grotești din orațiile de nuntă (cu rime în versuri scurte); nu l-am găsit într-o culegere publicată (vezi «nesigur»).

trad. dihanie — fiară, sălbăticiune; ființă monstruoasă, sperietoare (DEX).

trad. broscoi — broască mare; masculul broaștei (DEX).

trad. chihlimbar — rășină fosilă, gălbuie, străvezie (DEX); dinții «de chihlimbar» — galbeni.

trad. cocoare — (pop.) pl. de la cocor, pasărea migratoare cu picioare lungi (DEX).

trad. cimpoi, dairea — vezi notele de la p. 120 și p. 123.

trad. râios — plin de negi (despre broasca râioasă); pâclos — acoperit de pâclă, ceață (DEX).

trad. vâjâitoare — (reg.) zbârnâitoare: obiect care, învârtit sau purtat de vânt, scoate un vâjâit (ca cea pusă la zmeul de hârtie sau cea pentru speriat păsările) (DEX, MDA).

trad. Onomatopee care imită bătaia tobei și a tamburinei, ca în numărătorile copiilor («Antanana…»).

trad. suraiul — tipărit așa. Cuvântul nu apare în DEX, MDA sau în dicționarele de regionalisme cuprinse în dexonline (există doar suraie, «vacă sură»). Din context (seria «De jalea feciorilor, / De plânsul surorilor, / De dorul voinicilor») se cere un substantiv de durere sau de dor; poate fi o greșeală de tipar sau un regionalism neînregistrat (vezi «nesigur»).

trad. să beie — formă populară de conjunctiv pentru «să bea» (DEX).

trad. «Mușcați-ai limba din gură» — formulă de blestem: să-ți muști limba (= să nu mai poți cânta); cf. versul următor, «Cântecul să nu-l mai zici, nici să mai colinzi pe aici!».

trad. a colinda — a umbla cu colinda, din casă în casă, în ajunul Crăciunului și al Anului Nou; aici și în sensul de «a umbla, a hoinări» (DEX) — Cerbul ca personaj de colindă (vezi nota de la p. 136).

vers. «Geme codrul» e o formulă inițială obișnuită în doinele și cântecele de jale; continuarea («Vine Fata-ploaie / Crengile se-ndoaie, / Fata uitată / Și nemăritată») e prelucrarea autorului, care pregătește intrarea Ploii (vezi «nesigur»).

sursa Fata-ploaie — personificarea ploii ca fată nemăritată, dedusă din ritualurile de ploaie în care rolul principal îl au fetele: Paparuda (o fată îmbrăcată în frunze, udată cu apă de săteni) și Caloianul (păpușa căreia i se spune, în unele sate, Ploaia, Ploița, Muma ploii). Detaliile costumului («glugă udă», «căușe multe de cărat apă», p. 143) sunt ale autorului.

trad. căuș — vas de lemn în formă de lingură mare, cu coadă scurtă, cu care se scoate apa (DEX).

trad. «Abia, bia, bia… A, a, a, a» — formule de cântec de leagăn (nani-nani): Ploaia îl adoarme pe Cerb ca pe un copil.

trad. «Rabdă, gură, dacă nu-i» — zicală populară: rabdă de foame, dacă nu ai ce mânca; aici, cu sensul de resemnare în dragoste.

sursa Paparuda (Dodoloaia, Păpăruga; la aromâni Pirpiruna, la sârbi și croați Dodola, la bulgari Peperuna sau Perperuda) — ritual de aducere a ploii: o fată (uneori mai multe), îmbrăcată într-un costum de frunze și ramuri verzi, trece cu alaiul ei pe la toate casele satului, joacă și cântă bătând din palme și pocnind din degete, iar gospodinele o udă cu găleți de apă; la sfârșit costumul de frunze e aruncat într-o apă curgătoare. Odinioară legat de a treia săptămână după Paști, ritualul s-a practicat apoi oricând venea seceta. Descrieri clasice: Simion Florea Marian, Sărbătorile la români (1898–1901); Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești. [Simion Florea Marian — Sărbătorile la români, vol. II (1899) și III (1901), ed. Academiei Române, archive.org, ro]

vers. Cântecul paparudelor. Varianta cea mai cunoscută: «Paparudă-rudă, / Vino de ne udă / Cu găleata-leata / Peste toată gloata, / Cu ciubărul-bărul / Peste tot poporul. / Dă-ne, Doamne, cheile / Să descuiem cerurile, / Să pornească ploile, / Să curgă șiroaiele, / Să umple pâraiele…» (citată, între altele, în Jurnalul Național, 20 mai 2013; forma «Vină de ne udă», folosită și de autor, e atestată în alte variante). Autorul a păstrat începutul și rima găleata–leata, a adăugat «Paparudă-udă», a pus «Ca să-nceapă ploaie, / Să curgă șiroaie» în locul invocației religioase și a schimbat «Peste toată gloata» în «Peste toată zloata» (vezi nota următoare).

