Piesă într-un act
6Personajele
Soția
Sora soției
Mama
Străinul
7Decorglosar: o cameră, cândva dormitorul unui bărbat, îndoliată, în care se află un catafalcglosar fără sicriu, jerbeglosar de flori, coroaneglosar, buchete. Pe perete, deasupra catafalcului, o fotografie de 90/120 cm.
Camera e plină de vestimentație bărbătească, demodată, cât și de obiecte aflate, de obicei, în preajma bărbatului.
În cameră se află o masă pe care s-a cinat, plină de veselă murdară, firimituri.
Soția: După masă mai plângem puțin...
Sora soției: Da, dar încă nu e ora patru.
Soția: Până atunci trebuie să dereticăm prin cameră. Sunt lucruri care impresionează și alină suferințele celor dragi!
Sora soției: Mama lui e distrusă, sărăcuța de ea. A albit de tot!
Soția: Nu-mi place!
Sora soției: Ce anume?
Soția: Nu-mi place ceea ce face. Nu!
Sora soției: Oricum, e fiul ei... nu...?
Soția: Nu e fiul ei. E fiul tuturor, e un erou!
Sora soției: Da. La masă trebuia să fi plâns mai mult.
Soția: M-am recules timp îndelungat.
Sora soției: Trebuia să-l fi plâns mai mult. Ai observat câți se uitau foarte atent la tine?
8Soția: Sunt o adevărată soție de erou. Înfrunt durerea cu fruntea sus și acoperită de văl cernitglosartrad.... Mi-s ochii tulburați și vlăguiți de vedere. Dar sunt ochii celei care, în tăcere și-n durere, nu poate uita fapta măreață a soțului ei. Nu o pot uita... Soțul meu!... Bunul meu soț... Eroul meu... Iubitul meu erou! Nu te voi uita... vei fi mândria familiei noastre. Dar mama lui nu e demnă, plânge mereu. Lacrimile sunt, de cele mai multe ori, în cazul acesta, dovada slăbiciunii. Ea-l plânge doar pe fiul ei. Dar nu vrea să înțeleagă că de acum fiul ei nu mai este... ce a fost. E cu totul altceva.
Sora soției: Așa e. E cu totul altceva. Unde pun gunoaiele astea?
Soția: Le duci dincolo. (Sora Soției iese prin una din intrările aflate în părțile catafalcului.) Adu și lampa de benzină. Pentru flacăra erouluiglosar nostru... (Sora revine.)
Sora soției: Minunat erou!
Soția: Într-adevăr, minunat! Adu și jerba de flori de câmp.
Sora soției: Și dacă n-a murit pe câmp?
Soția: N-are nici o importanță locul unde a murit. Aici e un fragment din câmpul eroilorglosarsursa. Din marele câmp al eroilor. (Pauzăglosar.)
Sora soției: Stau puțin pe scaun.
Soția: Bine! Trage scaunul lângă fereastră și privește afară.
Sora soției: Eu zic să nu stau acolo.
Soția: Dar unde?
Sora soției: În colțul celălalt al ferestrei. Să mă uit și la poartă, să văd dacă vine cineva.
Soția: În fiecare zi vine cineva să ne admire eroul.
Sora soției: Va veni și astăzi. Te asigur.
Soția: Trebuie să vină. Am schimbat și coroanele.
Sora soției: Trebuia să trag covorul mai spre ușă. Să nu se murdărească parchetul.
Soția: Lasă-l așa! Casa aceasta nu mai e casă. E un templuglosar. Aici, cine vine se purifică. Intră temător și cucernic. Au venit mulți. Să vadă toți că eroul e veșnic și ne copleșește pe toți.
Sora soției: Schimbă-ți vălul. Pune-l pe cel mare. Vine mama lui.
Soția: Ajută-mă să-mi petrec cocardaglosar astatrad..
Sora soției: Hmmm!
9Soția: Ce este?
Sora soției: Nu știu, nu știu!
Soția: Ți-e rău?
Sora soției: Nu. Priveam pe fereastră. De aici nu se vede decât zidul blocului din față și portița... Ahm!
