Fedra mai așteaptă
Teatrul, 1988, nr. 3, p. 78 Identificat în PDF
Sursa, cum stă pe scanul din volum: revistă neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1988, p. 78. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
▣ Paginile din revistă (PDF) ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticul de teatru
Nearmată cu imperioase implicațiisursa de ordin moral, social ș.a.m.d., Fedra lui Racine în spectacolul de la Naționalul din Târgu Mureș este galeria unor personaje de eprubetă, născute doar pentru a-și dovedi că sunt și evoluând doar pentru a-și certifica apariția în scenă. Incerte în timp și spațiu istoric, nu slujesc nici nostalgiei după o vârstă de aur a purității sentimentelor și nici nu iradiază profetic un cod, un model, demn de invidiat întru modificarea gândului despre noi înșine. Desprinse fiind de grija supraviețuirii, acestor personaje le era de trebuință — în spectacol — o punte spre noi, care putea fi aceea a obsesiei demnității. Poate că atunci excelenții actori din distribuție nu ar mai fi aruncat în Fedra atâtea mijloace de expresie shakespeariene: Lohinszky Lorand (Tezeu)sursa aducând în scenă remușcările lui Lear, întunecările mâniei lui Macbethsursa, Farkas Ibolya (Fedra) aburindu-și personajul cu umbra mamei lui Hamlet, ori înveninându-l cu neputința Ducesei de York față de Richard al III-lea; Mozes Erzsebet (Oenona) nu și-ar fi încărcat personajul cu volubilitatea Doicăi și cu fatala abilitate a lui Pater Lorenzo din Romeo și Julieta — text din care coboară și Buzogány Márta Gábriella (Aricia) și Gáspárik Attila (Hipolit). Așadar, interpreții strălucesc și realizează momente de mare tensiune și de emoție atotstăpânitoare prin ce știu ei ca actori și nu prin personajele din Fedra. La fel de autonomă față de regie este și scenografiaglosar lui Kemeny Árpádsursa: realizând pe scenă un câmp în care înșelătoare dâmburi de moliciune alternează cu suprafețe plane și dure, populând înaltul scenei cu un rămuriș crescut din coloane de templu, a pus la dispoziție o altă posibilă viziune regizoralăglosar care, și ea, a fost lăsată în stare letargică. Montarea Fedrei la Târgu Mureș este o intenție culturală meritorie, dar Fedra își așteaptă spectacolul.
Paul Cornel CHITIC
FEDRA de JEAN RACINE • TEATRUL NAȚIONAL din TÂRGU MUREȘ, secția maghiară • Regia: KINCSES ELEMÉRsursa • Scenografia: KEMENY ÁRPÁD • Data premierei: 6 ianuarie 1988 • Distribuția: LOHINSZKY LORÁND (Tezeu); FARKASY IBOYA (Fedra); GÁSPÁRIK ATTILA, student la I.A.T. (Hipolit); BUZOGÁNY MÁRTA GÁBRIELLA (Aricia); MOZES ERZSEBET (Oenona); MAGYARI GERGELY (Teramene); ZONGOR ISTVÁN (Servitorul).
Notele ediției
sursa Personaje shakespeariene: Regele Lear (c. 1606), Macbeth (c. 1606); mai departe, Gertrude, mama lui Hamlet («Hamlet», c. 1600), Ducesa de York, mama lui Richard («Richard al III-lea», c. 1593), și Doica și Fratele (Pater) Lorenzo din «Romeo și Julieta» (c. 1595). Autorul arată că actorii au jucat Racine cu mijloace shakespeariene. [William Shakespeare — King Lear (c. 1605–1606), ediția Project Gutenberg (eBook #1532, PG Shakespeare Team, domeniu public), en]
sursa Cronică scurtă la «Fedra» de Racine, Teatrul Național din Târgu Mureș, secția maghiară, premiera la 6 ianuarie 1988; probabil în revista «Teatrul», 1988. Jean Racine, Phèdre (1677) — tragedie după Euripide și Seneca: Fedra, soția lui Tezeu, își iubește fiul vitreg, Hipolit.
sursa Kemény Árpád — scenograf al Teatrului Național din Târgu Mureș; vezi «Cu Romulus Feneș…», p. 51.
