Performanțele unei trupe mici

16

CÂT DE INTERESANTĂ^sursa, modernă, măiestrit elaborată, e comedia politică^glosar Europa-aport, viu sau mort^glosar a lui Paul Cornel Chitic o demonstrează spectaculoasa ei reprezentare pe scena Teatrului de Nord^glosar din Satu-Mare. Piesa, publicată în fragmente în „România literară^glosar”, „Vatra”^sursa — apoi integral în „Teatrul”^glosar — în 1979, și salutată de critică (autorul fiind unul din cei mai citați și mai puțini jucați autori români contemporani) a avut întâia premieră la Bârlad, în 1982. După șapte ani, echipa sătmăreană (mult mai puțin numeroasă decât o cere distribuția, dar depășind prin inventivitate și bravură acest impediment), regizorul remarcabil Cristian Ioan^sursa, scenografii de virtuozitate Florin Harasim și Ileana Vasilescu reliefează valoarea artistică și documentară a lucrării. Spectacolul e multicolor, divers, atrăgător. Atrage prin fervoarea ideii și prin dinamism. Prin tensiune imaginativă continuă și truculență. Prin omogenitatea parabolei în care se amestecă satira atroce a autorului, grotescul situațiilor scenice, dramatismul unei împrejurări istorice autentice.

Închipuiți-vă Iașii în carnaval rescrisă de Brecht^glosarsursa. Un spectru tulbură pacea și așezarea lutoasă a imperiului austro-ungar: revoluția ce caută a-l dezmembra. Și acest spectru, acum, după ce furtuna anului 1848 s-a potolit, are pentru uriașul, tentacularul aparat polițienesc cu sediul la Viena, chipul mesianicului luptător pentru eliberarea popoarelor, Nicolae Bălcescu^glosar. E urmărit, spionat; haite de agenți îi cotrobăiesc prin bagaje, îi ascultă convorbirile. Informatori de toate calibrele fac maldăre de rapoarte despre gesturile, relațiile, călătoriile sale, până și despre împrejurări domestice ale vieții diurne și nocturne. I se interzice reîntoarcerea în imperiu. Ucigași plătiți încearcă a-l extermina. Chiar și după moartea lui, la Palermo^sursa, aparatul imperial represiv rămâne la pândă.

E un adevăr istoric. Bălcescu lucra cu ardoare pentru o coaliție revoluționară a popoarelor europene oprimate. Cu toată sănătatea sa șubredă și în circumstanța nefavorabilă a refluxului revoluționar, în împrejurările în care emigrația era divizată de interminabile certuri și recriminări, el păstra idealul ca pe o flacără și încerca... În piesă nu apare. Dar efigia sa — conturată puternic chiar de opresori — domină întâmplările. Iar acțiunea sa e chiar mobilul acestora. În contrast net cu eroul apar instrumentele imperiale: polițiști ridicoli — lucrând însă cu tenacitate —, informatori plătiți sau voluntari, recrutați dintre indivizi dubioși, declasați, falși artiști; apoi, conducători mărginiți și abstruzi ai serviciilor secrete; secretari, consilieri, miniștri — de joasă condiție intelectuală; slugi netrebnice de diverse categorii. O româncă frumoasă și curajoasă, care intervine în favoarea lui Bălcescu; un funcționar al Curții imperiale, Iohannes Kajony^sursa (care nu e altul decât cărturarul și muzicianul Ioan Căianu) ajutând-o pe acea româncă după puterile și cu mijloacele sale. Și Metternich^glosar, fantomă mucegăită^sursa a reacționarismului Triplei Alianțe, coborând din ramă ca să le reamintească alor săi că Europa e o cățea, care trebuie supusă, învățată să facă sluj și să aducă vânatul viu sau mort la picioarele vânătorului. Autorul neuitând să-i amintească personajului, la rândul său, cum a izbutit să fugă în Anglia din Viena, în anul revoluționar, travestit în spălătoreasă.