trad. zloată — lapoviță, vreme urâtă cu ploaie amestecată cu zăpadă; noroi (DEX). În cântecul popular versul este «Peste toată gloata» (= peste toată mulțimea); zloata poate fi o schimbare voită a autorului sau o greșeală de tipar (vezi «nesigur»).

trad. Formula «Dacă-mi dați un ban, / Îl iertăm un an» imită strângerea darurilor de la gazde și spectatori, ca la colindat, la Paparudă și la jocurile cu măști.

trad. Hazul formulei stă în «iertarea pentru morți», parodie a pomenilor și a iertăciunilor de la înmormântare.

trad. «să ne treacă de venin» — (pop.) să ne treacă de supărare, de necaz (venin = fiere, amărăciune) (DEX).

vers. Strigătură hazlie de tipul celor care se strigă la joc («O, săraca baba mea, / S-a-necat în Dunărea; / Dar nici eu nu m-am lăsat, / Altă babă mi-am luat!»), răspunsă de replica Bătrânei («Săracul moșneagul meu, / Tare-i prost și nătărău!…»), ca în disputele moș–babă ale mascaților. N-am găsit-o într-o culegere publicată (vezi «nesigur»).

trad. nătărău — (pop.) prostănac, nătâng (DEX).

trad. teleleu — (adv., pop.) fără rost, hai-hui; «a umbla teleleu» — a hoinări (DEX).

trad. sălbăticiune — animal sălbatic, fiară (DEX).

Glosar — sălbăticiune: Animal sălbatic, fiară (DEX) (p. 146). → glosar: sălbăticiune

sursa «Ritualul Cerbului» — vezi nota de la p. 136 (jocul cerbului, mascaradă de Anul Nou derivată din jocul caprei).

trad. iarmaroc — (pop.) târg mare, bâlci (DEX).

trad. căiuți — (reg.) căluți (MDA): căluți de lemn împodobiți, «încălecați» de flăcăi în jocul căiuților, mascaradă de Anul Nou din Moldova înrudită cu jocul caprei și cu jocul cerbului.

trad. «Frunzuliță…» — începutul obișnuit al cântecelor și strigăturilor populare cu formulă vegetală («Frunză verde de…»). artănaș — cuvântul nu apare în dicționarele cuprinse în dexonline; poate fi un nume de plantă regional sau o formă coruptă (cf. arțăraș, «arțar mic») (vezi «nesigur»). harăpaș (versul următor) — diminutiv de la harap, format pentru rimă.

trad. vălicică — diminutiv popular de la vale, format pentru rimă (cf. «frumușică», «mititică»).

trad. a descânta — a rosti un descântec, formulă magică populară pentru vindecarea sau alungarea unui rău (DEX); aici, a-l «lega» pe Cerb să nu mai ademenească fetele.

sursa Seria de închinăciuni («Soare, ție ne-nchinăm! / Cer senin, ne-nchinăm!… Satele cu fetele, / Câmpiile cu florile…») urmează tiparul urărilor și colindelor de enumerare, în care toate părțile lumii aduc omagiu; nu reproduce un text popular anume.

trad. măgură — deal mic, movilă, adesea împădurit (DEX).

trad. dumbravă — pădure mică, luminoasă, crâng (DEX).

trad. a priponi — a lega un animal (calul, vita) cu o frânghie de un țăruș, ca să pască fără să fugă (DEX).

trad. a urgisi — a prigoni, a trata cu asprime și dușmănie (DEX).

sursa Iertarea Cerbului închide piesa în spiritul obiceiurilor de Anul Nou și al nunții: jocul cu măști se sfârșește cu reconcilierea și cu horele (ca în jocul caprei, din care derivă jocul cerbului, animalul ucis învie).

trad. mărgăritar — perlă (DEX); roua «ca mărgăritare» — imagine curentă în poezia populară.

glosar locul de spectacol — Locul, în aer liber, unde se adună satul ca să vadă jocul (p. 122, 136): piesa începe cu alaiul flăcăilor care cheamă publicul prin ulițe, ca cetele de colindători și de mascați, și se joacă apoi în mijlocul spectatorilor.

→ glosar: locul de spectacol

glosar Flăcăii — Ceata celor șapte flăcăi (cu Rozmolin în frunte), care cheamă satul la spectacol, aduc Capra, prind Cerbul și încheie piesa călare pe căiuți (p. 121–148). Reproduce în teatru ceata de feciori a satului tradițional, care poartă colindatul, jocurile cu măști și slujbele nunții; perechea ei e grupul celor șapte fete.

