Nunta cerbului

sursa Rozmolin — mirele piesei, conducătorul celor șapte flăcăi; numele nu l-am putut identifica într-o culegere de folclor și pare o creație a autorului (vezi «nesigur»). Grupul de șapte tineri și șapte tinere reproduce, în teatru, ceata de feciori și grupul fetelor care în satul tradițional poartă obiceiurile de peste an (colindatul, jocurile cu măști, nunta): Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești.

sursa Cântătoarele-tânguitoare — corespondentul scenic al femeilor care, la înmormântarea tradițională, cântă cântecele ceremoniale ale mortului (Cântecul zorilor, Cântecul bradului, Cântecul pământului) sau bocesc. Etnologii disting două genuri: bocetul — lamentația improvizată, individuală, a rudelor apropiate — și cântecul ceremonial al mortului, cântat în grup, la momente fixe ale ritualului, de femei anume chemate, de regulă nu rude apropiate ale celui mort; acesta din urmă e atestat mai ales în Oltenia, Banat, sudul Transilvaniei și vestul Moldovei. Izvorul clasic: Simion Florea Marian, Înmormântarea la români (București, 1892). [Simion Florea Marian — Înmormântarea la români. Studiu etnografic (București: Göbl, 1892), archive.org (exemplar Harvard), ro]

sursa Ruda — Bătrâna satului — personificarea Morții, jucată de o marionetă (p. 127: «Eu sunt Ruda satului. Cine se naște nu mă cunoaște, cine sfârșește cu mine se întâlnește!»; p. 129: «Ruda, simbolizând moartea»). Numele eufemistic («ruda» — cea care e înrudită cu toți) e al autorului; tratarea Morții ca o «bătrână» nechemată, pe care o alungă tinerii cu capra, cu mere și grâu, urmează însă logica obiceiurilor de alungare a răului din sat. Nu am găsit în culegerile consultate un personaj popular cu acest nume (vezi «nesigur»).

sursa Ianu Scaloianu — Caloianul (variante de nume: Calian, Caloiță, Scaloian, Gherman, Iene), păpușa din ritul popular de aducere (sau, după caz, de oprire) a ploii, practicat mai ales în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și sudul Moldovei. Fetele făceau din lut o figurină (uneori împodobită cu coji de ouă roșii și busuioc, în Dobrogea), o așezau într-un mic sicriu, o boceau și o îngropau în afara satului — la marginea apei, la răscruce sau în câmp —, iar după trei zile o dezgropau și o aruncau pe apă sau o spărgeau și o aruncau în fântâni; ritul se încheia cu un ospăț, «pomana Caloianului». Data obișnuită era a treia săptămână după Paști (marțea, cu dezgroparea joia), dar ritul se relua oricând în vreme de secetă. Teodor T. Burada l-a întâlnit sub numele Scaloian în Dobrogea (județul Tulcea), unde figurina era dată pe Dunăre, și l-a descris în Istoria teatrului în Moldova, I (Iași, 1915); G. Dem. Teodorescu a publicat variante ale cântecului în Poezii populare române (București, 1885). «Ianu» / «Iene» (vocativ) e numele cu care e strigat Caloianul în cântec («Iene, Iene, Caloiene»). Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești) leagă îngroparea Caloianului de alte înmormântări rituale ale folclorului românesc (alungarea Brezaiei la Anul Nou).

sursa Capra — mască și joc din ciclul sărbătorilor de iarnă, între Crăciun și Anul Nou: un flăcău cu mască de capră (cap de lemn cu coarne și falcă mobilă, pe care o clămpănește) și cu o piele sau o velință pe spate, însoțit de o ceată, joacă din casă în casă. Obiceiul se numește Capra în Moldova, Brezaia în Muntenia, Turca în Transilvania; scenariul cuprinde de obicei moartea caprei, bocirea, îngroparea și învierea ei — imagine a morții și renașterii anului. Vezi Romulus Vulcănescu, Măștile populare (București, 1970). În piesă, capra adusă de flăcăi e chemată să alunge moartea («Și scoate moartea din sat!», p. 129).

