Despre Paul Cornel Chitic (1966–2007)
Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”
«Amfiteatru», martie 1968, p. 446
Volumul păstrează 7 figuri scanate din revistă.
Prezenți pe cât ne țin puterilesursa, în efervescența literaturii și artei tinere românești, considerăm de datoria noastră să înlesnim lansarea și formarea unor talente reale, viguroase, din rândurile studențimii române.
Revista „Amfiteatruglosar” a instituit, în acest sens, fără zgomotul publicitar, care, poate, ar fi jignit creația propriu-zisă, premiile sale anuale. Întârzierea noastră în a ne decide căror colaboratori ai revistei să le acordăm primele noastre premii se explică prin dorința de a căpăta perspectivă, cât de cât, asupra lucrărilor în discuție, se explică prin teama naturală de eroare a gustului nostru, într-un moment când competiția valorilor tinere se desfășoară cu o nobilă îndârjire.
Revista „Amfiteatru” acordă următoarele premii pe anul 1967, în valoare de 1000 lei fiecare.
POEZIE: GEORGE ALBOIU
PROZĂ: ALEXANDRU DEAL
TEATRU: PAUL CORNEL CHITIC
CRITICĂ LITERARĂ: FLORIN MANOLESCU
CRITICĂ MUZICALĂ: SEVER TIPEI
FILM: CONSTANTIN VAENI
CARICATURĂ: ION DOGAR-MARINESCU
George Alboiu
Premiul nostru anual de poezie se îndreaptă spre poetul George Alboiu, studentsursa al Facultății de limbă și literatură română din București, personalitatea poetică, poate, cea mai clarificată a ultimei promoții de poeți, căreia Amfiteatru îi este gazdă și prim însemn al gloriei. Ceea ce surprinde astăzi în poezia lui Alboiu este întâlnirea plină de farmec a înzestrării sale pentru cântec și pentru culoare cu o gândire speculativă remarcabilă, tinzând categoric spre aforismul încărcat de un haotic trecut.
Am mai spus-o și altădată — când adunam versurile lui Alboiu în „Constelația lirei”sursa — el are harul omului de la Dunăre pe care — lovindu-l — orice întâmplare se convertește în melodie citeață. Dar, iată, astăzi, când primii noștri lauri încununează un început de carieră literară, astăzi când, în fapt, noi îl smulgem pe George Alboiu de sub „Constelația lirei”, pentru a-l detașa și a-l lansa pe o orbită mai largă, mai riscantă dar cu satisfacții mai mari, astăzi, când acest nume se așează la temelia primei noastre opțiuni — ca revistă și ca istorie literară în curs de desfășurare — astăzi, constatăm cu satisfacție că ființa poeziei lui George Alboiu tinde spre mit, spre Câmpia Eternă și spre Muntele Singur.
Handicapul de a nu se putea juca, acest poet îl reface, liniștit și răsăritean, în primele sale expediții spre forme de relief particulare, inventate și precizate, cu orgoliu, de el.
Alexandru Deal
Alexandru Deal este timișoreansursa și a publicat pentru prima oară în revista noastră. La vârsta de 21 de ani a scris un mare număr de nuvele și un roman care urmează să-i apară anul acesta la Editura pentru literatură și din care două fragmente au apărut în revista Amfiteatru. Un stil direct, clar, în care spontaneitatea este nu numai o însușire a tinereții autorului, dar și o caracteristică deliberat aleasă, sunt specifice prozei lui Alexandru Deal. Eroul romanului său este tânărul muncitor Luca, purtătorul unei atitudini active față de viață. Urăște existența „așezată”, urăște compromisurile și minciuna, dar în același timp n-are tăria să lupte și să reziste în fața unor lovituri ale vieții. Înfrângerea sa e analizată în fraze strânse, zvâcnite, cu trimiteri la argumente oferite de memorie, cu paranteze și invective. Această carte dovedește siguranță și sinceritate literară, ca și maturitate reală în analizarea unui caz complex, însușiri neobișnuite la un tânăr de 21 ani.