→ glosar: Flăcăii

glosar miriște — Ogorul cu paie scurte rămase în pământ după seceriș (DEX) (p. 124, 136).

→ glosar: miriște

glosar clopoței — Clopoțeii — zgomotul apotropaic al cetelor de Anul Nou și al măștilor (capra, cerbul, căiuții sunt împodobiți cu ei); în piesă fetele «sună din clopoței» ca să ceară liniște, iar Capra se retrage «zornăindu-și clopoțeii încet» (p. 121, 123–125, 129, 136).

→ glosar: clopoței

glosar scenei rotunde — Scenă înconjurată de public pe tot conturul, ca la jocurile populare jucate în cerc, în ogradă sau în mijlocul satului; fetele se așază «pe marginea scenei rotunde, în același rând cu publicul», iar Cerbul trece «de-a lungul marginii rotunde a scenei» (p. 136–137).

→ glosar: scenei rotunde

glosar Cerbul — Cerbul are în folclorul românesc două înfățișări, pe care piesa le adună. Prima e jocul cerbului, mascaradă din ciclul sărbătorilor de iarnă, păstrată mai ales în Moldova și Bucovina: un flăcău poartă un cap de cerb sculptat în lemn, cu coarne adevărate sau cioplite, împodobite cu panglici, oglinjoare și clopoței, și un trup de pânză sau de covor; însoțit de o ceată (cu un «moș», un vânător, muzicanți), cerbul joacă în ritmul tobei, iar în multe variante e «împușcat», cade și e readus la viață. Jocul e socotit de etnologi o formă derivată din jocul caprei, cu același scenariu de moarte și înviere a animalului-mască (Romulus Vulcănescu, Măștile populare, 1970; Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, 1976).

A doua e cerbul colindelor. Colindele cu cerb sunt printre cele mai vechi și mai frumoase texte ale folclorului românesc: vânătoarea cerbului care roagă să fie cruțat, cerbul cu astrele în coarne, cerbul care trece pe la izvor, ori feciorii vânători prefăcuți în cerbi, care nu se mai pot întoarce în casa părintească, fiindcă «coarnele noastre / Nu încap pe uși». Această din urmă colindă stă la temelia Cantatei profana (1930) a lui Béla Bartók. Tipologia colindelor a fost alcătuită de Monica Brătulescu (Colinda românească, 1981); textele vechi se găsesc la G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române, 1885) iar sinteza genului, la Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc, 1981–1983).

În piesă, Cerbul apare în Partea a doua ca un negustor ambulant de «oglinjoare și mărgele» (p. 136), cu oglinzile prinse în coarne: fiecare fată se privește în ele, își vede propriul chip și îl ia drept chipul lui — «Ai obraji ca laptele alb...» —, în timp ce Cerbul își descrie fără ocoliș blana, botul și capul «ca o căldare» (p. 137). Farmecul e unul al oglinzii: fetele se îndrăgostesc de ele însele, iar Cerbul le cheamă «în nopțile de vară» în pădure.

Bătrânele tânguitoare dau alarma, flăcăii îl prind cu lațul, iar Rozmolin refuză să-l omoare — «Cine omoară cerbul o să-i poarte coarnele! Cerbul se omoară la vânătoare, nu și când e hoț de fată mare!» (p. 140) — și îl dă pe mâna harapilor. Pedeapsa (păsările, crengile, ploaia, paparuda) e un șir de jocuri de mascați; Cerbul fuge, e prins din nou, e «descântat» de flăcăi să nu mai vadă fetele și, la urmă, e iertat (p. 148). Finalul — «ritualul „Cerbului”», alaiul cu căiuți, tobe și fluiere (p. 146) — e chiar «nunta cerbului» din titlu: scenariul obiceiului (moartea și învierea măștii) e înlocuit cu judecata și iertarea.

→ glosar: Cerbul

glosar Oglinjoare — Formă populară (cu j) a diminutivului de la oglindă; Cerbul strigă ca negustorii ambulanți care vindeau prin sate oglinzi, ace, foarfeci și panglici, iar oglinjoarele prinse în coarnele lui — podoabă obișnuită a măștilor de Anul Nou — devin unealta farmecului (p. 136–137).

→ glosar: Oglinjoare

glosar mărgele — Șiraguri de boabe colorate, podoabă a fetelor; marfa Cerbului, alături de oglinjoare (p. 136–137).

→ glosar: mărgele

glosar fătucă — (pop.) Fetiță, fată tânără (DEX) (p. 137).

→ glosar: fătucă

glosar fată mare — Fată nemăritată, de măritat (DEX) (p. 137, 140).

→ glosar: fată mare

glosar cosiță — Diminutiv de la coasă, «cosiță»: părul împletit al fetei (DEX); a pune flori în cosița cuiva — gest de dragoste (p. 137).

