Răsturnând înțelegerea curentă

50

Deasupra oricărei capodopere^sursa se pot ridica piramide, munți de volume care-și dau duhul în încercarea de a-i acoperi, prin speculații, sensurile. Ispita e prea mare pentru a nu cădea și noi în același viciu! Fatalitatea oricărei capodopere rezidă în aceea că naște o puzderie de zumzete locțiitoare. Cât și cum poți înțelege azi „Luceafărul”^sursa? Roiul de răspunsuri căpătate se agață de grinda superlativelor generalizatoare. Era posibil, însă, ca unul dintre aceste zumzete să transforme capodopera într-o constantă operațională a modului nostru de a gândi. Ceea ce nu s-a întâmplat cu „Luceafărul”. Gândirea noastră curentă a absorbit existența literară a acestei capodopere prin empatie și neintermediat, căpătând un „ascendent” asupra ei, în timp ce ea, capodopera, a „coborât” la nivelul inimitabilei perfecțiuni a exprimării. Ascendentul nostru asupra poetului constă în faptul că azi vorbim limba sa. De la această „egalitate” a noastră cu Eminescu pornind, să recunoaștem că orice egalabilă perfecțiune a vreunei exprimări poetice, literare, i se datorează și îi aparține tot lui. Dar a explica, a afirma că El este făuritorul limbii noastre moderne contemporane nu sporește cu nimic înțelegerea capodoperei. Nărăvașa răfuială a poetului cu mai toți contemporanii săi, fie chiar în virtutea unor magnifice idealuri, adâncește și mai mult făgașul înțelegerii autobiografice a „Luceafărului”, înțelegere care, inevitabil, se pierde în volutele unor explicații ocolitoare ale complexului de superioritate. Acceptând drept premisă conștiința superiorității, deci acreditând caracterul autobiografic, capodopera rămâne, și pe mai departe, suspect de dezamăgitoare... Doar despre atât să fie, oare, vorba în „Luceafărul”?

★

Cu Eminescu se întâmplă că, pentru noi, este o necesitate pentru viitor: din opera sa poetică ne întâmpină alura lirică a unei gândiri filozofice la care încă multă vreme nu vom avea acces cu dezinvoltură. Un noian de versuri sunt azi pentru noi derutante; este incredibil că un poet al veacului trecut a putut să aibă intuiții care nici azi nu se găsesc exprimate decât în formulări timide sau excesiv de științifice despre misterioasa și încă nepătrunsa unitate în multiplicitate a universului, despre plămada unică a ființei umane și a astrelor...

Să trecem megalomania, pe care orice rânjet sarcastic o pune în seama poetului, printre panașele pe care i le-a oferit ca zestre prezentul său romantic; și vom constata că, sub această înhăimurare complicată și derutantă se ascunde prima ființă care nu mai trăiește sub tiranica religiozitate față de infinitul spațial și temporal și care, astfel, nelăsându-se covârșită de complexul efemeridei, are acces la revelația faptului că alcătuirea omului este fără egal în univers, este nerepetată, de neîntâlnit, nesimilară nici unui fenomen galactic, intergalactic ș.a.m.d.

A se închipui astru ceresc, în stare să străbată necuprinsul, până la Sămânța Întregului Tot^sursa, spre a-i cere lepădarea de veșnicie și a accepta neputința Atotputernicului de a-i îndeplini rugăciunea; acesta este labirinticul traseu eminescian către recunoașterea omului ca ultimă enigmă, ca supremă minune a universului. Dincolo de exaltarea romantică a iubirii se află miezul unui scepticism întemeiat; seminția umană, viețuiește imploziv, prea-ades neinstare a se ridica la rangul supremei alcătuiri care se arată a fi.

Dar această altă imagine deslușibilă în capodoperă e posibilă numai dacă ea este citită cu o fecundă ignorare a precedențelor, cu ochiul celui aflat în pragul altui mileniu. Din căușul unor noi așteptări „Luceafărul” mi se arată a fi o capodoperă care-și neagă probabila apartenență și știuta genealogie spre a ieși în întâmpinarea unui mod de a gândi ce încearcă să-și însușească prin deslușire și taina imensității conținătoare.

Paradoxal, o astfel de înțelegere antiromantică a „Luceafărului” a fost realizată — după câte știu, pentru prima oară — într-un spectacol de marionete^glosar! Dan Frățiciu^glosar a citit capodopera reîntorcându-se la stânjenitoarea, la incomoda ei simplitate. Calea pe care a deschis-o regizorul-scenograf^glosar pentru a demola stucaturile romantice care se află, după cum se va vedea, cu osebire în prejudecățile noastre, a fost recunoașterea și acceptarea inaccesibilei identități a omului cu Hyperion. Așadar, Hyperion este chiar astrul dimineții. Tot ce se întâmplă în „Luceafărul” are loc în răstimpul trebuitor fiicei de împărat pentru a descoperi taina împreunării. Cătălina nu mai poate fi nici măcar bănuită că-l minte ori că îl înșală pe Hyperion: ea, pur și simplu, nu știe ce să dorească. Fiica de împărat zgândăre universul și stârnește miracolul sideral din dorința de a se întâmpla cu ea o minune pământească. Spectacolul debutează cu un ecran pe care umbra fetei de împărat rămâne singură pentru că umbrele însoțitoarelor sale și-au găsit umbra-pereche; și se încheie în același fel: pe același ecran, silueta Cătălinei își

51

întâlnește omeneasca jumătate. Întâlnirea cu Hyperion vindecă floarea de asceza mugurelui.

