Melodie varșoviană
Teatrul, 1986, nr. 7–8, p. 90–91 Referință de catalog
Sursa, cum stă pe scanul din volum: revistă neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1986, p. 90–91. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
Melodie varșoviană de Leonid Zorin
Volumul păstrează figura scanată din revistă. ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticul de teatru
Data premierei: 5 aprilie 1986. Regia: ION MÂNZATU, student I.A.T.C.glosar anul I. Scenografiaglosar: NIC. MUNTEANU. Costume: ANDREEA IOVĂNESCU. Distribuția: DORU ZAHARIA (Viktor); CARMEN TĂNASE (Helea).
Piesa aceasta este una dintre cele mai expresivesursa demonstrații de abilitate scriitoricească. Structura textului îmi sugerează o polcă pe furate; de câte ori „vine vorba” de o problemă gravă, scriitorul schimbă pașii, schimbă traseul, schimbă timpul acțiunii; aș zice că textul emană o îndrăzneală bine temperată. Toate câte se întâmplă sunt tratate cu un oftat nostalgic, iar comentariile sunt făcute din punct de vedere strict sentimental.
Povestea e atât de bine condusă pe suprafața bântuită de furtuni a evenimentelor sociale și politice, iar personajele — bine ticluite din nu prea profunde reflecții afective — sunt strecurate atât de prudent pe sub zbuciumul acelor aprige tălăzuiri, încât cred că în curând se va schimba și definiția melodramei; textul lui Zorinsursa pare a se monta pe scenă ca de la sine; în orice caz, rolul regizorului este acela al unui farmacist homeopat: dozarea infinitezimală a semitonurilor (sau, ceea ce se numește în pictură, valorareglosarsursa).
Faptul că un student din anul I de la I.A.T.C. secția regie — Ion Mânzatu — și-a propus să ridice pe scenă această piesă stârnește desigur interes și curiozitate. Deocamdată este greu de făcut presupuneri asupra evoluției sale viitoare, cu atât mai mult cu cât din punct de vedere regizoral spectacolul este „curat”. Ușoara monotonie, absența unor soluții strălucitoare le pun, din stimă pentru profesia de regizor, pe seama unui respect, prea insistent arătat de Ion Mânzatu, față de ideea de recitalglosar actoricesc.
Un recital în care Doru Zaharia (Viktor), întruchipând blândețea imperturbabilă și de-a dreptul plicticoasă a atâtor personaje ce se vor de sorginte cehovianăsursa, plus supușenia bonomă și o patimă molcomă de suflet abătut, s-a mulțumit cu bucuria de a da replica tinerei actrițe Carmen Tănasesursa în rolul Helea.
În complicatul și pretențiosul spectacolsursa Deșteptarea primăverii, Carmen Tănase dovedea hărnicie și disciplină în respectarea programului regizoral, dar prea puțină convingere în ceea ce trebuia să facă. În Melodie varșoviană, partitura Helei este nu ușoară, ci lejeră, în perimetrul ei actrița putând să se miște comod; ea joacă dezinvolt, cu plăcerea interpretului care și-a descoperit emploiulglosartrad.. Helea este o tânără poloneză venită la studii la Moscova în primii ani după război. Carmen Tănase se îmbracă în acest personaj, înzestrându-l cu dramul de frivolitate persiflatoare, cu mândria și disprețul femeii inabordabile, din partea căreia faptul de a te accepta devine o favoare, cu acea detașare ce transformă orice inițiativă amoroasă din partea ei într-un privilegiu acordat.
Farmecul străinei care vorbește stâlcit limba iubitului e realizat printr-o grațioasă performanță de dicțiune: într-o mulțime de cuvinte, vocala î este înlocuită cu i sau accentul e deplasat de pe o silabă pe alta.
91Dar cele două personaje se întâlnesc, în timp, de trei ori, la câte zece ani distanță. Trecerea de la o vârstă la alta presupune un rol de compozițieglosar pe care Doru Zaharia îl rezolvă discret. Carmen Tănase doar schițează câteva din semnele trecerii timpului, prea evidenta ei tinerețe neîngăduindu-i nici consumarea, nici asumarea unor vârste și a inevitabilelor lor zațuri.
