Îndrăgostiții de la 9 seara
Teatrul, 1986, nr. 1, p. 54–56 Identificat în PDF
Sursa, cum stă pe scanul din volum: revistă neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1986, p. 54–56. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
Teatrul Municipal din Ploiești
de Adrian Dohotarusursa
▣ Paginile din revistă (PDF) ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticul de teatru
Deci, o poveste de dragostesursa între o fată care este și fruntașă și frumoasă și devreme acasă — cel târziu la ora 9 post meridiantrad. — și un băiat aidoma ei — inteligent, civilizat, cu nerv și cu măsură în toate (până atunci, în seara aceea, când…).
Autorul declară în caietul-programglosar al Teatrului de Stat din Oradeasursa: „Eu scriu despre tineri normali, cu sensibilitate normală, cu o informație bogată asupra vieții
55Data premierei: 28 mai 1985. Regia: HARRY ELIADsursa. Distribuția: BOGDAN STANOEVICI (Bogdan); IULIA BOROȘ (Iulia); OLGA DUMITRESCU (Mama); ANDREI BURSACI (Tatăl); MARIAN RÂLEA, LAURENȚIU LAZĂR (Ali); CORNEL CIUPERCESCU (Omul negru); VALENTIN POPESCU (Studentul); DANA BOLINTINEANU (Colega). În alte roluri: MIHAI NEGUȚ, COSTIN VASILE, ADRIAN CONSTANTINESCU, LUCIAN MERCIK, LEONARD FLOREA, CĂTĂLIN JORA, VALENTIN DEDIU, MIHAI MUNTEANU, ANCA FINICHIU, ILDIKO WEST, VERA ANDREI, BIANCA PALEZA, RENATA STAN, NICOLETA CONSTANTINESCU.
și tainelor comportamentului uman… Am vrut să scriu o piesă al cărei conflict se desfășoară la acest nivel septic, elevat.” Nu știu dacă este o greșeală de formulare a autorului sau o neatenție în preluarea de către teatrul din Ploiești a declarației date de autor teatrului din Oradea, cert rămâne faptul că „nivelul septictrad.” înseamnă nivelul infectării cu microbi.
Să presupunem că, din moment ce nivelul este elevat, el nu poate fi decât aseptic, deci neviciat de agenții patogeni care anemiază, șubrezesc sau chiar alterează moralitatea împricinaților. Însă nici așa nu merge… căci expresia „conflict aseptic” înseamnă, fără doar și poate, un conflict fals, nerealist, stupid. Totuși, cum e piesa? Dar spectacolul?
Textul este construit cu prudență în temeiul regulii „să fie, dar să nu se simtă”… Cei doi adolescenți sunt liceeni cu bune rezultate la învățătură; băiatul, Bogdan, nu are decât tată, fata, Iulia, nu are decât mamă — cel puțin așa reiese din spectacol, dar nu se simte în educația lor absența câte unui părinte. Sunt niște tineri, vorba dramaturgului, cu o bogată informație asupra vieții și comportamentului uman, dar de unde, prin cine, cum și când s-au informat ei atât de bogat, nu știm; și să zicem că nici nu ne interesează: la urma urmei, sunt tineri normali, și doar n-o să ne întrebăm acum cum de-au reușit performanța. Iulia — o fată cu vino-încoace — este pândită, urmărită și asaltată de un mascul într-un mod, ca să zic așa, anormal, de vreme ce masculul, poreclit Ali, îi instigă pe niște tineri să-l bată pe Bogdan, care se plimbă prin parc, cu Iulia la ora 20—20,30. Dar Bogdan nu e doar un băiat bine informat; el este și un bun sportiv — știe jiu-jitsu, judo, karatétrad., ne arată spectacolul; așa că deși în piesă sunt și derbedei, ei nu își fac simțită prezența nocivă, ba mai mult, suferă o rușinoasă, dar justă înfrângere când îl atacă pe normalul Bogdan. După ce-au mâncat papara, derbedeii se învață minte și nu mai vor nimic. Ei sunt, deci, doar pe jumătate derbedei. Dar iată că ora 8 (și ceva) a sosit, Omul negru a venit, mai bine spus a dat buzna peste Bogdan și Iulia, care, în mod normal, stau pe o bancă într-un parc și vorbesc despre stele. Omul negru, de o mârșăvie incalificabilă, îi acuză de indecență, de comportament imoral, și-i amenință cu arestarea, cu oprobriul public etc., ca până la urmă să-l jecmănească pe tânăr de una sută lei — în schimbul tăcerii lui, de Om negru. În mod normal, o atare violentare a celor mai fragile senzații, emoții și sentimente, care apar când un băiat și o fată se apropie unul de altul, pe noi, cei nenormali, ne-ar umili profund, ne-ar indigna, ne-ar revolta, ne-ar murdări sufletul pentru ani de zile și ne-ar îngheța în cea mai cumplită disperare a rușinii și neputinței. Pe noi, da, pe Bogdan, ba! El e normal, și această stare, care îl face să fie oricând în formă și inalienabil la ceea ce pe noi ne-ar da peste cap, este un fel de revers al timidității tatălui său, care, cândva, în tinerețe, se iubise din priviri — cu cine credeți? ei, da, da, cu mama Iuliei!