Paul Cornel Chitic construiește în chip insolit comedia sa politică. Până la un punct ea e documentară. Intervin însă și interesante elemente de ficțiune în sens istoric. În ansamblu, construcția urmărește, în spirit brechtian, și ca și la autorii ce au ieșit din mantaua lui Brecht, adică Max Frisch, Hochhuth, Handke, Peter Weiss^glosarsursa, felul cum politica retrogradă devine caricaturală prin anistoricitate și absurditate; deopotrivă, antipopulară, criminală. Dramaturgul extinde parabola asupra oricărui totalitarism, care chiar atunci când dispune de mecanisme perfecționate ale represiunii nu poate frânge personalitatea liberă, nu reușește să blocheze ideile, e incapabil să reprime gândul. Ridicolul vine din tentativa zadarnică a absolutismului de a supune gândirea, de a controla cugetele, de a-și aservi și reduce la muțenie toți supușii. Cum realizatorii spectacolului sătmărean au preluat, cu inteligență, atât sensul general al lucrării cât și raporturile ei în concretul istoric și au ales grotescul ca modalitate estetică, spectatorul are acces la formula originală a piesei — de alternare a numeroase tablouri cu o structură oarecum autonomă, fără abuz de explicații și ligamente artificiale, într-un limbaj ales, cu volute aspre și imprecații directe, dar și cu metaforizări poetice și mai cu seamă cu intarsii sarcastice scânteietoare, toate în vers liber^glosar.

Cristian Ioan a dat echivalențe scenice interesante, uneori surprinzătoare, comediei satirice. A diversificat cu știință tablourile vivante^trad. și a unificat continuu și fluent acțiunile disperse. Nevoit să întrebuințeze același actor în câte două-trei roluri a știut să diferențieze personajele, să le coloreze. Formula grotescă e lucrată cu rigoare. Raporturile de tip cazon dintre autorități și subordonați sunt înscrise remarcabil în ansamblul relațiilor scenice. Asemenea, intrigile, malversațiunile, șantajul, delațiunea, operațiile polițienești. Apariția marionetelor^glosar în scenă e definitorie și operantă. Agenții-copaci mișcători pe aleea unde are loc o conversație tainică — făcând vânt preopinenților cu evantaie — sunt de un umor suculent. Perdelele mobile, care se mută de colo-colo și se dezvăluie unele pe altele, sunt intens semnificante. Corul confidenților, mica orchestră a spionilor funcționează excelent în statutul lor satiric. Clovnescul mizerelor instrumente umane, subliniat de vestmintele papagalicești, de jobene albe, înalte, de felurite accesorii nostime dă și el un haz bogat. În același timp sunt creionate edificator cinismul, răceala, înțepenirea, aerul batjocoritor al zbirilor. E materializată concludent starea de alertă atât de izbutit evocată de scriitor. Și e admirabil plasticizat eroismul domnișoarei Elena Sturza^glosarsursa, într-o scenă greu de uitat: după ce singură, în anticamera ultimă a așteptării, femeia își pregătește toate răspunsurile posibile la eventualele întrebări ce i s-ar putea pune, aflând că nu va fi primită și că demersul ei e respins, încolțită fiind și de canaliile de cancelarie, ripostează cu un strigăt de leoaică, zmulgând de sub haină un steag românesc și agitându-l în fața lor ca pe o armă. Această scenă a fost realizată de valoroasa actriță tânără Mariana Procopie în mod exemplar ca atitudine și emotivitate. La aceeași cotă de exemplaritate a modulat, pe o gamă întinsă de posturi, rolul lui Bonifatz, Marcel Mirea^sursa. Și tot astfel, Carol Erdös — ca Purtător aulic de cuvânt, țepos, autoritar (și în alte două roluri) — Corneliu Jipa, dând unul din cele mai izbutite portrete ale spectacolului, agentul superior Folticska, respingătoare mască a slugărniciei, fățărniciei, urii bestiale, chip de intrigant patent, dulău polițienesc care știe cât i se poate întinde lanțul dar și să muște pe la spate când îi vine prilejul. E un actor suplu și ingenios.

