Un text neînțeles
Teatrul, 1989, nr. 3, p. 75 Referință de catalog
Sursa, cum stă pe scanul din volum: revistă neidentificată pe scan, 1989, p. 75. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
▣ Paginile din revistă (PDF) ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticul de teatru
JOCUL DRAGOSTEI ȘI AL ÎNTÂMPLĂRII de MARIVAUX ● TEATRUL NAȚIONAL „VASILE ALECSANDRI” din IAȘI ● Data premierei: 14 februarie 1989 ● Regia: OVIDIU LAZĂR ● Scenografiaglosar: ANDREEA IOVĂNESCU ● Distribuția: FLORIN MIRCEA (Domnul Orgon); RADU DUDA (Mario); MIHAELA ARSENESCU-WERNER (Silvie); EMIL COȘERU (Dorante); DOINA DELEANU (Lizette); PETRU CIUBOTARU (Arlechin). În alte roluri: CATINCA TUDOSE, PUȘA DARIE.
„Jocul dragostei și-al întâmplării”? Nimic mai fals!sursa Nu-i un joc al întâmplării de vreme ce ambele familii nobiliare, care aveau în intenție încuscrirea, cad de acord că, pentru a feri mariajul celor doi tineri de vicisitudinile contractului matrimonial încheiat numai pe criteriul interesului de clasă, e necesar să se adopte tactica inversării locurilor sociale ocupate: cele două odrasle se vor travestiglosar în servitori, iar servitorii lor personali vor juca rolul de stăpâni. Nu-i nici un joc al dragostei, întrucât cei doi servitori pot face „coup de foudre”trad. unul pentru celălalt în vreme ce stăpânii lor, în posturile de servitori, vor face, în timpul hârjoanei sentimentale, tot soiul de fițe, mutre și fasoane, iar tânăra nobilă nu va recunoaște că-l iubește pe falsul servitor, decât numai după ce află că nu e ce pare. Dar al cui joc este atunci? Marivaux e un dibaci; textul acesta ascunde un rânjet de satisfacție: mezalianța, metisarea socială e imposibilă din moment ce nici oarba dragoste nu o înlesnește. „Jocul dragostei și-al întâmplării” este trucul retoric al reducerii la absurd pentru a demonstra imposibilitatea unui fapt cândva jinduit de clasele de jos. Numai Dumnezeu știe ce mai poate fi considerat comic azi într-un text al cărui sens de mult nu mai stârnește hohote de râs victorioase și nici nu mai există cetățeni-spectatori iritabili dintr-o atare pricină. Și cum Dumnezeul spectacolului e regizorul, e clar că nici el nu a știut de ce a ales acest text pentru a-l monta! Și nici nu l-a înțeles! Degeaba montarea de la Naționalul ieșean se bucură de o scenografie generoasă, aerată și ostentativ seducătoare (semnată de Andreea Iovărescu), degeaba Florin Mircea (în Orgon) joacă rolul unui „deus ex machinaglosar”trad. la vedere, Mihaela Arsenescu-Werner (Silvie)sursa se răsfață cu arțag, Doina Deleanu (Lisette) pune patimă naivă, în timp ce Emil Coșeru (Dorante) și Petru Ciubotaru (Arlechin)sursa se străduie să înnobileze cu ridicol măștileglosar sociale schimbate între ei; bufonadele serbede, poantele grosiere, haotica alergătură prin scenă gen cursa de 100 metri cu obstacole nu spun nimic și au darul să smulgă răzlețe hohote doar de la spectatorii obișnuiți să se amuze de orice li se pare caraghios. S-ar părea că numai graficiana caietului de salăglosar (Doina Condurache) a înțeles piesa: răsturnând imaginea de pe coperta I a programului pe coperta a IV-a, într-o simetrie de oglindă și titlul piesei e tipărit și se poate citi de-a-ndoaselea. Iată ideea regizorală de spectacol!
Paul Cornel CHITIC
Notele ediției
sursa Mihaela Arsenescu-Werner (n. 24 septembrie 1949, Brașov) — actriță, absolventă a I.A.T.C. (1971), la Teatrul Național din Craiova (1971–1981) și, din 1981, la Teatrul Național din Iași; Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2015).
sursa Petru Ciubotaru (11 iunie 1939, Ciurea, jud. Iași – 14 noiembrie 2019) — actor al Teatrului Național din Iași din 1964, cu peste 250 de roluri, director artistic (1993–1997); Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2014). Tiparul dă aici «Petre».
trad. coup de foudre — „lovitură de trăsnet” (fr.): dragoste la prima vedere.
trad. deus ex machina — „zeul (coborât) din mașinărie” (lat., după gr. apò mēchanês theós): în teatrul antic, zeul adus pe scenă de o macara, care dezleagă din afară intriga; prin extensie, intervenția providențială care rezolvă totul. Aici, tatăl, Orgon, care știe tot și conduce jocul.