trad. lingurari — meșteri care fac (și vând) linguri, fuse, albii și alte obiecte de lemn; prin extensiune, numele unei categorii de țigani de vatră ocupați cu acest meșteșug, numiți și rudari (DEX, MDA).

trad. cimpoier — cel care cântă din cimpoi, instrument popular de suflat alcătuit dintr-un burduf de piele (de capră sau de oaie) în care se suflă aer și din care pleacă un tub cu găuri pentru melodie și unul sau două tuburi pentru isonul neîntrerupt (DEX).

glosar Rozmolin — Mirele piesei, conducătorul celor șapte flăcăi, logodnicul Fetei mirese (p. 120, 128, 132–135, 139–141, 148). Rozmolin e o formă regională a cuvântului rozmarin (MDA2, pe dexonline, o înregistrează printre variantele rozmalin, rujmalin, rușmolin), planta mereu verde a nunții și a dragostei din cântecele populare; tot rozmarinul e, regional, numele unei hore (MDA2). Numele mirelui e, așadar, un nume de plantă de nuntă.

→ glosar: Rozmolin

glosar FATA MIREASĂ — Mireasa piesei, iubita lui Rozmolin și fiica Tatălui pe moarte (în replici: MIREASA, FATA, FIICA) (p. 120, 125–133, 138–140). Ea e cea care recunoaște sosirea Morții și cere s-o alunge; tot ea, în Partea a doua, cade sub farmecul Cerbului. Cântecul de despărțire al miresei de casa părintească i se cântă la p. 133 («Ia-ți mireasă ziua bună»).

→ glosar: FATA MIREASĂ

glosar cântătoare-tânguitoare — Cele șapte cântătoare-tânguitoare (p. 120) sunt corespondentul scenic al femeilor care, în satul tradițional, cântă la căpătâiul mortului. Etnologia românească distinge aici două genuri. Bocetul e lamentația, în mare parte improvizată, a rudelor apropiate — mai ales a femeilor din familie —, în care mortul e strigat, lăudat, întrebat de ce pleacă și încărcat cu vești pentru cei duși dinainte. Cântecele ceremoniale ale mortului sunt, dimpotrivă, texte fixe, cântate în grup, la momente anume ale ritualului, de femei chemate anume (de regulă nu rude apropiate): Cântecul zorilor, Cântecul bradului, Cântecul pământului (al «țărânii»), atestate mai ales în Oltenia, Banat, sudul Transilvaniei și vestul Moldovei.

Descrierea clasică a întregului ceremonial funerar e cea a lui Simion Florea Marian, Înmormântarea la români (1892). Deosebirea dintre bocet și cântecul ceremonial a fost fixată de Constantin Brăiloiu în studiul Ale mortului din Gorj (1936), pe material cules la Runcu, în Gorj, iar sintezele lui Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc, 1981–1983) și Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) au așezat cântecele mortului în ansamblul riturilor de trecere. Cântecul zorilor deschide, în zori, ciclul: cântătoarele se adresează zorilor ca unor surori («Zorilor, surorilor») și le roagă să nu se grăbească, cât timp mortul se pregătește de «drumul cel mare»; în cântecele mortului acesta e adesea închipuit ca un mire, iar despărțirea de lume ca o nuntă.

În piesă tânguitoarele sunt vestitoarele Morții. Vin «cântând un cântec fără cuvinte, cu gura închisă, un cântec nostalgic» când fetele vorbesc de «nechematul» care a sosit (p. 125); la apariția Rudei încep «să se balanseze și să murmure un cântec tânguitor-jalnic, cu cuvinte nedeslușite», iar Mama începe «tânguiala și plânsul» (p. 127) — trecere, în scenă, de la tânguirea fără cuvinte la bocet. Tot ele cântă, de două ori, Cântecul zorilor (p. 129–130, 132–133): textul pornește de la invocația populară și e amplificat de autor cu enumerări în maniera bocetului («Pe născut de naștere, / Pe copil de tinerețe…», «Plângeți și voi codrilor…»).