→ glosar: cosiță

glosar coroniță — Cunună mică de flori; flăcăii poartă «câte o coroniță de flori la gât», din care rup flori pentru fete, iar Cerbul împarte fetelor «coronițe sau jerbe de flori» — darul de dragoste și de nuntă (p. 121, 138).

→ glosar: coroniță

glosar drăguț — (pop., substantivat) Iubit (DEX) (p. 138).

→ glosar: drăguț

glosar descânt — a descânta — a rosti un descântec, formulă magică populară, spusă sau cântată, pentru vindecarea, apărarea sau alungarea unui rău (DEX). Fata vrea să-l «descânte» pe Cerb de dragoste (p. 138); flăcăii, la sfârșit, îl «descântă» ca să nu mai vadă fetele (p. 147); replica Mamei de la p. 126–127 («Nu-i dați să mănânce, / Nu-i dați să bea… Dați-i fiori / Pe subsiori») are forma descântecului de alungare.

→ glosar: descânt

glosar FATA MIREASĂ — Mireasa piesei, iubita lui Rozmolin și fiica Tatălui pe moarte (în replici: MIREASA, FATA, FIICA) (p. 120, 125–133, 138–140). Ea e cea care recunoaște sosirea Morții și cere s-o alunge; tot ea, în Partea a doua, cade sub farmecul Cerbului. Cântecul de despărțire al miresei de casa părintească i se cântă la p. 133 («Ia-ți mireasă ziua bună»).

→ glosar: FATA MIREASĂ

glosar mândruț — (pop.) Diminutiv afectiv de la mândru: iubit (DEX) (p. 138).

→ glosar: mândruț

glosar Rozmolin — Mirele piesei, conducătorul celor șapte flăcăi, logodnicul Fetei mirese (p. 120, 128, 132–135, 139–141, 148). Rozmolin e o formă regională a cuvântului rozmarin (MDA2, pe dexonline, o înregistrează printre variantele rozmalin, rujmalin, rușmolin), planta mereu verde a nunții și a dragostei din cântecele populare; tot rozmarinul e, regional, numele unei hore (MDA2). Numele mirelui e, așadar, un nume de plantă de nuntă.

→ glosar: Rozmolin

glosar cătărămat — (înv. și reg.) Încheiat cu cataramă (MDA); epitet al flăcăului gătit de sărbătoare, cu brâu sau chimir cu catarame (p. 138–139).

→ glosar: cătărămat

glosar drăgostit — a drăgosti — (pop.) a se iubi, a se dezmierda (DEX) (p. 139).

→ glosar: drăgostit

glosar cântătoare-tânguitoare — Cele șapte cântătoare-tânguitoare (p. 120) sunt corespondentul scenic al femeilor care, în satul tradițional, cântă la căpătâiul mortului. Etnologia românească distinge aici două genuri. Bocetul e lamentația, în mare parte improvizată, a rudelor apropiate — mai ales a femeilor din familie —, în care mortul e strigat, lăudat, întrebat de ce pleacă și încărcat cu vești pentru cei duși dinainte. Cântecele ceremoniale ale mortului sunt, dimpotrivă, texte fixe, cântate în grup, la momente anume ale ritualului, de femei chemate anume (de regulă nu rude apropiate): Cântecul zorilor, Cântecul bradului, Cântecul pământului (al «țărânii»), atestate mai ales în Oltenia, Banat, sudul Transilvaniei și vestul Moldovei.

Descrierea clasică a întregului ceremonial funerar e cea a lui Simion Florea Marian, Înmormântarea la români (1892). Deosebirea dintre bocet și cântecul ceremonial a fost fixată de Constantin Brăiloiu în studiul Ale mortului din Gorj (1936), pe material cules la Runcu, în Gorj, iar sintezele lui Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc, 1981–1983) și Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) au așezat cântecele mortului în ansamblul riturilor de trecere. Cântecul zorilor deschide, în zori, ciclul: cântătoarele se adresează zorilor ca unor surori («Zorilor, surorilor») și le roagă să nu se grăbească, cât timp mortul se pregătește de «drumul cel mare»; în cântecele mortului acesta e adesea închipuit ca un mire, iar despărțirea de lume ca o nuntă.

În piesă tânguitoarele sunt vestitoarele Morții. Vin «cântând un cântec fără cuvinte, cu gura închisă, un cântec nostalgic» când fetele vorbesc de «nechematul» care a sosit (p. 125); la apariția Rudei încep «să se balanseze și să murmure un cântec tânguitor-jalnic, cu cuvinte nedeslușite», iar Mama începe «tânguiala și plânsul» (p. 127) — trecere, în scenă, de la tânguirea fără cuvinte la bocet. Tot ele cântă, de două ori, Cântecul zorilor (p. 129–130, 132–133): textul pornește de la invocația populară și e amplificat de autor cu enumerări în maniera bocetului («Pe născut de naștere, / Pe copil de tinerețe…», «Plângeți și voi codrilor…»).