Paul Cornel Chitic
În efervescența peisajului dramatic din ultimul timp, personalitatea studentului în filozofie Paul Cornel Chitic s-a impus cu o deosebită pregnanță: trei piese publicate în „Amfiteatru” (Să te știe toată lumeaglosar, Încununarea fără fanfara orașului, Bunicul și Artre cu litere de platinăglosar)sursa, o alta jucată de „Studioul 172glosar” din Timișoara (Restaurarea hainelor Sf. Augustinglosar)sursa, în sfârșit, alte două piese în curs de montare. O luciditate acută și neliniștită, încadrată deocamdată în formulele teatrului-parabolăglosartrad., definesc etapa actuală a scrisului tânărului dramaturg. A încerca să-l afiliezi pe Chitic unui curent literar este o întreprindere hazardată; nu atât pentru că originalitatea lui ar refuza orice descendență, cât pentru că — prin ceea ce are mai bun — teatrul lui depășește similitudinile imediate, le încorporează, lăsând să transpară limpede o conștiință artistică autentică.
Florin Manolescu
Florin Manolescu este studentsursa în ultimul an la Facultatea de limbă și literatură română din București. A publicat în Contemporanulglosar și Amfiteatru articole de critică și istorie literară, recenzii, remarcându-se prin stilul precis, lapidar, sugestiv în economia sa, prin obiectivitate și strânsa argumentare a judecăților critice. Paralel cu preocuparea de a urmări fenomenul literar curent, Florin Manolescu activează și în domeniul cercetării literare, documentându-se răbdător în câmpul istoriografiei, adunându-și datele viitoarelor construcții critice de amploare. Lucrarea sa de stat, pe care o redactează în momentul de față, e consacrată operei lui Mircea Eliade despre ale cărui începuturi publicistice și scriitoricești ne-a comunicat interesante informații într-un articol apărut nu de mult în revista noastră. Echilibrul temperamental, claritatea ideilor, capacitatea formulărilor sintetice, îndemânarea de a merge repede la țintă sunt însușiri evidente de pe acum în scrisul lui Florin Manolescu destinându-l, credem noi, carierei de critic.
Sever Tipei
Deși la ora actuală este încă student (la Conservator, anul III, secția compoziție, clasa prof. Tudor Ciorteasursa), Sever Tipei este departe de a fi o semănătură necunoscută în publicistica muzicală românească. Numele său s-a afirmat convingător cu patru ani în urmă, când în timpul celui de al III-lea Festival internațional „George Enescu”sursa (pe atunci Sever Tipei era student la secția pian a aceluiași conservator) a semnat în Contemporanul câteva cronici și interviuri de remarcabilă ținută muzicologică și publicistică.
Pe drept cuvânt putem constata cu satisfacție faptul că adevărata măsură a talentului și puterii sale de sinteză a dat-o Sever Tipei în studiile și articolele de estetică muzicală publicate cu consecvență în revista noastră. Amintim doar câteva titluri semnificative: „Timpul și spațiul muzical”, „Realism și echivalențe”, „Un aspect al sincerității muzicale”, „Pierre Boulez sau vehemența unui ucenic lucid”, „Căutări în lumi complementare”.
Constantin Vaeni
Poate părea ciudat ca o revistă să acorde un premiu regizorului unui film ce nu a văzut încă lumina... ecranului. Explicăm acordarea acestui premiu, întâi și-ntâi, prin valoarea de sine stătătoare a peliculei Sahara a tânărului regizor și scenaristsursa Constantin Vaeni, student la I.A.T.C.glosar O a doua explicație, care ține mai mult de dorința noastră de a ajuta lansarea normală a noii promoții de regizori, constă în faptul că acest film trebuie văzut. Acest regizor trebuie să se manifeste. Nedorind să desprindem, să izolăm, creația unui domeniu sau altuia din atmosfera generală de prosperitate inteligentă a generației tinere, acordăm premiul revistei „Amfiteatru” acestui nume deocamdată prea puțin cunoscut, dar care (și aici intenția noastră își rezervă dreptul la orgoliu!) se poate impune.
Filmul său dovedește agerimea spiritului, un bun meșteșug și intuiție a problemelor grave. Senzația de viață pe care filmul o lasă, o punem pe seama conștiinței precoce de artist pe care Constantin Vaeni o are, cu sârg, cu talent, cu ambiție.