I-am mai apreciat pe Nicolae Cristache — solid întemeiat în rolul unui consilier al ministrului de interne și în acela al lui Căianu, mai nesigur în personajul Revolutul Ö, unde se dedă la excese interpretative — pe Constantin Dumitra, în ținută potrivită (Consilierul Von Bach^sursa — cu o dicție însă nu prea bine controlată), Rodica Baghiu, Radu Sas, Corneliu Frimu, Ortansa Codreanu, Adriana Vaida, Carmen Frățilă, Vasile Blaga, Al. Mitea și Ion Tifor. Acesta din urmă, actor vrednic, experimentat, l-a interpretat convingător și clar pe Metternich, apoi pe Volgemuth, pe unchiul Puch, dar nu-și poate stăpâni o tendință anacronică de a teatraliza și dilata rolurile, care-l depărtează întrucâtva de stilul echipei. În interpretarea generală unele schimbări de tonuri nu sunt studiate, sau apar confecționate.

Reușita sătmăreană, la care contribuie toți factorii artistici implicați (de adăugat și inspirata ilustratoare muzicală Ana Manfredi^sursa) confirmă un regizor, scenografi și actori tineri, și ridică apreciabil, prin alegere repertorială fericită și prin scenicitate originală, cota de prezență în viața artistică a Teatrului de Nord.

Abordări cutezătoare și intenții nelimpezite

AL DOILEA spectacol de anvergură al sătmărenilor e inspirat de Trilogia vilegiaturii^sursa a lui Goldoni^glosar publicată în românește de Editura Univers în 1982. Autorul a scris trei piese diferite care, după părerea lui, sunt „alcătuite cu asemenea meșteșug, încât fiecare poate figura singură și toate trei împreună”. În 1761, la Veneția, au fost reprezentate la oarecare distanță una de alta. La noi, la Constanța, cu ani în urmă, premiera a avut loc în două seri consecutive. Inventivul Cristian Ioan a rezumat Frenezia vilegiaturii (plecarea maniacală a nobililor, burghezilor și suitelor lor la țară, fiindcă așa cere bontonul^trad.), Aventurile vilegiaturii (cu petreceri câmpenești, plajă, jocuri de noroc, tribulații sentimentale ale mai multor cupluri) și Întoarcerea din vilegiatură (când veselia se topește într-un final trist, umbros) contopind și tăind textele, din această compactare cam forțată rezultând două reprezentații în două seri: Arrivederci Livorno^trad. și Vilegiatura în stil italian. Traducerea lui N. Al. Toscani are cadențe și vioiciuni tipice și e teatrală, iar montarea tânărului regizor italienizantă și ea, într-o factură care devine de la o vreme clișeu, săltăreață, zglobie, iar câteodată chiar excesiv de șturlubatică.

Goldoni folosește aici câteva cupluri tinere — frații Leonardo și Vittoria, orfani săraci, dar poftitori a se lua la întrecere cu high-life-ul^trad. orașului — apoi Leonardo, îndrăgostit de tânăra aristocrată Giacinta, Giacinta amorezată în taină de Guglielmo, bătrâna Sabina căpiată după juncle parazit Ferdinando, adolescenții nătărăi Rosina și Tognino, valeții Paolo și Brigida. Introduce în acțiune bătrâni cărpănoși și bătrâne zurlii, oameni sănătoși și oameni apelpisiți^trad., indivizi calculați și papugii aiuristici. Și schimbă mereu locul acțiunii pentru ca, prin deplasări și dislocări, să obțină un studiu de moravuri întins și complex, având ca pivot obsesia pe care dorește s-o zeflemisească, într-o comedie amară, de densă socialitate.