Așadar această montare a refuzat spectacolul deplorabilei mărginiri a pământencei, al frivolei sale neputințe de a se ridica până la condiția nemuririi. (După reprezentație s-a dovedit cât de dezolantă era schema conform căreia „știam” că poetul s-a deghizat în astru pentru a dezvălui cât de meschin-terestră s-a dovedit iubita sa, inaptă de a-i înțelege măreția etc. etc. Nostalgia după atât de frecventul patetism „subînțeles” și, ca atare, considerat ca fiind mai mult decât necesar, a făcut să pară și mai șocantă punerea în scenă de la Botoșani). Spectacolul lui Frățiciu este cel al naivității astrale frisonate de seducția de a fi om. Lectura aceasta răstoarnă complet și definitiv înțelegerea curentă a „Luceafărului”. Hyperion nu mai este pentru noi, spectatorii, o apariție gigantică, așa cum ar fi, bunăoară, vălătucii de nori de pe cer, care, întâmplător, au căpătat conturul unui trup de om; Hyperion are statura noastră și chipul nostru — căci este interpretat de un actor; pe când Cătălin și Cătălina, care sunt semenii noștri, care suntem — de fapt — noi, sunt două marionete: însă, ca spectatori, suntem înzestrați cu aceeași putere discreționară ca și Hyperion: și pentru noi, omenirea este un furnicar de liliputane marionete fragile-debile-labile care sunt monoton alcătuite din aceleași incredibile incoerențe și din aceleași imprevizibile chipuri de a nu se deosebi unele de altele. Numai față de aceste marionete obrazul lui Hyperion apare enorm, cât fereastra palatului.

Spectacolul este construit cu rigoarea și detașarea formaliștilor ruși, Propp et Comp.^trad.sursa Capodopera este, astfel, întoarsă împotriva înțelegerii romanțioase.

Jocul de-a dragostea, posibil de jucat împreună cu Cătălina, delicata marionetă din cutiuța poleită imaginând un imens palat, e fascinant, e de invidiat; e atât de dorit încât înfrânge cerul. Marele naiv, Hyperion, cere să i se schimbe nemurirea pentru o oră de iubire^vers.. Tulburătoarea sa ultimă dezamăgire nu tulbură, însă, cu nimic minusculele evenimente de pe pământ. Marele Tot privește cu atenție ce se petrece în fărâma infinitezimală de altfel de viețuire; nu judecă, ci doar constată.

Ce altceva ar fi putut îndrăzni să-i ceară Hyperion Creatorului? Întrebarea pare să fie stupid de temerară dar nu e și nesăbuită. Nu i-a cerut nici nașterea unei alte Cătăline care să-l iubească, nici apariția în spațiu a unui alt bulgăre de humă pe care să-l aștepte până la împlinirea speranței sale de iubire. Hyperion nu condamnă, nu reneagă seminția umană, ci doar o disprețuiește pentru marginea putinței ei de înțelegere.

Grație spectacolului, inaccesibila noastră identitate cu Luceafărul este consolatoare, stenică: drumul astrului către Atoatefăcător, străbaterea nesfârșitelor bezne — pe care licărul puzderiei de stele le adâncește năprasnic — domesticește în noi exaltatul jind al nemuririi, disperata noastră nostalgie a eternității și pune la îndoială sacrul privilegiu de a sălășlui în afara omenescului. Palatul-jucărie în care-și visează Cătălina iubirea fără iubit se află sub blândul azur al cerului; dincolo de atmosferă — acest tavan al pământului care se apleacă încet înmormântând scena în întuneric, semn că astrul se înalță către Omniprezent pentru a-i face rugămintea — orbul neant se prelinge pe lângă Luceafăr fulguindu-l din creștet spre tălpi cu semne tainice. (Și totuși, poate, cândva deslușibile)...

După amarnica dezamăgire, dramatica înghețare a lui Hyperion în veșnicia pe care nu o poate părăsi ne este, astfel, dată să o privim de la înălțimea superbei noastre efemerități, convinși pentru o clipă de spornica deplinătate a precarității noastre biologice.

Iată o lectură regizorală care așază capodopera în punctul de fugă^glosar al cărărilor pe care mintea noastră începe a păși.

Paul Cornel CHITIC