Dealtminteri, cei doi părinți se întâlnesc, și au un dialog în care fac un fructuos schimb de observații și principii etice și de trăiri existențiale; toate, însă, bineînțeles, la un elevat și aseptic nivel, ehei!, mai mult decât teoretic.
După ce Bogdan este „corupt” de personajul Colega, care îl duce în garsoniera ei (a cui Colegă o fi? a lui Bogdan, a Iuliei, sau a masculului Ali?), și după ce studentul medicinist abuzează de Iulia în cămăruța lui, unde mai întâi o îmbată, normalitatea triumfă. Bogdan trece peste ceea ce i s-a întâmplat Iuliei, ca și cum ar fi vorba de o întâmplătoare vizită a iubitei pe la un cabinet stomatologic de urgență, exclamă „vai săraca, mai bine că s-a întâmplat așa, totuși putea fi și mai rău”: în final, Bogdan o ia de mână pe Iulia și pornesc să sară (în spectacol), copilărește, peste bănci și leagăne, prin parc.
Cum sar ei peste micile obstacole? Fericiți și încrezători în ziua lor de mâine. Bravo! Așa mai zic și eu conflict aseptic!
Spectacolul (muzica: Nicu Alifantissursa) este o benignă și timorată calchiere după West Side Storysursa și după alte câteva astfel de filme.
56Decorulglosar — o obositoare (și obosită) aglomerare a scenei cu grilaje, scări, copăcei, bănci de parc, mese, paturi, scaune ș.a.m.d.
Bogdan Stanoevici (Bogdan) face frumos și tot ce se poate pentru a atrage atenția tânărului public de sex opus lui.
Iulia Boroș (Iulia) se străduiește să-și aducă aminte de sine cea din liceu, dar, dat fiind temperamentul ei, e în contre-emploiglosartrad..
Dana Bolintineanu (Colega) suferă și se zbuciumă de parcă „luarea în folosință” a inocentului Bogdan seamănă cu mestecatul chininei.
Olga Dumitrescu (mama) și Andrei Bursaci (tatăl) încearcă să fie simțitori la teoriile pe care le debitează.
Cornel Ciupercescu (Omul negru) este abject conform textului, dar de neidentificat în realitate: umblă îmbrăcat ca un mafiot și nu suflă nici o vorbă despre obligațiile lui de serviciu.
Marian Râlea (Ali), ca excelent actor ce este, rămâne vizibil în capul afișului, dar numai acolo!
Spectacolul începe și se termină cu dans, ca la discotecă, în holul teatrului. Program de discotecă. În pauză, o piesă.
Un spectacol care-și caută rastelulsursa.
Paul Cornel CHITIC
Notele ediției
sursa Adrian Dohotaru — dramaturg român al anilor ’80, autorul pieselor Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic (1980), Insomnie (1982; montată de Alexandru Dabija la Teatrul Nottara în 1982, cu greutăți la cenzură, după Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc) și Îndrăgostiții de la 9 seara, jucată la Ploiești și la Oradea.
sursa Cronică dramatică publicată în 1986 (capul revistei și numărul nu se văd pe scan; anul e cel al fișierului), despre spectacolul Teatrului Municipal din Ploiești (azi Teatrul „Toma Caragiu”) cu piesa Îndrăgostiții de la 9 seara de Adrian Dohotaru, premiera la 28 mai 1985, regia Harry Eliad (caseta tehnică e transcrisă la p. 55). Piesa a fost jucată și de Teatrul de Stat din Oradea (azi Teatrul „Regina Maria”), în al cărui caiet-program apărea declarația autorului citată mai jos.
trad. „post meridian” (lat. post meridiem, „după amiază”; prescurtat p.m.) — ora 9 seara, adică 21; ironie la titlul piesei și la eroinei „devreme acasă”.
sursa Teatrul de Stat din Oradea — azi Teatrul „Regina Maria”; arhiva lui păstrează fișa spectacolului cu Îndrăgostiții de la 9 seara de Adrian Dohotaru, prezentată drept o piesă despre prima iubire. Caietul-program — broșura editată de teatru pentru fiecare premieră (distribuția, texte ale autorului și ale regizorului).
sursa Harry Eliad — regizor; mai târziu directorul Teatrului Evreiesc de Stat din București, pe care îl conducea încă în 2005, ca succesor al lui Franz Auerbach. Aici, regizorul spectacolului de la Ploiești (premiera 28 mai 1985).
trad. „septic” (gr. sēptikós, „care face să putrezească”) — infectat cu microbi; opusul lui „aseptic” (fără microbi, steril). Autorul ia în râs confuzia dintre cele două cuvinte din declarația dramaturgului, și apoi chiar sensul figurat al lui „aseptic”: un conflict curățat de orice germen de viață reală.