Soția: Tot zidul acoperă geamul. Așa e!
Sora soției: Draga mea, presimt!
Soția: Presimți?
Sora soției: Da, cineva dă târcoale casei...
Soția: Vrea să intre? Îl vezi?
Sora soției: O să intre... Presimt... Da. Ohmmmm!
Soția: Portița e închisă. Presimți?
Sora soției: Da...
Soția: Să intre în casă!
Sora soției: O să intre. (Intră Mama.) Mamă, cum te simți? (Mama se așază, în picioare, lângă catafalc.)
Mama: Cum e vremea afară?
Soția: Ca de obicei.
Mama: Vezi că e îndoit colțul covorului. Îndreaptă-l.
Sora soției: Așa a stat mereu. Nu intră sub dulap.
Mama: Da, așa e. (Mama începe să plângă gemutglosartrad.. Plâng și celelalte femei în tăcere, printre suspine.)
Unde te-ai dus, fiul meu?vers.
Cui ne lași, fiule draaag?
De ce ai plecat de-acasă, fiul meeeu?!
Cum te așteaptă soțioara ta iubităăă!
De ce te-ai dus să mooori?!
Eu te-am crescut și te-am legănat,
Și alții cu flori te-au mângâiat,
Și ochii mei n-au să te mai vadă,
Și sufletul de dor o să-mi ardă,
Oooo, mmmm! fiul meu!
Mmmmm, fiul meu iubit!...
(Continuă să boceascăglosar în surdinăglosartrad..)
Soția: Mă leg prin jurământ să-ți păstrez veșnică amintire. În fiecare zi voi pomeniglosar numele tău, și-l voi rosti resemnată și supusă, bucuroasă de a pomeni un erou, careleglosar ești tutrad.. Și nu voi purta rochii albe, și nu mă voi farda. Și voi sărbători, pătrunsă de respect și demnitate, ziua în care tu te-ai logodit cu veșnicia. Și numele
10tău îl voi lega de al meu și numele noastre vor însemna eroism. Și lumea mă va privi cu tot respectul cuvenit, mie, care sunt parte a eroismului tău. Și nu mă voi uita în jur, decât pentru a-i mustra pe cei care sunt gata să te uite. Și n-are să te uite nimeni cât vom trăi noi, și nimeni nu ne va uita niciodată. (Mama geme iar și iar plânge. Femeile o iau și o scot pe aceeași ușă pe care a fost scos gunoiul.)
(Scenaglosar rămâne goală. Un bătrânel cu părul albit și în haine negre deschide ușa, se uită în jur și, la fel de neauzit, o închide la loc.)
Sora soției: Am mai plâns puțin.
Soția: Ne face bine.
Sora soției: Asta e, ne face bine. De un an și ceva, în fiecare zi...
Soția: Se vor împlini în curând doi ani. (Pauză.)
Sora soției: Trebuie să vină neapărat azi...
Soția: Tu nu te înșeli niciodată.
Sora soției: Ții minte, așa a fost și cu anunțul dispariției lui.
Soția: Țin minte.
Sora soției: Sigur că ții minte... Dar îți amintești cum te-am strigat în dimineața aceea?
Soția: Îmi amintesc. „Putrezitoglosar!trad.” parcă mi-ai zis.
Sora soției: Nu! Te-am strigat: „Cap de mooort!! Cap de mooort!! Te-ai trezit, cap de mortglosar?” Ții minte că ți-am spus că portretul lui are prea lată rama neagră?...
Soția: Da. Și am auzit apoi de eroismul său.
Sora soției: Cred că l-a aplaudat toată lumea când a murit! Și acum presimt iar. Ahmmmm! Ah, ohmmmm!
(Intră, felinglosartrad., bătrânelul și se postează lângă catafalc, îl privește, privește o fotografie.)
Bătrânul amabil: Cred că a fost un erou mare... (Femeile nu se mișcă.) Bună ziua! Cred că a fost un erou mare. Și eu puneam în vitrina atelierului fotografii cât mai mari, ale persoanelor de vază.