Scenograful expert care e Dan Jitianu^glosarsursa dă o policromie încântătoare mai ales costumelor de baie presupuse a fi din secolul optsprezece, face să se rotească o turnantă^glosar ce aduce la vedere mereu alte surprize, localizează ponderat și amuzant, propune în totul un spațiu vesel. Regizorul îl extinde și asupra sălii, unde actorii coboară sprințari, în cortegii, sau ca să discute cu spectatorii, să se așeze în loji^glosar, să poarte dialoguri de la galerie cu cei de pe scenă, — cum se întâmplă cu ciufutul unchi Fulgentio al nepoților orfani, într-o scenă nostim concepută și năzdrăvan jucată de Marcel Mirea, gol până la brâu, fiindcă tocmai a ieșit din baie. Cel mai reliefat personaj feminin, Giacinta, — interpretat adesea cu savoare, cu farmec, cu melancolii bine disimulate și voluntarism energic de Marina Procopie, care, prin diversitatea atitudinilor și sensibilele schimbări de voce devine eroina ambelor spectacole — vine și ea în public, cerând, cu insistență amuzantă, să i se citească o scrisoare primită chiar atunci (ceea ce spectatorii și fac, distrându-se). Cristian Ioan adaugă detalii, recuzită^glosar (vie și moartă), făpturi misterioase și replici nu mai puțin enigmatice într-un elan al invenției ce sparge malurile. O bătrână înțeleaptă și tonică (Lucia Darac — notabilă) are nasul roșu, fumează pipă ca un lup de mare și mănâncă semințe de dovleac. Un bătrân citadin Filippo poartă cu sine o rață jovială, numită Esmeralda (orătania jucându-și rolul cu detașare și dând fiori tuturor prin imprevizibilitatea traseelor sale, senexul^trad. însă — Ion Tifor — utilizând procedee cu totul fanate, anticomice). Mai apar: un înger care cântă la vioară, un om în frac cu părul vâlvoi (Corbul Nevermore^sursa, prezentat cu aplicație de... Radu Cioară), o statuie antică planturoasă care participă din când în când la acțiune (Carmen Frățilă — ce-și face datoria mulțumitor, dar ce datorie!), zeul Cupidon (Adriana Vaida — în travesti^glosartrad., evident), un doctor sinistru cu o seringă enormă, de care se sperie toți (Al. Mitea — stimabil ca zâmbet sardonic și sugestie sanitară dar inexplicabil până în momentul final, când se oferă să injecteze și spectatorii), cineva încălțat numai cu un pantof etc. Se produce și un galeș teatru de umbre.

N-aș zice că unele din aceste adausuri sunt caduce, ba chiar am râs cu poftă, ca și întreg publicul, când în mijlocul unei buimăceli generale, cu zarvă mare, s-a instituit o clipă de liniște pentru ca o femeie cu un coș să poată întreba, candidă, în accent ardelenesc: „Cumpărați smântână?” Eroii cad, răstoarnă mobilele, se așează pe jos, îndeamnă muncitorii de scenă să rotească mai repede turnanta, cântă, dansează (un interludiu coregrafic e de o atractivă plasticitate) dar printre glume unele sunt grosiere, altele stafidite; în general, ele nu funcționează în regimul ales de regizor și care e parodia. N-am impresia că e și bine ales. Goldoni explică în precuvântarea la piesă natura ridicolului în care și-a îmbăiat personajele. Creatorii spectacolului sunt în dreptul lor să ofere o altă versiune, dar odată cu ea li se cere și un sens. Din cauza excesului parodistic, difuzat în mai multe direcții (în genere, neinteresante), a carcasei greoaie de șotii cam silite, a inconstanței în ritm și a unor interpretări fie lăbărțate, fie indecise ca tonalitate, spectacolul nu prea are haz (în partea întâia mai deloc, în partea a doua sclipind pe ici-pe colo). Corneliu Jipa e mobil și elastic, sugerând satisfăcător un linge-blide insolent, dar Leonardo al lui Carol Erdös e incert, vag. Rodica Baghiu o joacă nervos pe sora lui Leonardo, dar fără umor. Nicolae Cristache e un Guglielmo când burlesc, când serios, introspectiv, în genere reușit. Izbutesc, în ansamblu, Viorica Suciu (Sabina), Olimpia Ion Niculescu (Rosina), Radu Sas (Tognino), Vasile Blaga (Paolo), Ortansa Codreanu (Brigida), Constantin Dumitra (Bernardino). Fizic se cheltuiesc toți, mult, iar bunăvoința tuturor e în afara discuției. Dar majoritatea n-au vervă și sunt mai atenți la truvaiuri^glosartrad. decât la înțelesuri. Iar din cauza reducțiilor, unele personaje irump în scenă fără să mai știm cine sunt și fără să aflăm ce vor. Se vorbește repede (până la ininteligibilitate) sau tărăgănat — uneori.

Să fi fost prea grea sarcina asumată? Judecând după talentul regizorului și disponibilitatea trupei, nu s-ar zice. Mai degrabă cred că nu s-a găsit măsura potrivită în raport cu îndrăzneala faptei. Și nici un ax de idee al peripețiilor. Altfel, opțiunea e merituoasă și curajul abordării așijderea — cu toată povara unor intenții neonorate.

Valentin Silvestru^glosar