A doua oară, cântecul zorilor alunecă fără întrerupere în cântecul miresei — «Ia-ți mireasă ziua bună / De la tată, de la mumă…» (p. 133) —, astfel încât despărțirea Tatălui de viață și despărțirea Miresei de casa părintească se cântă dintr-o suflare. În Partea a doua tânguitoarele reapar ca paznice ale ordinii satului: ele dau alarma când Cerbul vrea să «fure betele» fetelor și îl blestemă pe cel care desparte doi îndrăgostiți («Cine despărțește dragi / Poartă-i corbii carnea-n fagi», p. 139), apoi se retrag (p. 141). În lista personajelor ele apar o dată ca «cântătoare-tânguitoare», o dată ca «tânguitoare-cântătoare»: cele două funcții, cântecul ritual și plânsul, sunt de nedespărțit.

→ glosar: cântătoare-tânguitoare

glosar uluci — ulucă — scândură de gard; pl. uluci — gard de scânduri (DEX) (p. 139).

→ glosar: uluci

glosar betele — bete — pl. de la bată: brâu îngust, țesut în culori, cu care fetele și femeile își încing mijlocul peste ie și catrință (DEX); a-i fura fetei betele — a o necinsti (p. 139).

→ glosar: betele

glosar tobă — Toba agățată de gât e instrumentul cetei de flăcăi: bat în ea când merg prin sat, ritmează cu ea strigăturile Caprei și alaiul Cerbului (p. 121, 123, 128, 139–140, 142, 146); în obiceiurile de iarnă toba însoțește jocul măștilor.

→ glosar: tobă

glosar harapii — Harap (sau arap) înseamnă în limba populară «om cu pielea neagră» (DEX; din tc. arap, «arab»). Ca personaje de mascaradă, harapii — cu fețele unse cu funingine, cu cojoace întoarse pe dos, cu cocoașe, cu încălțări uriașe, cu bice și clopote — aparțin grupului de măști grotești din cetele de Anul Nou (moși, babe, draci, harapi, țigani, «urâți»), care însoțesc măștile de animal (Capra, Ursul, Cerbul, Căiuții) și fac haz prin tumbe, vorbe fără șir, gesturi obscene sau de-a-ndoasele. Tipologia lor, cu opoziția dintre măștile «frumoase» și cele «urâte», a fost alcătuită de Romulus Vulcănescu în Măștile populare (1970).

Rostul acestor măști e unul de răsturnare: lumea pe dos (harapul care stă «cu capul în jos» și susține că ceilalți stau pe dos), vorbele fără înțeles, cearta moșului cu baba, toate țin de timpul de sărbătoare în care ordinea obișnuită e suspendată pentru a fi apoi reînnoită. Etnologii au legat înnegrirea feței și îmbrăcămintea întoarsă de reprezentarea strămoșilor, a morților care se întorc la Anul Nou printre vii — interpretare propusă de mai mulți etnologi, dar nu unanim primită; pentru cadrul ceremonial al măștilor de iarnă, vezi Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești (1976).

Trupa de harapi a piesei e alcătuită de autor după acest tip, cu indicații precise de costum: fețe vopsite în negru cu sprâncene roșii (sau în roșu cu sprâncene galbene), haine mițoase, Bătrânul cocoșat cu o oglindă mare și spartă în care «se privește și se admiră», Harăpița tânără cu dairea, unul dintre ei cu harapnic (p. 123); didascalia de la p. 142 cere ca «grupul harapilor să cuprindă zece membri în total». În Partea întâi ei aduc în spectacol hazul și formulele lor de-a-ndoasele (numărătoarea «Gimba unu, gimba doi», cocoașa din care «țâșnește făină albă», p. 124).

În Partea a doua harapii devin judecătorii-călăi ai Cerbului: Rozmolin îl dă «pe mâna harapilor» (p. 140), iar ei îl pedepsesc prin metamorfoze — se prefac în păsări care îl ciupesc, aduc Vântul, Fata-ploaie și Paparuda, îl hăituiesc cu făclii — și pun publicul să-i plătească iertarea («Dacă-mi dați un ban, / Îl iertăm un an», p. 144–145). Finalul îi arată în «hărmălaie de bâlci», cerând ca Cerbul să fie «priponit» și «urgisit», până ce flăcăii îi potolesc și harapii ies «în alaiul specific lor» (p. 148).

→ glosar: harapii

glosar Logodnic — Tânărul cu care o fată s-a logodit — logodna fiind, în ceremonialul tradițional, făgăduiala de căsătorie care precede nunta (DEX) (p. 140).