Soția: Trebuia să suni, domnule!
Bătrânul amabil: Am sunat, doamnă.
Sora soției: Trebuia să suni mai mult!
Bătrânul amabil: Am sunat, doamnă.
Soția: Nu te-am auzit. N-am auzit nici un sunet.
11Bătrânul amabil: Dar eu am sunat. Și încă foarte mult.
Soția: Nu se poate, am fi auzit soneria! Poate că ne deranjezi.
Bătrânul amabil: Doamnă, eu am sunat. Doamnă, eu am sunat. Și am sunat foarte mult. Chiar insistent. Mai mult chiar decât e permis.
Soția: E închis muzeul, domnule!sursa
Bătrânul amabil: Permiteți-mi să-l văd. E foarte plăcut aici! Eu de mult timp vizitez case ale eroilor. Știți, sunt foarte multe lucruri triste în lume, de aceea...
Soția: Așa e.
Bătrânul amabil: Eu am sunat, dar probabil că nu a fost auzită soneria.
Sora soției: Am fi auzit soneria, domnule!
Bătrânul amabil: Tocmai spuneam că trebuie să fi fost un erou mare. Priviți dimensiunile fotografiei: 90 pe 120 cm.
Soția: Da, e un mare erou!
Bătrânul amabil: Un foarte mare erou!
Sora soției: Sunt puține case ale eroilor.
Bătrânul amabil: Eu am întâlnit destul de multe.
Soția: Sunt totuși puține. Oricum, casele eroilor nu se întâlnesc pe toate drumurile.
Bătrânul amabil: Cam fiecare localitate are câte una. Sau chiar mai multe...
Soția: Eu vă spuneam că sunt puține case ale eroului!
Sora soției: Adică, în sensul bun al cuvântului, sunt puține.
Bătrânul amabil: Aici, din gară am fost anunțat că sunt două. Și m-am bucurat foarte mult. Sunt foarte multe locuri triste în lume și eu le ocolesc. Caut lucruri plăcute. M-am bucurat foarte mult când am aflat că aici sunt două.
Soția: Într-adevăr, casele eroului îți prilejuiesc o lungă meditație și odihnă sufletească.
Sora soției: Sunt atât de rari eroii adevărați!
Bătrânul amabil: Da, doamnă. Dar sunt destui...
Soția: Sora mea vorbea de eroi adevărați!
Bătrânul amabil: Aa! Atunci, da, așa este. După un act de eroism, te poți bucura de stimă și căldură din partea concetățenilor.
12Soția: Eroismul cere sacrificii mari. De aceea sunt atât de puțini eroii mari.
Bătrânul amabil: Aici mai există o casă a eroului, nu?
Soția: Da.
Bătrânul amabil: Tocmai de aceea spuneam că te poți bucura după aceea de cinste și căldură sufletească...
Sora soției: Domnule, eroii își dau viața prin fapta lor!
Bătrânul amabil: Dar s-a întors unul în oraș. Acum câțiva ani în urmă. Probabil că celălalt, nu?
Soția: Da. Dar e la spitalul de nebuniglosar. A albit când și-a văzut sicriul și fotografia îndoliată.
Sora soției: Se întorsese ciungglosar de o mână.
Bătrânul amabil: Nu era ciung. Avea o cicatrice mare de la cot până la palmă.
Soția: Adică era ciung.
Bătrânul amabil: Da, se poate spune și așa.
Sora soției: Oricum, nu era întreg.
Bătrânul amabil: Da, era oarecum palid. Atât.
Soția: Aparențele înșală. Nervii...
Bătrânul amabil: Da. Nervii...
Soția: Cred că era zdruncinat nervos. După atâta încordare... Cine rezistă?... Nimeni... nimeni nu se mai întoarce... sau nu se mai întoarce sănătos...
Bătrânul amabil: Ar fi avut nevoie de liniște...
Sora soției: Cine știe...
Bătrânul amabil: Familia... Familia... nu mai credea... dar s-a întors... nebun, nimic de zis, dar s-a întors.
Sora soției: Mai bine nu se mai întorcea.