sursa Lohinszky Loránd (25 iulie 1924, Cluj – iunie 2013, Târgu Mureș) — actor de prim rang al trupei maghiare de la Târgu Mureș (din 1950) și profesor la Institutul de Teatru de acolo; Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2000). Sursele diferă asupra zilelor (24/25 iulie; 13/22 iunie).
sursa Kincses Elemér — regizor al trupei maghiare a Teatrului Național din Târgu Mureș; anii de viață n-au putut fi verificați.
glosar scenografie — Cuvântul vine din gr. skēnographia, „pictura scenei”: la Vitruviu (De architectura, I, 2) el desemna desenul în perspectivă al unei clădiri, iar în Renaștere a ajuns să numească pictura decorurilor în perspectivă. În sensul modern, curent în românește din secolul XX, scenografia e arta care alcătuiește spațiul vizual al spectacolului — decor, costume, obiecte, lumină — și meseria celui care o practică, scenograful. Dicționarele de teatru (Patrice Pavis, Dictionnaire du théâtre) o definesc drept scriere a spațiului scenic, nu ca simplă împodobire a lui.
Seria de studii pe care autorul o publică între 1974 și 1975 în rubrica «Scenografie» a revistei «Teatrul» — despre Hamlet, Volpone, Poveste de iarnă, Regele moare, Danton, O noapte furtunoasă (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu», «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie», «Cele trei spații ale scenei (I)», «Cele trei spații ale scenei (II)», «Decorul la „Danton”» și «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri») — stă la originea cărții lui de teorie scenografică, «Teatrul obiectelor» (1982). Programul e formulat chiar în primul studiu despre cele trei spații: nu analiza unui decor sau a altuia, ci „constituirea unei imagini de ansamblu a dinamicii și evoluției spectacolului de teatru din punctul de vedere al scenografului”, „problema metamorfozelor spațiului în care are loc reprezentația” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).
Motivul pentru care autorul scrie „cronică scenografică și nu cronică teatrală” e expus în polemica cu Florian Potra: critica vorbește despre regie și interpretare și ocolește „unicul element material conservabil (fie și numai prin imagine fotografică)” al spectacolului, decorul, „în funcție de care se poate reconstitui, recunoaște, recompune, conduita actorului” (în «În jurul unor „interferențe”»). De aceea cere, la Trienala din 1976, o filmotecă de „mini-filme” care să înregistreze decorul în „spațiu, mișcare (cinetismul decorului) și durată” (în «Trienala de scenografie»), iar la Trienala din 1985 deplânge „criza de retorică expozițională” a expozițiilor, în care decorul apare inert (în «Trienala de scenografie ’85»).
Ce este scenografia, ca semn: „Scenografia a lucrat întotdeauna cu semnificațiile — materialul intelectual al realității înțelese”; scenograful „nu operează cu cuvinte ci cu obiecte”, după un cod „mai degrabă intuit decât învățat” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). În anii ’80 formula se rafinează: scenografia e „pârghia de vizualizare a semnificațiilor” (în «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»); „MUȚENIA scenei, a scenografiei, nu e vid sonor, ci murmur de semne” (în «Cearta mimului cu spațiul»); în teatrul de animație „mai mult de trei sferturi este scenografie”, iar personajul însuși rămâne „un obiect scenografic” (în «... Scenografiei»).
La masa rotundă din 1986, moderată de autor, scenografia își discută statutul de artă: Traian Nițescu o socotește „soră a celorlalte arte plastice”, autorul îi atribuie „o dublă natură” — „identitate a lumii” și „abstracție plastică” — și „o relativă, dar autentică autonomie” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»); vezi autonomia scenografiei. Cronicile din anii ’80 o judecă după același criteriu: un decor oricât de inventiv, ca să-și vădească funcționarea, „trebuia să fi fost folosit prin regie” (în «Un decor respectuos cu textul»).
glosar viziunea regizorală — Pentru autor, interpretarea de ansamblu a textului pe care o dă regizorul; decorul o poate servi, o poate contrazice sau — rar — o poate genera: decorul lui Bortnovschi la Poveste de iarnă e „decor care poate încă determina viziuni regizorale” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»); analiza scenografiei e „argumentul constatabil al unei viziuni regizorale” (în «În jurul unor „interferențe”»). Vezi și concepție regizorală.