Spectacolul are o pâlpiire delicată și egală pe toată durata sa și e atractiv ca o glumă decentă, spusă politicos și cu o morală convenabilă pentru toți cei prezenți.
Inițiativa Naționalului ieșean de a oferi tinerilor săi actori posibilitatea de a lucra cu mai mulți regizori, pe texte pe care și le aleg singuri, astfel ca, în „recreația mare” dintre două montări pe scena principală, să-și consolideze apetitul de joc și încrederea în ei înșiși, e semnul unei generozități în spatele căreia se află o strategie artistică mizând tocmai pe câștigarea încrederii în propriile capacități.
P. C. C.
Notele ediției
sursa Contextul cronicii — spectacolul tinerilor actori ai Naționalului ieșean cu Melodie varșoviană, premiera 5 aprilie 1986, regizat de un student în anul I la I.A.T.C. Cronica e semnată numai cu inițialele «P. C. C.»; urmează în aceeași revistă cronicii la «Homo Faber».
sursa Valorare — în pictură, gradarea tonurilor unei culori de la luminos la întunecat (valoarea = gradul de luminozitate al unui ton), prin care se obțin volumul și atmosfera.
sursa Leonid Zorin (3 noiembrie 1924, Baku – 31 martie 2020, Moscova) — dramaturg și prozator rus. Melodie varșoviană (Варшавская мелодия, 1967) e piesa lui cea mai jucată: povestea de dragoste dintre studentul sovietic Viktor și studenta poloneză Helena (în rusește Гелена, „Gelena”; în versiunea românească „Helea”), despărțiți de legea care interzicea căsătoriile cu străini, și cele două reîntâlniri ale lor la câte zece ani distanță. În România a fost jucată întâi la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, în regia Zoei Anghel Stanca, la 5 noiembrie 1967, cu Carmen Galin în Helea (după dmtr.ro).
sursa Anton Pavlovici Cehov (1860–1904) — dramaturgul rus al „dramelor de atmosferă” (Pescărușul, Unchiul Vania, Trei surori, Livada cu vișini), ale căror personaje blânde, resemnate, vorbesc mult și acționează puțin.
sursa Carmen Tănase (n. 1961, după Wikipedia) — actriță de teatru și film, la debut, în 1986, în trupa Teatrului Național din Iași.
sursa Deșteptarea primăverii (Frühlings Erwachen, 1891) — „tragedie a copilăriei” a dramaturgului german Frank Wedekind (1864–1918), despre trezirea sexualității la adolescenți și despre educația care îi strivește. Spectacolul ieșean pomenit aici (cu Carmen Tănase) n-a putut fi identificat cu siguranță. [Frank Wedekind — Frühlings Erwachen. Eine Kindertragödie (1891), Projekt Gutenberg-DE (Wedekind † 1918, domeniu public), de]
trad. emploi (fr.) — „întrebuințare, slujbă”; în teatru, categoria de roluri potrivite datelor fizice și temperamentului unui actor (june-prim, ingenuă, subretă, comic, tragedian etc.). „A-și descoperi emploiul” — a-și găsi tipul de roluri care i se potrivește.
Glosar — emploiul: Emploi (fr.): tipul de roluri pe care le poate juca un actor după datele fizice și temperament (june-prim, ingenuă, comic, tragedian) (în «Melodie varșoviană»). → glosar: emploiul
glosar I.A.T.C. — Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București — școala superioară de teatru și film (azi U.N.A.T.C.) (în «Un teatru al prezentului continuu», «Michel de Ghelderode la Teatrul Foarte Mic», «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind», «Melodie varșoviană», «Uite-l, nu e!» și «Zilele dramaturgiei românești»).
glosar scenografie — Cuvântul vine din gr. skēnographia, „pictura scenei”: la Vitruviu (De architectura, I, 2) el desemna desenul în perspectivă al unei clădiri, iar în Renaștere a ajuns să numească pictura decorurilor în perspectivă. În sensul modern, curent în românește din secolul XX, scenografia e arta care alcătuiește spațiul vizual al spectacolului — decor, costume, obiecte, lumină — și meseria celui care o practică, scenograful. Dicționarele de teatru (Patrice Pavis, Dictionnaire du théâtre) o definesc drept scriere a spațiului scenic, nu ca simplă împodobire a lui.