Soția: N-ar fi trebuit să se întoarcă!
Sora soției: După câte a văzut...
Soția: Da, chiar așa. Doar prin minune să mai reziști. Dar altminteri...
Bătrânul amabil: Da, doamnă.
Sora soției: Orașul îi cinstește. Au acoperit cerul de glorie. Adevărați eroi.
Bătrânul amabil: Dar au murit.
Soția: Eroii rămân nemuritori. Nici un erou nu rămâne în memorie pentru că mai trăiește după primejdie, ci pentru fapta sa eroică... Și orice faptă eroică cere jertfa vieții. Ce să-i faci!
13Bătrânul amabil: E adevărat, doamnă, după fapta eroică degeaba mai trăiește. Nu-l ia nimeni în seamă...
Sora soției: Am un fel de presimțire neagră.
Bătrânul amabil: Da? De ce o ai? De ce o ai?
Sora soției: Nu știu. Strâng mereu din măsele și mă încrunt.
Bătrânul amabil: Da. E adevărat. Cine știe ce se mai poate întâmpla.
Sora soției: Mmm. Da.
Soția: Să punem apă la încălzit mai spre seară. Să fie pregătită.
Bătrânul amabil: De ce, doamnă?
Soția: Soră-mea are presimțiri.
Sora soției: Mm. Da, mmmm, aaaaa. Da.
Bătrânul amabil: Adică ce se poate întâmpla, doamnă?
Soția: Nu știu! Sora mea presimte!
Bătrânul amabil: Ce presimte?
Soția: Presimte! Atât! Totdeauna se adeveresc presimțirile ei.
Bătrânul amabil: Poate muri cineva cu adevărat?
Soția: Cu adevărat? Adică?
Bătrânul amabil: Da... vreau să spun... știți... afară de eroi... poate muri cineva... prin apropiere?
Sora soției: Presimt în continuare.
Bătrânul amabil: E emoționant.
Sora soției: Da. Fiecare lucru își are rostul lui.
Bătrânul amabil: Și eroii...
Soția: Eroii sunt fiindcă avem nevoie de ei. Viața e lipsită de sens fără eroi. Pe cine să urmăm? Pentru cine să trăim, dacă nu pentru eroi? Viitorul meu soț va fi obligat — dacă mă voi mai recăsători — în fiecare dimineață și seară să pomenească numele soțului-erou și să-și promită cu glas tare că-i va urma pilda glorioasă și că nu-l va uita nicicând, și că memoriaglosar lui va reține imaginea și fapta fostului meu soț, actual erou...
Bătrânul amabil: Da, doamnă, dar soțul dumneavoastră va fi bărbat...
Soția: Da, și?
Bătrânul amabil: Oricum, nu va suporta să trăiască astfel.
Soția: Altminteri, nu are ce căuta aici.
Bătrânul amabil: Bineînțeles, bineînțeles.
14Sora soției: Sunteți de mult în oraș?
Bătrânul amabil: O, nu!... În trecere... Plec. Plec foarte repede.
Soția: Da, e foarte plăcut să călătorești...
Bătrânul amabil: E foarte plăcut. De fapt...
Soția: Sunteți singur. E bine că vedeți lumea. E foarte frumos să călătorești.
Bătrânul amabil: Port întotdeauna un aparat de fotografiat cu mine.
Soția: Sunt multe lucruri de memorat. E adevărat. Probabil că aveți multe fotografii. E interesant.
Bătrânul amabil: Sunt multe lucruri triste.
Soția: Sunteți foarte sensibil. Surioară!
Sora soției: Da!
Soția: Schimbă, te rog, florile, adu-le pe acelea mov. A amurgit și movul e culoarea preferată pentru astfel de momente.
Sora soției: Sunt dincolo. Le-am udat. Să știi că două flori s-au și ofilit. Dar nu-ți fă griji. Privește! Au și apărut mugurași!
Soția: Ah! Uitam să aduc mantia de ploaie a soțului meu. (Iese.)
Sora soției: Stați mult pe aici?