Glosar — deus ex machina: „Zeul din mașinărie” (lat.): în teatrul antic, zeul adus pe scenă de o macara, care dezleagă din afară intriga; prin extensie, rezolvarea providențială. La Volpone, salvarea întrezărită de Ben Jonson e „înrudită cu «Deus ex machina»” (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie», «Prinț și cerșetor, dramatizare de Ștefan Oprea după Mark Twain», «Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais» și «Un text neînțeles»). → glosar: deus ex machina
sursa Cronică scurtă la «Jocul dragostei și al întâmplării» de Marivaux, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, premiera la 14 februarie 1989, regia Ovidiu Lazăr; revista nu se vede, 1989. Pierre de Marivaux, Le Jeu de l’amour et du hasard — comedie în trei acte, jucată prima dată de Comédiens-Italiens la Paris, la 23 ianuarie 1730: Silvia și Dorante, logodiți de familii, se travestesc fiecare în servitor, ca să-și cunoască viitorul soț, iar servitorii lor, Lisette și Arlequin, le iau locul. Marivaux (1688–1763) — dramaturg și prozator francez.
glosar scenografie — Cuvântul vine din gr. skēnographia, „pictura scenei”: la Vitruviu (De architectura, I, 2) el desemna desenul în perspectivă al unei clădiri, iar în Renaștere a ajuns să numească pictura decorurilor în perspectivă. În sensul modern, curent în românește din secolul XX, scenografia e arta care alcătuiește spațiul vizual al spectacolului — decor, costume, obiecte, lumină — și meseria celui care o practică, scenograful. Dicționarele de teatru (Patrice Pavis, Dictionnaire du théâtre) o definesc drept scriere a spațiului scenic, nu ca simplă împodobire a lui.
Seria de studii pe care autorul o publică între 1974 și 1975 în rubrica «Scenografie» a revistei «Teatrul» — despre Hamlet, Volpone, Poveste de iarnă, Regele moare, Danton, O noapte furtunoasă (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu», «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie», «Cele trei spații ale scenei (I)», «Cele trei spații ale scenei (II)», «Decorul la „Danton”» și «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri») — stă la originea cărții lui de teorie scenografică, «Teatrul obiectelor» (1982). Programul e formulat chiar în primul studiu despre cele trei spații: nu analiza unui decor sau a altuia, ci „constituirea unei imagini de ansamblu a dinamicii și evoluției spectacolului de teatru din punctul de vedere al scenografului”, „problema metamorfozelor spațiului în care are loc reprezentația” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).
Motivul pentru care autorul scrie „cronică scenografică și nu cronică teatrală” e expus în polemica cu Florian Potra: critica vorbește despre regie și interpretare și ocolește „unicul element material conservabil (fie și numai prin imagine fotografică)” al spectacolului, decorul, „în funcție de care se poate reconstitui, recunoaște, recompune, conduita actorului” (în «În jurul unor „interferențe”»). De aceea cere, la Trienala din 1976, o filmotecă de „mini-filme” care să înregistreze decorul în „spațiu, mișcare (cinetismul decorului) și durată” (în «Trienala de scenografie»), iar la Trienala din 1985 deplânge „criza de retorică expozițională” a expozițiilor, în care decorul apare inert (în «Trienala de scenografie ’85»).
Ce este scenografia, ca semn: „Scenografia a lucrat întotdeauna cu semnificațiile — materialul intelectual al realității înțelese”; scenograful „nu operează cu cuvinte ci cu obiecte”, după un cod „mai degrabă intuit decât învățat” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). În anii ’80 formula se rafinează: scenografia e „pârghia de vizualizare a semnificațiilor” (în «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»); „MUȚENIA scenei, a scenografiei, nu e vid sonor, ci murmur de semne” (în «Cearta mimului cu spațiul»); în teatrul de animație „mai mult de trei sferturi este scenografie”, iar personajul însuși rămâne „un obiect scenografic” (în «... Scenografiei»).
La masa rotundă din 1986, moderată de autor, scenografia își discută statutul de artă: Traian Nițescu o socotește „soră a celorlalte arte plastice”, autorul îi atribuie „o dublă natură” — „identitate a lumii” și „abstracție plastică” — și „o relativă, dar autentică autonomie” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»); vezi autonomia scenografiei. Cronicile din anii ’80 o judecă după același criteriu: un decor oricât de inventiv, ca să-și vădească funcționarea, „trebuia să fi fost folosit prin regie” (în «Un decor respectuos cu textul»).
glosar travesti — Rol jucat de un actor de sex opus personajului (în «Tata, fata și trei crai», «Conu’ Leonida față cu reacțiunea de I. L. Caragiale», «Urmărirea de Woody Allen», «Profunzimea simplității» și «Un text neînțeles»).
glosar deus ex machina — „Zeul din mașinărie” (lat.): în teatrul antic, zeul adus pe scenă de o macara, care dezleagă din afară intriga; prin extensie, rezolvarea providențială. La Volpone, salvarea întrezărită de Ben Jonson e „înrudită cu «Deus ex machina»” (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie», «Prinț și cerșetor, dramatizare de Ștefan Oprea după Mark Twain», «Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais» și «Un text neînțeles»).
glosar mască — Pentru autor, „un decor condensat, redus la suprafața feței interpretului”; în spectacolul cu măști coexistă doar două dintre cele trei spații, cel intențional și cel constituit (în «Cele trei spații ale scenei (I)»). În «Teatrul folcloric», măștile cultului grecesc (în «Teatrul folcloric»); la Scapino, masca e „o caricatură care și-a pierdut semnificația directă”, păstrând doar „valoarea de emblemă” (în «Scapino»).
glosar caietul-program — Broșura editată de teatru la o premieră: distribuția, texte despre piesă și spectacol, declarații ale autorului și ale regizorului; autorul citează adesea din ea (în «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind», «Îndrăgostiții de la 9 seara», «Joc ciudat după scăpătat» și «Profunzimea simplității»).