Și, de fapt, noi nu premiem atât un film, cât un posibil destin de excepție. Premiem o șansă în lumea cinematografului românesc, care are nevoie de șanse. Premiem o virtualitate, un generic. Și avem sentimentul că nu greșim.
Ion Dogar-Marinescu
Umorul lui Ion Dogar-Marinescusursa nu are nevoie de explicații, de rigorile replicii, ale interjecției și onomatopeii. Eroii caricaturilor sale fac pantomimăglosar expresivă și spirituală. Metafora plastică e încărcată cu idei și semnificații surprinzătoare, ea șochează prin ineditul relațiilor extrase din cotidian. Cu toate acestea, caricaturile nu au o strictă delimitare temporală și spațială; ele sunt universal valabile. Pentru că Dogar Marinescu e tentat de saltul abstract. El depășește clișeele clasice ale genului și investighează zone mai puțin atinse de imaginația obișnuită și prolifică a majorității caricaturiștilor. Linia sa developează aspecte necunoscute ale relației dintre om și clișeele sale verbale sau de comportament devenite „tabu” în viața socială.
Ar putea fi un excelent autor de desene animate.
Acestea fiind zise, prezența lui Dogar Marinescu ni se pare foarte personală în pleiada autorilor de caricaturi care colorează revistele și ziarele noastre.
Notele ediției
sursa Articolul nesemnat al redacției revistei «Amfiteatru» (martie 1968, p. 446) care anunță primele premii anuale ale revistei, pe anul 1967, de câte 1000 de lei: P. C. Chitic, pe atunci student la Facultatea de Filozofie a Universității din București, primește premiul pentru teatru. Premiul e trecut și în articolul de dicționar al Adrianei Popescu («În 1967 e distins cu premiul pentru dramaturgie al revistei „Amfiteatru”»).
sursa George Alboiu (6 iulie 1944, Roseți, jud. Ialomița, azi Călărași – 2 februarie 2023) — poet, al cărui volum de debut, Câmpia eternă (1968), e prevestit aici («ființa poeziei lui George Alboiu tinde spre mit, spre Câmpia Eternă»).
sursa „Constelația lirei” — grupaj sau rubrică de poezie a revistei «Amfiteatru», în care fuseseră adunate versurile lui George Alboiu; forma exactă (rubrică, supliment sau antologie) n-am putut-o verifica.
sursa Alexandru Deal — prozator timișorean, debutat în «Amfiteatru»; romanul anunțat aici la Editura pentru literatură și anii lui de viață nu i-am putut verifica.
sursa Piesele lui P. C. Chitic publicate în «Amfiteatru»: Să te știe toată lumea (nr. 6/1966), Încununare fără fanfara orașului (nr. 1/1967), Bunicul și Artre cu litere de platină (nr. 1/1968); toate trei în ediția critică «Articole (1966–1989)» din această serie; Bunicul și Artre… și în ediția critică «Teatru» din această serie (Paul Cornel Chitic, Teatru, Editura Cartea Românească, București, 1970).
sursa Paul Cornel Chitic, Restaurarea hainelor Sfântului Augustin — premiera în decembrie 1967, la sala „Studio 172” a Teatrului de Stat „Matei Millo” din Timișoara, regia Iannis Veakis, scenografia Elena Pătrășcanu-Veakis (după articolul de dicționar al Adrianei Popescu, mai jos). Textul: ediția critică «Teatru» din această serie (Paul Cornel Chitic, Teatru, Editura Cartea Românească, București, 1970).
trad. „teatrul-parabolă” — piesa construită ca o alegorie, în care întâmplarea și personajele trimit la o idee generală (vezi glosarul).
Glosar — teatru agitatoric: Teatrul de agitație e forma cea mai directă a teatrului politic: el nu doar arată conflictele societății, ci vrea să-și mobilizeze publicul, cu lozinci, cântece, cor vorbit, apeluri către sală. Modelul lui istoric e teatrul sovietic de după 1917 — agitprop-ul, trupele „Bluza albastră”, piesele lui Maiakovski (Misterie-buf, Ploșnița, Baia) —, reluat în anii ’60–’70 de grupurile de teatru militant din Occident.