Bătrânul amabil: Nu, nu, domnișoară. Plec. Plec imediat. (Bătrânul amabil își ia pălăria. Intră Soția.)
Sora soției: Dânsul pleacă, draga mea!
Soția: De ce atâta grabă, mai stați! Nu cred că vă deranjează mirosul florilor pe care le-a adus sora mea.
Bătrânul amabil: Ah, nu, bineînțeles. Nu vreau să vă deranjez.
Soția: Nici un deranj. Dânsul a venit aici să vadă camera eroului nostru.
Bătrânul amabil: Sunt multe lucruri triste, doamnă.
Sora soției: Chiar pentru camera aceasta crezi că a venit?
Soția: A venit să vadă lucrurile cele mai interesante de aici. Dânsul e în trecere. Bineînțeles că a venit să vadă camera aceasta, în special! Nu-i așa, domnule?
Bătrânul amabil: Da. În special, familia e foarte interesantă.
Sora soției: Câtă amabilitate din partea dânsului!
15Soția: Dânsul știe să aprecieze lucrurile la justa lor valoare.
Bătrânul amabil: Am trecut prin multe orașe. Mă interesează mai mult locurile unde s-au petrecut fapte eroice. Casele eroilor. Mai ales casele eroilor.
Soția: De-asta ați venit aici, nu-i așa?
Bătrânul amabil: Pentru asta am venit și aici. De predilecție, mă plimb pe a doua stradă la dreapta, cum mergi de aici spre gară.
Sora soției: Aa! Pe strada aceea unde se află casa celuilalt erou?
Bătrânul amabil: Da. Acolo se află.
Soția: Da, casa de pe strada aceea... Dar aceasta e cea mai interesantă. Avem obiecte dintre cele mai importante ale eroului nostru. Sunt lucruri foarte interesante de văzut. De memorat.
Sora soției: Toate sunt păstrate cu multă atenție.
Bătrânul amabil: Tocmai spuneam surorii dumneavoastră că sunt foarte multe lucruri triste. Peste tot...
Sora soției: Da. Probabil. Nu vă pot contrazice. Aveți mai multă experiență, ați umblat prin mai multe locuri.
Bătrânul amabil: Da, în foarte multe locuri.
Sora soției: Cum vi se pare casa noastră?
Bătrânul amabil: De... Arată... bine... cum să vă spun eu, e plăcută...
Soția: Înțeleg. Nu găsiți cuvinte să vă exprimați. Mamă! A venit cineva să vadă casa eroului nostru. (Intră Mama.)
Mama: Da. Mmmmm. Ahmmmm!
Bătrânul amabil: Unde se află fiul dumneavoastră?
Mama (cu ochii roșii, pe care și-i șterge din când în când): A plecat acum doi ani de aici. În ce lună, fiica-mea?
Sora soției: Cred că prin septembrie.
Soția: La 2 septembrie, exact. Spunea că pleacă pentru câteva luni de zile. Știa că acolo are de înfruntat greutăți... N-avea timp de scrisori.
Mama: Se certase rău fiică-mea cu el, înainte cu vreo două luni. Nu-și vorbeau. Eu sunt mama lui. Acum ea mi-e fiică, știți...
Soția: Mamă, acest lucru e lipsit de importanță. (Printre suspine.) Pentru că... voia să plece...
16Mama: Ultima dată era îmbrăcat cu mantaua aceea.
Soția: Puteți să o fotografiați.
Bătrânul amabil: Da. (Pregătește aparatul. Fotografiază în timpul replicilorglosar.)
Mama: Știam că acolo e foarte greu și că puțini oameni scapă cu viață.
Soția: Poate că ar fi scăpat cu viață, mamă, dar nu s-ar fi întors sănătos.
Mama: Ee! Să se fi întors cu viață, oricum ar fi fost; să se fi întors însă. S-a întors unul, sta pe strada cealaltă. A înnebunit.
Soția: V-am povestit eu în câteva cuvinte. I-am povestit, mamă, i-am povestit!
Sora soției: Oricum, nu scapă cu viață decât unul la mie.