A doua oară, cântecul zorilor alunecă fără întrerupere în cântecul miresei — «Ia-ți mireasă ziua bună / De la tată, de la mumă…» (p. 133) —, astfel încât despărțirea Tatălui de viață și despărțirea Miresei de casa părintească se cântă dintr-o suflare. În Partea a doua tânguitoarele reapar ca paznice ale ordinii satului: ele dau alarma când Cerbul vrea să «fure betele» fetelor și îl blestemă pe cel care desparte doi îndrăgostiți («Cine despărțește dragi / Poartă-i corbii carnea-n fagi», p. 139), apoi se retrag (p. 141). În lista personajelor ele apar o dată ca «cântătoare-tânguitoare», o dată ca «tânguitoare-cântătoare»: cele două funcții, cântecul ritual și plânsul, sunt de nedespărțit.

→ glosar: cântătoare-tânguitoare

glosar Ruda satului — Personificarea Morții, jucată de o marionetă: «Eu sunt Ruda satului. Cine se naște nu mă cunoaște, cine sfârșește cu mine se întâlnește!» (p. 127); lista personajelor o numește «Bătrâna satului» (p. 120), iar didascalia o spune deschis: «Ruda, simbolizând moartea» (p. 129). Numele eufemistic — moartea e ruda tuturor — e al autorului; în vorbirea și în bocetele populare moartea nu e numită direct, ci ocolită prin perifraze («nechematul», p. 125).

→ glosar: Ruda satului

glosar marionetă — Păpușă de teatru mișcată de un mânuitor (cu sfori, cu tije sau cu mâna) (DEX); în piesă Ruda-Moartea și Ianu Scaloianu sunt marionete printre actori vii (p. 120, 127) — Caloianul fiind, și în obicei, o păpușă.

→ glosar: marionetă

glosar Scaloianul — Caloianul — cu variantele de nume Scaloian, Calian, Caloiță, Iene, în unele sate Gherman sau, după funcția lui, «Ploaia», «Muma ploii» — este o păpușă de lut în jurul căreia fetele satului săvârșesc o înmormântare simbolică, ca să aducă ploaia (sau, în anii prea ploioși, s-o oprească). Obiceiul a fost descris mai ales în Muntenia, Oltenia și Dobrogea, cu atestări și în sudul și vestul Moldovei. Forma Scaloian, pe care o folosește autorul, este cea notată de Teodor T. Burada în Dobrogea, în 1879; o mare parte din descrierile vechi au fost adunate de Simion Florea Marian în Sărbătorile la români, vol. III (1901).

Ritualul cunoscut din descrieri cuprinde: modelarea figurinei din lut (uneori împodobită cu flori, cu busuioc, cu coji de ouă roșii), așezarea ei într-un mic sicriu, cortegiul de fete — una poartă «prapurul», alta face pe preotul, altele bocesc —, îngroparea în afara satului, la margine de apă sau la răscruce, și, după câteva zile, dezgroparea; păpușa e aruncată pe apă sau spartă, iar ritul se încheie cu un ospăț, «pomana Caloianului». Data obișnuită cădea în a treia sau a patra săptămână după Paști, dar în vreme de secetă ritul se relua oricând. Cântecul care îl însoțește îl strigă pe Caloian pe nume — «Iene, Iene, Caloiene» — și îi cere să deschidă porțile cerului și să pornească ploile.

Etnologii au văzut în Caloian un rit agrar de «moarte și înviere» a unei divinități a vegetației sau a ploii: obiceiul e tratat, alături de Paparudă, între riturile legate de ciclul agrar și de chemarea ploii în sintezele lui Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976) și Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc, I–II, 1981–1983). Faptul că ritul se face numai de fete și imită fidel o înmormântare l-a făcut prețios pentru cercetătorii raportului dintre obicei și teatrul popular.