P. C. Chitic nu se ferește de cuvânt. În 1974, vorbind despre înaintași, spune: „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Mira Iosif face din această asumare trăsătura lui distinctivă: „Originalitatea lui Chitic constă în asumarea afișată, în preluarea demonstrativă, nedisimulată, a unui declarat teatru agitatoric”, o dramaturgie „supusă în consecință canoanelor, libertăților dar și servituților lui”; Schimbarea la față are „caracterele primare ale teatrului «agitprop», ale teatrului revoluționar, cu un relevabil carat intelectual” (în «Piese politice»).
Semnele agitatorice se văd și în scriitură: „versul alb, în cadențe puternice și sintagme emblematice amalgamează formulări de tip maiakovskian, lozinci agitatorice, inserții lirice” (în «Piese politice»); cuvintele „au efectul unor cartușe dumdum, menite să zdruncine eventuala comoditate a privitorului” (în «Spectacolul — viața textului»). Constantin Cubleșan vede în acest teatru „un instrument artistic de mobilizare a maselor”, „un teatru manifest al ideilor revoluționare comuniste”, care slujește „momentului politic imediat, prin caracterul său ocazional agitatoric” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Aceeași trăsătură e citită și critic. Mira Iosif semnalează, pe lângă bogăția limbajului, „schematisme, stereotipii, exprimări sumare și reductive” (în «Piese politice»); Adrian Dohotaru, care recunoaște în Mârâiala „procedeele brigăzilor artistice de agitație”, le socotește o limită: stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»). Vezi agitprop, brigadă artistică, teatru politic. → glosar: teatrului-parabolă
sursa Florin Manolescu (n. 1943) — critic și istoric literar, mai târziu profesor la Facultatea de Litere a Universității din București și autorul Enciclopediei exilului literar românesc. 1945–1989 (2003). Mircea Eliade (1907–1986) — istoric al religiilor și scriitor, căruia tânărul Manolescu îi consacra lucrarea de licență.
sursa Festivalul internațional „George Enescu” — festivalul de muzică clasică al Bucureștiului, întemeiat în 1958; ediția a III-a a avut loc în septembrie 1964 („cu patru ani în urmă”). Pierre Boulez (1925–2016) — compozitor și dirijor francez, unul dintre conducătorii avangardei muzicale postbelice.
sursa Sever Tipei (n. 1943) — compozitor și muzicolog; stabilit mai târziu în Statele Unite, profesor de compoziție la Universitatea din Illinois, unul dintre pionierii muzicii compuse cu ajutorul calculatorului. Tudor Ciortea (1903–1982) — compozitor și profesor la Conservatorul din București.
sursa Constantin Vaeni (n. 13 mai 1942) — regizor de film (Zidul, 1975; Buzduganul cu trei peceți, 1977; Vacanța tragică, 1979). Filmul Sahara, lucrare de student la I.A.T.C., n-am putut să-l identific în filmografiile lui.
sursa Ion Dogar-Marinescu — caricaturist; după un articol de dicționar reprodus pe un blog (o singură sursă), născut la 3 octombrie 1945, la București, emigrat în Statele Unite în 1978. Caricatura lui e reprodusă pe pagina revistei.
glosar Amfiteatru — Revista lunară de literatură și artă a studenților (București, din 1966), unde P. C. Chitic a debutat (1966), a primit premiul pentru dramaturgie pe 1967 și a lucrat ca redactor după 1971; a găzduit masa rotundă despre onirism (1968) (în «Notă de prezentare», «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”», «Micro-interviuri», «Dramaturgi români contemporani de la A la Z», «Onirismul doctrinar» și «Onirismul văzut azi»).
glosar Să te știe toată lumea — Piesă într-un act, debutul dramatic al lui P. C. Chitic, în «Amfiteatru», nr. 6/1966 (în «Notă de prezentare» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); Valentin Silvestru o socotea „de reală calitate dramaturgică, scrisă într-un stil febril, cu emoție autentică” (în «1944–1985»).