Seria de studii pe care autorul o publică între 1974 și 1975 în rubrica «Scenografie» a revistei «Teatrul» — despre Hamlet, Volpone, Poveste de iarnă, Regele moare, Danton, O noapte furtunoasă (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu», «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie», «Cele trei spații ale scenei (I)», «Cele trei spații ale scenei (II)», «Decorul la „Danton”» și «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri») — stă la originea cărții lui de teorie scenografică, «Teatrul obiectelor» (1982). Programul e formulat chiar în primul studiu despre cele trei spații: nu analiza unui decor sau a altuia, ci „constituirea unei imagini de ansamblu a dinamicii și evoluției spectacolului de teatru din punctul de vedere al scenografului”, „problema metamorfozelor spațiului în care are loc reprezentația” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).
Motivul pentru care autorul scrie „cronică scenografică și nu cronică teatrală” e expus în polemica cu Florian Potra: critica vorbește despre regie și interpretare și ocolește „unicul element material conservabil (fie și numai prin imagine fotografică)” al spectacolului, decorul, „în funcție de care se poate reconstitui, recunoaște, recompune, conduita actorului” (în «În jurul unor „interferențe”»). De aceea cere, la Trienala din 1976, o filmotecă de „mini-filme” care să înregistreze decorul în „spațiu, mișcare (cinetismul decorului) și durată” (în «Trienala de scenografie»), iar la Trienala din 1985 deplânge „criza de retorică expozițională” a expozițiilor, în care decorul apare inert (în «Trienala de scenografie ’85»).
Ce este scenografia, ca semn: „Scenografia a lucrat întotdeauna cu semnificațiile — materialul intelectual al realității înțelese”; scenograful „nu operează cu cuvinte ci cu obiecte”, după un cod „mai degrabă intuit decât învățat” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). În anii ’80 formula se rafinează: scenografia e „pârghia de vizualizare a semnificațiilor” (în «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»); „MUȚENIA scenei, a scenografiei, nu e vid sonor, ci murmur de semne” (în «Cearta mimului cu spațiul»); în teatrul de animație „mai mult de trei sferturi este scenografie”, iar personajul însuși rămâne „un obiect scenografic” (în «... Scenografiei»).
La masa rotundă din 1986, moderată de autor, scenografia își discută statutul de artă: Traian Nițescu o socotește „soră a celorlalte arte plastice”, autorul îi atribuie „o dublă natură” — „identitate a lumii” și „abstracție plastică” — și „o relativă, dar autentică autonomie” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»); vezi autonomia scenografiei. Cronicile din anii ’80 o judecă după același criteriu: un decor oricât de inventiv, ca să-și vădească funcționarea, „trebuia să fi fost folosit prin regie” (în «Un decor respectuos cu textul»).
glosar valorare — În pictură, gradarea tonurilor unei culori de la luminos la întunecat, prin care se redau volumul și atmosfera (în «Melodie varșoviană»).
glosar recital — Spectacol susținut de un singur interpret sau de foarte puțini, care își pune în valoare virtuozitatea; în teatrul de păpuși, subiectul Galei de la Botoșani (în «Conștiința profesională în prim-plan»); „microrecitaluri ale mânuitorilor” (în «Surâsul Hiroshimei după poemul lui Eugen Jebeleanu»).
glosar emploiul — Emploi (fr.): tipul de roluri pe care le poate juca un actor după datele fizice și temperament (june-prim, ingenuă, comic, tragedian) (în «Melodie varșoviană»).
glosar rol de compoziție — Rol construit de actor departe de datele lui proprii (vârstă, fizic, temperament), prin transformare exterioară și interioară (în «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind», «Melodie varșoviană» și «Tragedia unei colectivități»).