Soția: Eroismul cere totul. Viața nu e altceva decât un preț. Un preț mic față de eternitate, la urma urmei. Strada va purta numele lui.
Mama: Știam că va înfrunta moartea și totuși l-am lăsat să plece. (Lăcrimează.) Parcă l-aș tot aștepta.
Soția: E un erou, mamă, și așa cum te porți, e o denigrare la adresa lui. Te rog să te potolești.
Mama: Lasă-mă! Lasă-mă! E un erou, domnule, și plânsul meu e o denigrare a eroismului său.
Bătrânul amabil: Aș vrea să știu cum arăta camera când a plecat. Aș vrea s-o fotografiez.
Soția: Da. Imediat. Surioară, adu geamantanul acela maro. Știți, seamănă leit cu celălalt, cu geamantanul cu care a plecat. (Sora Soției iese.)
Sora soției: Unde e? Pe dulap nu-l găsesc.
Mama: Lasă-l. Îl aduc eu. (Iese; Sora Soției intră.)
Sora soției: Acolo era măsuța cea mică.
Soția: Unde e perna aceea cu inițiala lui?... Știți, pe aceea îi plăcea să doarmă. (Se aranjează camera, în partea opusă a catafalcului, ca în clipa în care plecase soțul.)
Bătrânul amabil: Unde erați dumneavoastră, doamnă, când a plecat?
Soția: Eram aici. Stam și croșetam.
Sora soției: Ba nu! Erai afară.
Soția: Da, dar după aceea am intrat și am croșetat puțin.
Sora soției: Când naiba ai făcut așa?
17Soția: Eu sunt soția eroului și eu am aici cuvântul! Mama stătea dincoace; mamă, stai puțin aici.
Mama: Am să stau mai în față, să ies mai bine. Eu sunt doar mama lui. (Sora Soției fuge până la geam și privește în curte.)
Sora soției: Vine un străin.
Soția: Să vină. E patru fără ceva. Poate să vină.
Sora soției: Să aprind lumina? Nu e prea întuneric pentru fotografiere?
Bătrânul amabil: Nu, puteți lăsa așa. E de ajuns.
Sora soției: Ne dați și nouă o fotografie?
Bătrânul amabil: Am foarte multe filme făcute și nedevelopate. De foarte mult timp.
Soția: Atunci de ce faceți fotografiile?
Bătrânul amabil: Am să le developez... bineînțeles, dar nu acum... mai încolo... știți, e mai bine... e cu mult mai bine așa...
Mama: Lăsați-l! Când are să facă fotografiile, are să ne trimită una. E mai bine să nu le facă, e mai bine așa... Fiul meu... eroul meu... (Intră Străinul.)
Străinul: Bună seara.
Soția: Să stăm mai melancolice? Mai tristă puțin, surioară.
Sora soției: Dar, mamă, ia mâna de la obraz. Și uită-te puțin către masa lui de lucru. Așa. (Bătrânul Amabil fotografiază.) Gata? (Se răspândesc prin încăpere, aducând camera la înfățișarea ei dinainte.)
Bătrânul amabil (către Străin): Bună seara! Și dumneavoastră ați venit să vedeți camera eroului? Aici e camera eroului.
Străinul: Cu cine aș putea vorbi? Am venit să aduc o veste.
Bătrânul amabil: Aș avea o rugăminte la dumneavoastră.
Străinul: Ascult.
Bătrânul amabil: Aș dori să fac o fotografie. Fac fotografii foarte frumoase. Am fost prin toată lumea.
Străinul: Da. Și eu cu ce vă pot ajuta?
Bătrânul amabil: N-ați vrea să treceți la masa de lucru? Mai mult cu spatele către mine, bineînțeles.
Străinul: Dar de ce?
Bătrânul amabil: Vreau să fac o fotografie. Știți, aceasta este meseria mea. Vreau să memorez într-un cadruglosar pe erou stând la masa de lucru. La biroul lui. Nu, nu
18vă neliniștiți. N-o să știe nimeni că nu dumneavoastră sunteți acela, adică eroul... nimeni n-o să-l poată recunoaște, pentru că nimeni nu și-l mai amintește... Oricum, într-o fotografie ca cea pe care o voi face eu nu se va simți... înlocuirea. Aș vrea să memorez și acest cadru. Memoria mea cere asta. Dacă nu vă supărați... bineînțeles!