→ glosar: Logodnic

glosar dihanie — Fiară, sălbăticiune; ființă monstruoasă, sperietoare (DEX) (p. 140).

→ glosar: dihanie

glosar broscoi — Broască mare; masculul broaștei (DEX) (p. 141).

→ glosar: broscoi

glosar chihlimbar — Rășină fosilă, gălbuie, străvezie (DEX); dinții «de chihlimbar» — galbeni (p. 141).

→ glosar: chihlimbar

glosar cocoare — (pop.) Pl. de la cocor, pasărea migratoare cu picioare lungi (DEX) (p. 141).

→ glosar: cocoare

glosar cimpoi — Instrument popular de suflat: un burduf de piele (de capră sau de oaie) în care se suflă aer, cu un tub cu găuri pentru melodie și unul sau două tuburi pentru isonul neîntrerupt (DEX). Cimpoierul e muzicantul de căpătâi al piesei: cântă la venirea harapilor, apoi îl imită pe Cerb când se văicărește (p. 120, 141–142, 145–146).

→ glosar: cimpoi

glosar dairea — Instrument popular de percuție, de origine orientală, asemănător tamburinei: o piele întinsă pe un cerc de lemn cu discuri metalice sau clopoței (DEX; din tc. daire); o poartă Hărăpoaica tânără (p. 123, 141).

→ glosar: dairea

glosar chiuind — a chiui — a scoate chiote, strigăte ascuțite de veselie, la joc și în alaiuri, adesea însoțite de strigături (DEX); chiotul flăcăilor și al harapilor însoțește toate intrările lor (p. 124–125, 128, 134, 141, 146).

→ glosar: chiuind

glosar tumbe — tumbă — rostogolire peste cap, salt acrobatic (DEX); tumbele, mersul cu capul în jos și «lumea pe dos» sunt proprii măștilor carnavalești și harapilor (p. 123–124, 141, 146).

→ glosar: tumbe

glosar hărmălaie — (pop.) Gălăgie, larmă mare (DEX) (p. 141, 148).

→ glosar: hărmălaie

glosar Fata-ploaie — Personificarea Ploii ca fată «uitată / Și nemăritată», cu glugă udă și cu «căușe multe de cărat apă» legate de mâini, care îl adăpostește pe Cerb și îl adoarme cu un cântec de leagăn (p. 143–144). Figura e alcătuită de autor din ritualurile de ploaie în care rolul principal îl au fetele — Paparuda și Caloianul, numit în unele sate și «Ploaia» sau «Muma ploii».

→ glosar: Fata-ploaie

glosar râioase — râios — plin de negi (despre broasca râioasă) (DEX) (p. 141).

→ glosar: râioase

glosar pâcloase — pâclos — acoperit de pâclă, de ceață (DEX) (p. 141).

→ glosar: pâcloase

glosar vâjâitoare — (reg.) Zbârnâitoare: obiect care, învârtit sau purtat de vânt, scoate un vâjâit (DEX, MDA); flăcăul-Vânt o învârte pe scenă (p. 142).

→ glosar: vâjâitoare

glosar tamburină — Tobă mică, cu o singură membrană întinsă pe un cerc cu zurgălăi, bătută cu mâna (DEX); în piesă, sinonim cu daireaua harapilor (p. 142, 146).

→ glosar: tamburină

glosar suraiul — Cuvânt tipărit așa, negăsit în DEX, MDA și în dicționarele de regionalisme din dexonline (există doar suraie, «vacă sură»); din context — «De suraiul fetelor, / De jalea feciorilor» — se cere un substantiv de durere sau de dor: poate fi o greșeală de tipar ori un regionalism neînregistrat (p. 142).

→ glosar: suraiul

glosar beie — să beie — formă populară de conjunctiv pentru «să bea» (DEX) (p. 142).

→ glosar: beie

glosar colinzi — a colinda — a umbla cu colinda din casă în casă în ajunul Crăciunului și al Anului Nou; aici, în blestemul fetelor către Cerb («Cântecul să nu-l mai zici, nici să mai colinzi pe aici!», p. 143), și cu sensul de «a umbla, a hoinări» (DEX). Colindele cu cerb sunt printre cele mai vechi ale folclorului românesc (vezi «Cerbul»).

→ glosar: colinzi

glosar glugă — Acoperământ de cap, ascuțit, din dimie sau din postav, cusut la haină sau purtat separat, împotriva ploii (DEX); Ploaia are «o glugă udă, lipită pe cap» (p. 143).

→ glosar: glugă

glosar căușe — căuș — vas de lemn în formă de lingură mare, cu coadă scurtă, cu care se scoate apa (DEX) (p. 143).