trad. „jiu-jitsu” (jap. jūjutsu, „arta supleței”), „judo” (jap., „calea supleței”), „karaté” (jap. karate, „mâna goală”; grafie franțuzită, ca în tipar) — arte marțiale japoneze, la modă în filmele de acțiune ale anilor ’70–’80.
sursa West Side Story (engl. „Poveste din West Side”, cartierul de vest al Manhattanului) — musicalul lui Leonard Bernstein (muzica), Stephen Sondheim (versurile), Arthur Laurents (libretul) și Jerome Robbins (regia și coregrafia), Broadway, 1957, transpunere a lui Romeo și Julieta în lumea bandelor de cartier din New York; ecranizat în 1961 de Robert Wise și Jerome Robbins. Cu el compară autorul dansurile și bătăile din parc ale spectacolului ploieștean.
sursa Nicu Alifantis (n. 1954, Brăila) — cântăreț, compozitor și interpret de muzică folk, autor a numeroase muzici de scenă pentru teatru.
trad. „contre-emploi” (fr., „contra-rol”, „împotriva emploi-ului”) — distribuirea unui actor într-un rol potrivnic datelor lui fizice, vârstei sau temperamentului (fr. emploi = tipul de roluri în care e specializat un actor: ingenua, junele-prim, comicul etc.).
Glosar — contre-emploi: Fr., „contra-rol”: distribuirea unui actor într-un rol potrivnic datelor lui fizice, vârstei sau temperamentului (în «Îndrăgostiții de la 9 seara»). → glosar: contre-emploi
sursa „Rastel” — suport în care se așază, în rând, armele (sau uneltele); spectacolul „își caută rastelul” = nu și-a găsit locul, rostul, așezarea.
glosar caietul-program — Broșura editată de teatru la o premieră: distribuția, texte despre piesă și spectacol, declarații ale autorului și ale regizorului; autorul citează adesea din ea (în «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind», «Îndrăgostiții de la 9 seara», «Joc ciudat după scăpătat» și «Profunzimea simplității»).
glosar decor — Din fr. décor (de la décorer, lat. decorare, „a împodobi”): ansamblul elementelor materiale care închipuie locul acțiunii — panouri, construcții, practicabile, mobilier, fundaluri, obiecte. Autorul îl enumeră în polemica cu Florian Potra: „decorul — cadrul, butaforia, costumul, accesoriile individuale, simulacrele, peisajul etc.” (în «În jurul unor „interferențe”»).
Pentru autor, decorul nu e suma obiectelor de pe scenă, ci un semn al stării de conștiință a publicului: obiectul aflat pe scenă e „jalon funciar al fondului său atitudinal”, iar ansamblul decorului „poate fi asimilat unui ecran pe care se proiectează modificările survenite în conștiința publică a realității”; de aceea „decorul este literalmente reflexie a momentului social; nu există un decor universal care să traverseze istoria”, fiecare epocă cere „alte decoruri ale aceluiași text” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). Decorul „primește, contestă sau emite o semnificație” și poate deveni „un personaj, o motivație, o continuare sau un rezultat al conflictului” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).
Studiile din 1974–1975 propun o tipologie: decorul-„cadru” de la Hamlet, în care sala-scenă devine închisoarea Danemarcei (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu»); decorul „fabulator” de la Volpone (în «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie»); decorul-obiect unic al lui Bortnovschi la Poveste de iarnă, care „nu inferă semnificația în spectacol ci o provoacă” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»); decorul-„personaj global, semn iconic al unei societăți”, care se prăbușește odată cu Béranger în Regele moare (în «Cele trei spații ale scenei (II)»); „imensa cuvă generatoare de stări și senzații” de la Danton (în «Decorul la „Danton”»); decorul „al improvizației, tipice teatrului popular” și decorul din obiecte „civile” ale lui Dan Nemțeanu (în «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri»).
Decorul are o istorie legată de tipul de scenă: pe scena italiană el e „un nivel de conotații apriorice conflictului”, o „predestinare” a gesturilor actorului (în «Cele trei spații ale scenei (II)»); la televiziune, decorul „nu există decât în măsura în care el intră într-o imagine”, e „un obiect imposibil, inexistent în realitatea reală” (în «Prima expoziție de scenografie de teatru T.V.»); în pantomimă lipsește cu totul, iar scenografia devine „un spațiu recesiv” (în «Cearta mimului cu spațiul»). În teatrul istoric, decorul nu arată epoca: pe scenă nu apar „ALTCEVA DECÂT SEMNE, SIMBOLURI, CARE sunt ALE NOASTRE, DAR AU FOST DISCRET ÎMPRUMUTATE EPOCII” (în «Decorul teatrului istoric: imaginară înfățișare a unui alt viitor»).
Dintre obiectele unui decor, autorul deosebește obiectul scenografic — obiect și semn deodată — de simpla recuzită și de accesorii (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu»); vezi și cele trei spații, cinetism, sociologia configurării.
glosar contre-emploi — Fr., „contra-rol”: distribuirea unui actor într-un rol potrivnic datelor lui fizice, vârstei sau temperamentului (în «Îndrăgostiții de la 9 seara»).