Străinul: Eu l-am cunoscut pe el. (Trece la masă. Rapid, Bătrânul Amabil face fotografia. Străinul se ridică.)
Bătrânul amabil: Pe cine? Pe erou? Doamnelor! (Vin femeile.)
Soția: Ce se întâmplă aici?
Străinul: V-aș ruga să nu vă neliniștiți. Am venit să văd, desigur, pentru asta am venit, să văd casa eroului...
Soția: Foarte multă lume vine să ne conturbeglosar din durerea noastrătrad. eternă și să ne întrebe despre el.
Mama: Da. Și toți se minunează de măreția lui ca om. Toți pleacă de aici mulțumiți că au cunoscut un erou. Toți, de un an și mai bine, nimeni n-a plecat de aici nemulțumit. Nimeni! Și sunt mândră de asta.
Străinul: Iată o tragedieglosar. Aici nu îi e permis nimănui să râdă... Ha!... Regulamentul mai spune că până să intri aici, nu ai voie să plângi!... Ce-ar fi să schimbăm jocul?... Un prieten de-al meu—se-nțelege că de-al meu! —, să nu se creadă că el avea prieteni... așa deci: prietenul meu spunea că e nevoie de plânsete, de tristețe. E nevoie de plânset numai atunci când nu se poate plânge cu adevărat. Altminteri, nu îi e permis nimănui nici să râdă... cu lacrimi.
Soția: Mama eroului se simte foarte rău.
Sora soției: Se simte chiar foarte rău.
Străinul: Unde e?
Soția: Nu intrați, vă rog. Acolo e camera mamei eroului.
Străinul: Cine e soția celui plecat?
Soția: Eu.
Străinul: Am venit să te anunț că omul tău se va întoarce!
Soția: Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
Străinul: Peste puțin timp, se va întoarce... eroul de aici.
Sora soției: Cum, o să se întoarcă?
19Soția: Taci, draga mea! Străinul acesta a venit să ne facă rău.
Străinul: Eu sunt prietenul lui și m-a rugat să-i anunț familia că se reîntoarce foarte curând.
Soția: Soțul meu e mort. Soțul meu iubit e mort, pentru că este un erou.
Străinul: Se va întoarce aici, în cel mult o zi. Poate mai repede.
Sora soției: Eroul nostru a murit pentru că este erou. Pleacă!
Străinul: Nu mai înțeleg nimic.
Soția: Și nici că este un erou nu înțelegi? Nici că l-am plâns de mi s-au uscat ochii nu înțelegi? Și că nici un erou mare nu s-a întors acasă vreodată nu înțelegi?
Sora soției: Nu înțelegi că noi îl plângem și dimineața, și la prânz, și seara, în fiecare zi?
Soția: Și ce dacă se întoarce? Noi o să-l plângem mai departe pe marele erou dispărut.
Străinul: Stai, femeie! Poate că se reîntoarce cu un bust în bronzglosarsursa, în care el, cu pulpanele hainei fluturând...
Soția: Cum să se reîntoarcă? De ce să se reîntoarcă? Ce fel de erou mai e dacă se reîntoarce? (Plângând.) Ce fel de erou ești dacă te reîntorci? Și noi de ce te-am plâns atâta, oh, oh, oh! Noi l-am plâns pentru că era erou, și nu ca să se reîntoarcă.
Străinul: Și nu mai ai nici o speranță?
Soția: Soțul meu e un erou! Lacrimile mele o dovedesc. Eu nu puteam plânge decât un erou.
Străinul: Atunci... soțul tău a putrezit, iar dacă nu, va trebui să putrezească! Dar nu înainte de a-și scrie memoriile, nu? Așa că dacă mai trăiește puțin...
Soția: Soțul meu e un erou!
Străinul: Soțul tău este un erou, sau nu?