glosar Bunicul și Artre cu litere de platină — „Farsă tragică în două părți”, publicată în «Amfiteatru», 1/1968, și în volumul Teatru (1970): o familie care așteaptă mutarea dintr-o casă sortită dărâmării, vorbind „într-un stil prețios, de salon manierist” (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”», «Teatrul participării», «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Studio 172 — Sala de studio a Teatrului de Stat „Matei Millo” din Timișoara, unde s-a jucat, în decembrie 1967, Restaurarea hainelor Sfântului Augustin (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar Restaurarea hainelor Sfântului Augustin — Piesa într-un act cu care Chitic a debutat pe scenă: decembrie 1967, Teatrul „Matei Millo” din Timișoara, sala „Studio 172”, regia Iannis Veakis, scenografia Elena Pătrășcanu-Veakis (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); tipărită în volumul Teatru (Cartea Românească, 1970). O familie a făcut un cult unui erou socotit mort, pe care nu-l mai recunoaște când se întoarce (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic»).
glosar teatru agitatoric — Teatrul de agitație e forma cea mai directă a teatrului politic: el nu doar arată conflictele societății, ci vrea să-și mobilizeze publicul, cu lozinci, cântece, cor vorbit, apeluri către sală. Modelul lui istoric e teatrul sovietic de după 1917 — agitprop-ul, trupele „Bluza albastră”, piesele lui Maiakovski (Misterie-buf, Ploșnița, Baia) —, reluat în anii ’60–’70 de grupurile de teatru militant din Occident.
P. C. Chitic nu se ferește de cuvânt. În 1974, vorbind despre înaintași, spune: „Personal admir teatrul lui Maiakovski, oricum l-ai considera — teatru agitatoric sau «numai» politic” (în «Vocația politică a tânărului dramaturg»). Mira Iosif face din această asumare trăsătura lui distinctivă: „Originalitatea lui Chitic constă în asumarea afișată, în preluarea demonstrativă, nedisimulată, a unui declarat teatru agitatoric”, o dramaturgie „supusă în consecință canoanelor, libertăților dar și servituților lui”; Schimbarea la față are „caracterele primare ale teatrului «agitprop», ale teatrului revoluționar, cu un relevabil carat intelectual” (în «Piese politice»).
Semnele agitatorice se văd și în scriitură: „versul alb, în cadențe puternice și sintagme emblematice amalgamează formulări de tip maiakovskian, lozinci agitatorice, inserții lirice” (în «Piese politice»); cuvintele „au efectul unor cartușe dumdum, menite să zdruncine eventuala comoditate a privitorului” (în «Spectacolul — viața textului»). Constantin Cubleșan vede în acest teatru „un instrument artistic de mobilizare a maselor”, „un teatru manifest al ideilor revoluționare comuniste”, care slujește „momentului politic imediat, prin caracterul său ocazional agitatoric” (în «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
Aceeași trăsătură e citită și critic. Mira Iosif semnalează, pe lângă bogăția limbajului, „schematisme, stereotipii, exprimări sumare și reductive” (în «Piese politice»); Adrian Dohotaru, care recunoaște în Mârâiala „procedeele brigăzilor artistice de agitație”, le socotește o limită: stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»). Vezi agitprop, brigadă artistică, teatru politic.
glosar Contemporanul — Săptămânal politic, social și cultural (București, din 1946) (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar I.A.T.C. — Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București (azi U.N.A.T.C.) (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”», «Teatru și experiment», «Spectacolul — viața textului», «Cu Ion Băieșu, serios despre umor și surâzând, despre multe altele» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»).
glosar pantomimă — Spectacol fără cuvinte, în care totul se spune prin gest și mișcare. Volumul Teatru (1970) cuprinde, pe lângă cele două piese, pantomima Panta Rei (tipărit aici „Pantha Rei”), „o bizară pantomimă” pentru Artur Silvestri (în «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic» și «Dramaturgi români contemporani de la A la Z»); despre caricaturistul Dogar-Marinescu: „Eroii caricaturilor sale fac pantomimă” (în «Premiile anuale ale revistei „Amfiteatru”»).