→ glosar: căușe

glosar paparudă — Paparuda — cu variantele Papaluga, Păpăruga, Dodoloaia, iar la popoarele vecine Dodola (sârbi, croați), Peperuda, Perperuna (bulgari), Pirpiruna (aromâni) — este ritul de chemare a ploii în care o fată (sau un grup de fete și copii), îmbrăcată într-un costum de frunze și ramuri verzi (de boz, de nuc, de salcie), trece cu alaiul ei pe la toate casele satului, joacă și cântă bătând din palme, iar gospodinele o udă din găleți. La sfârșit costumul de frunze e aruncat într-o apă curgătoare, iar ceata primește daruri. Obiceiul e descris încă de Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, sub numele Papaluga.

Data tradițională era joia a treia sau a patra după Paști (în unele locuri legată de Rusalii), dar ritul se relua oricând venea seceta. Etimologia numelui e discutată: el a fost apropiat de bulg. peperuda, «fluture», și de numele unor divinități slave ale ploii, fără ca vreo explicație să se fi impus. Descrieri și texte ale cântecului se găsesc la Simion Florea Marian (Sărbătorile la români, 1898–1901), la G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române, 1885), iar interpretarea lui ca rit agrar de fertilitate, la Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) și Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc, 1981–1983).

Cântecul Paparudei are o formă foarte stabilă: «Paparudă-rudă, / Vino de ne udă / Cu găleata-leata / Peste toată gloata…», cu o urare de belșug și, în multe variante, cu o rugăciune către Dumnezeu să dea «cheile» ploii. Autorul păstrează începutul (în forma «Vină de ne udă», atestată și ea) și rima găleata–leata, înlocuiește invocația religioasă cu «Ca să-nceapă ploaie, / Să curgă șiroaie» și scrie «Peste toată zloata» în loc de «gloata» (p. 144) — schimbare voită sau greșeală de tipar, nu se poate spune sigur.

În piesă, Paparuda face parte din pedeapsa Cerbului: Harapul tânăr cheamă «Ploaia! Paparudele!», Harăpița tânără «se transformă în paparudă» și, dansând, îl udă pe Cerb, care se plânge: «M-a plouat cu găleata!» (p. 144). Ritul de fertilitate e întors într-o pedeapsă hazlie, dar cu înțeles: ploaia, care în obicei udă ogoarele satului, îl «spală» acum pe vinovat. Aceeași familie de rituri de ploaie dă și personajul Fetei-ploaie (p. 143–144) și pe cel al Scaloianului (p. 131).

→ glosar: paparudă

glosar zloata — zloată — lapoviță; vreme urâtă, cu ploaie amestecată cu zăpadă (DEX). În cântecul popular al Paparudei versul este «Peste toată gloata» (= peste tot poporul); nu se știe dacă schimbarea e voită sau e greșeală de tipar (p. 144).

→ glosar: zloata

glosar făclii — făclie — lumânare groasă sau torță (DEX); alaiurile de nuntă și cele ale mascaților umblau noaptea cu făclii; în piesă, făcliile aprinse una câte una măsoară «iertarea» Cerbului (p. 134–135, 145).

→ glosar: făclii

glosar nătărău — (pop.) Prostănac, nătâng (DEX) (p. 146).

→ glosar: nătărău

glosar teleleu — (adv., pop.) Fără rost, hai-hui; «a umbla teleleu» — a hoinări (DEX) (p. 146).

→ glosar: teleleu

glosar sălbăticiune — Animal sălbatic, fiară (DEX) (p. 146).

→ glosar: sălbăticiune

glosar căiuți — căiuți — (reg.) căluți (MDA): căluți de lemn sau de stofă, împodobiți, «încălecați» de flăcăi în jocul căiuților, mascaradă de Anul Nou din Moldova înrudită cu jocul caprei și cu jocul cerbului (p. 146–147).

→ glosar: căiuți

glosar fluierelor — fluier — instrument popular de suflat, un tub de lemn cu găuri, fără ancie (DEX); fluierele intră în larma alaiului Cerbului (p. 146).

→ glosar: fluierelor

glosar iarmaroc — (pop.) Târg mare, periodic, bâlci (DEX); «trompetele de iarmaroc» și «hărmălaia de bâlci» dau finalului aerul unei petreceri de târg (p. 146, 148).

→ glosar: iarmaroc

glosar alaiul — Cortegiul ceremonial — al nunții, al mascaților, al cerbului —, care trece prin sat cu muzică, chiote și jocuri: «alaiul Cerbului» (p. 146), harapii ies «în alaiul specific lor» (p. 148).

→ glosar: alaiul

glosar Frunzuliță — Începutul formulaic al cântecelor și strigăturilor populare cu invocație vegetală («Frunză verde de…», «Frunzuliță…»), care dă rima versului următor (p. 146: «Frunzuliță artănaș, / Bate toba harăpaș»).