În piesă, «Ianu Scaloianu» este o marionetă (p. 120). Fetele îl aduc atunci când Ruda — Moartea — a venit după Tatăl, și i-l oferă ca pe un «băiat frumos» în schimb: «Ia-l pe el și du-l cu tine!» (p. 130). Cântecul de la p. 131 («Iene Scaloiene, / Tinerel te-am îngropat, / De pomană că ți-am dat, / Apă multă și mult vin…») urmează aproape vers cu vers o variantă populară a cântecului Caloianului, cu invocația religioasă înlocuită («Să dea norul fără vânt») și cu un început adăugat de autor («Ianul Scaloianul / E-mpărat încoronat, / Doar pe scaun e purtat!»); chiar și cheta făcută printre spectatori «cu talgerul sau cu scăfița» reia darurile strânse de ceata Caloianului.

Autorul folosește astfel ritul în sensul lui originar — o moarte jucată, dată în locul unei morți adevărate. Marioneta care «nu vorbește, dar nici nu se împotrivește» e ofranda prin care satul încearcă să răscumpere viața Tatălui; Moartea o cercetează («Dacă-i om ca toți oamenii, să râdă sau să plângă!») și n-o primește, iar Tatăl pleacă totuși. Răscumpărarea eșuată deschide în piesă trecerea de la înmormântare la nuntă.

→ glosar: Scaloianul

glosar Capra — Capra este cea mai răspândită dintre măștile de animal ale sărbătorilor de iarnă: Capra în Moldova, Brezaia în Muntenia și Oltenia, Turca în Transilvania. Un flăcău se ascunde sub o velință sau un covor și poartă pe un băț un cap de capră din lemn, cu coarne și cu o falcă mobilă pe care o clămpănește, împodobit cu panglici, oglinjoare, clopoței și hârtie colorată. Însoțită de o ceată cu tobe, fluiere și strigături, capra umblă între Crăciun și Anul Nou din casă în casă, joacă «cu săritură» și aduce urare de belșug.

Scenariul cel mai complet al jocului cuprinde moartea caprei (care «se îmbolnăvește», cade sau e «împușcată»), bocirea ei, uneori o parodie de înmormântare, apoi învierea, în chiote; etnologii au citit în el imaginea morții și renașterii anului, a sfârșitului unui ciclu și a începutului celui nou. Inventarul măștii și al variantelor se găsește la Romulus Vulcănescu (Măștile populare, 1970), iar interpretarea în context ceremonial la Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, 1976); textele strigăturilor («Ța, ța, ța, căpriță, ța!») au fost culese în multe variante regionale.

În piesă, flăcăii plecați să caute leac pentru Tatăl «n-au găsit ce-au căutat», dar «au găsit o capră» (p. 128). Capra nu mai e aici mascota urării de Anul Nou, ci o putere de apărare îndreptată împotriva Morții: «Asta-i capra, capra vie, / Scoate hoțul dintr-o mie… Și scoate moartea din sat! … Scoate din om boli și rele!» (p. 128–129). Versurile acestea nu le-am găsit într-o culegere: autorul întoarce strigătura caprei într-un descântec de alungare.

Lupta e pierdută. Ruda o abate spre fete («Tu, capră, nu da în mine, / Dă în fete, că-i mai bine!»), apoi, în fața strigătelor ei, «„Capra” se retrage șchiopătând, zornăindu-și clopoțeii încet. Ruda râde în hohote» (p. 129). Inversiunea e semnificativă: în obicei moare capra și apoi învie; în piesă capra nu moare, dar nici nu poate opri moartea omului. Jocul caprei e și matricea din care, după etnologi, s-a născut jocul cerbului — iar Cerbul e eroul Părții a doua.

→ glosar: Capra

glosar cimpoi — Instrument popular de suflat: un burduf de piele (de capră sau de oaie) în care se suflă aer, cu un tub cu găuri pentru melodie și unul sau două tuburi pentru isonul neîntrerupt (DEX). Cimpoierul e muzicantul de căpătâi al piesei: cântă la venirea harapilor, apoi îl imită pe Cerb când se văicărește (p. 120, 141–142, 145–146).

→ glosar: cimpoi

glosar lingurari — Meșteri care fac și vând linguri, fuse, albii și alte obiecte de lemn; prin extensiune, o categorie de țigani de vatră ocupați cu acest meșteșug, numiți și rudari (DEX, MDA) (p. 120).

→ glosar: lingurari