→ glosar: Frunzuliță

glosar artănaș — Cuvânt negăsit în dicționarele din dexonline; poate fi un nume de plantă regional sau o formă coruptă (cf. arțăraș, «arțar mic»), cerut de rima cu «harăpaș» (p. 146).

→ glosar: artănaș

glosar vălicică — Diminutiv popular de la vale, format pentru rimă (p. 147).

→ glosar: vălicică

glosar nunta — Nunta țărănească tradițională e cel mai bogat ceremonial al vieții de familie, descris pe larg de Simion Florea Marian în Nunta la români (1890); orațiile care o însoțesc au fost publicate, între alții, de G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române, 1885). Etapele ei, cu mari variații regionale, sunt: pețitul și logodna (încredințarea), chemarea la nuntă făcută de chemători sau vornicei cu plosca, gătitul bradului și al steagului, gătitul miresei și cântecul ei de despărțire, iertăciunea și plecarea de la casa părintească, cununia, masa mare cu strigarea darurilor, apoi dezbrăcatul miresei de voal și legarea ei cu năframă de nevastă, și hora, care încheie petrecerea.

Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) a interpretat nunta, alături de naștere și de înmormântare, ca rit de trecere (după Arnold van Gennep): mireasa «moare» pentru o stare și se naște într-alta, iar ceremonialul are fazele separării, ale pragului și ale integrării. De aici numeroasele motive comune nunții și înmormântării: bradul, despărțirea de casă, plecarea «fără întoarcere», cântecul de jale al miresei. La moartea unui tânăr necăsătorit se făcea chiar nunta mortului, cu brad și cu mireasă sau mire simbolic, iar cântecele mortului îl închipuie adesea pe acesta ca pe un mire; Gail Kligman a consacrat acestui subiect cartea The Wedding of the Dead (1988; în românește Nunta mortului), pe material din Ieud (Maramureș).

Piesa e clădită pe această suprapunere. În Partea întâi, Tatăl, simțind că vine Ruda, își logodește fiica: «Astăzi, mâine faceți nunta. Tu pe cine iubești?» (p. 132); flăcăii îl cheamă pe Rozmolin, mire cu nume de plantă de nuntă (vezi «Rozmolin»), cu «dragostea adunată / De la nouăzeci și nouă de fete frumoase», iar Tatăl îi spune: «Ia-o și du-te, să faceți nuntă!». Tânguitoarele cântă împreună Cântecul zorilor și cântecul miresei (p. 132–133), Tatăl se dă pământului («Pământe, pământe! / De azi înainte / Ai să-mi fii părinte», p. 134), iar Rozmolin cheamă la nunta lui pădurea, steaua căzătoare, noaptea, zorile, soarele, luna și pământul (p. 134–135), ca în imaginarul nunții cosmice din folclor. Partea se încheie cu strigătul «Nunta! Nunta!» și cu horele la lumina făcliilor (p. 135).

Partea a doua răstoarnă tema: falsul mire e Cerbul, care farmecă fetele cu oglinjoare și le cheamă în pădure, iar «logodnicul cu ochi cusuți» se dovedește «slutul dintre sluți» (p. 140). Judecata lui, făcută de flăcăi și de harapi după rânduiala jocurilor cu măști, se încheie cu iertarea și cu închinarea către soare, cer, sate și câmpii: «Ție nunta ți se-nchină!» (p. 147); ultima replică — «Plecați sau nu plecați, dar de nuntă să vă bucurați!» — și ultima didascalie — «încep dansurile și, dacă e cazul, nunta» (p. 148) — lasă spectacolul să se prelungească într-o nuntă adevărată. «Nunta cerbului» numește astfel deopotrivă nunta din sat și alaiul final al măștii iertate.

→ glosar: nunta

glosar măgurele — măgură — deal mic, movilă, adesea împădurit (DEX); măgurele, diminutivul (p. 129, 147).

→ glosar: măgurele

glosar Dumbrăvile — dumbravă — pădure mică, luminoasă, crâng (DEX) (p. 147–148).

→ glosar: Dumbrăvile

glosar priponim — a priponi — a lega un animal cu o frânghie de un țăruș, ca să pască fără să fugă (DEX) (p. 148).

→ glosar: priponim

glosar urgisim — a urgisi — a prigoni, a trata cu asprime și dușmănie (DEX) (p. 148).

→ glosar: urgisim

glosar mărgăritare — mărgăritar — perlă (DEX); roua «ca mărgăritare» — imagine curentă în poezia populară (p. 148).

→ glosar: mărgăritare

glosar Cortina — Indicația de sfârșit al fiecărei părți (p. 135, 148); piesa, jucată în aer liber, nu are de fapt cortină: cuvântul marchează convențional încheierea actului.

→ glosar: Cortina