Soția: Singurul erou cu adevărat. (Apare Mama, care rămâne rezemată de catafalc.) Atât și cu asta sunt mulțumită!
Străinul: Da, da, da... Așadar, și așa tot singur a rămas. La ce i-o folosi eroismul său?
Mama: Fiul meu nu mai e... Ammmm, ah!
Străinul: Poate se reîntoarce... măcar pentru a-și pune la punct...
20Mama: Ce să se mai întoarcă?! De ce?! Și așa îl plângem în fiecare zi!
Sora soției: Pentru că este un erou. Și noi ne închinăm memoriei lui.
Bătrânul amabil: Frumos lucru să te închini în fața cuiva care nu mai este!
Străinul: Și dacă el n-a vrut să fie erou? Un erou... Tocmai voiam să vă spun că eu l-am cunoscut... foarte bine... pe el!
Mama: Și? Nu-i așa că era un om minunat? Avea în mers ceva de erou, și în felul de a vorbi. Ții minte, fiica mea, cum se purta cu oamenii? Eroic! Ce spunea el de câte ori era nemulțumit?
Soția: „Ha, trebuie să schimbăm situația!”
Mama: Nu!!! Nu! Mai spunea ceva!
Soția: Asta spunea: „Fir-ar al naibii! Hai să schimbăm situația!” Da. Așa spunea.
Sora soției: Într-adevăr. „Hai să schimbăm situația!” — așa spunea. Mamă, dar...
Mama: Lăsați-mă! Lăsați-mă! L-ați văzut cum umbla? Cum vorbea?
Soția: Avea ceva aparte în felul în care vorbea și umbla.
Sora soției: Și privirea, privirea o ținea veșnic înainte, mândru.
Mama: Ahmmm! Ah, Doamne, Doamne, eroul meu, eroul meu, mmm. (Geme monoton și continuu.)
Străinul: Am fost foarte mult timp împreună. Nu de mult m-am despărțit de el...
Soția: Toți câți l-au auzit și l-au văzut, chiar o singură dată, nu-l vor uita niciodată. (Mama geme monoton în continuare.)
Străinul: Am fost mult timp împreună, plecați. Am și stat împreună. Eu m-am reîntors. Ultima dată spunea că vrea să se reîntoarcă...
Mama: El e un erou!
Străinul: Da... Și?
Mama: E un erou!
Străinul: Spunea că se reîntoarce!
Mama: E un erou! E un erou!
Soția: Cum!!!??? Dar e un erou!
Bătrânul amabil: Domnule, doamna spune că eroul acesta
21și-a dăruit viața. Înțelegeți, nu-i așa?
Soția: Cum o să se reîntoarcă, doar e un erou!
Bătrânul amabil: Memoria mea, memoria mea vrea să vă imortalizeze. Am să vă fotografiez așa. Stați așa puțin. (Fotografiază.) A fost un cadru plăcut... adică, vreau să spun, interesant. Într-adevăr, sunt multe lucruri plăcute.
Mama: Fiul meu e un erou care și-a jertfit viața într-un act de eroism, într-un mare act de eroism!
Sora soției: N-are cum să se mai întoarcă!
Soția: Bineînțeles că un erou ca el nu și-a precupețit nici chiar viața. Nu m-aș putea despărți de parfumul de aici. Îmi face foarte bine. Îl respir zilnic... E un parfum rar... El nu-și putea precupeți viața, sigur că nu putea!
Sora soției: Mamă, e ora patru. E timpul să cinstim memoria lui.
Mama: Aah, mmmm, fiul meu! (Plângând gemut.)
Unde te-ai dus, fiul meeeu?vers.
Cui ne-ai lăsat, fiule draaag?
De ce-ai plecat de-acasă, fiuleee?
Nu ți-am văzut rănileeee!
Nu ți-am mai sărutat frunteaaaa!
Cum te așteaptă soțioara ta iubităăă!
De ce te-ai dus să mooori?
Eu te-am crescut și te-am legănat,
Și alții cu flori te-au mângâiat,
Și ochii mei n-au să te mai vadă,
Și sufletul de dor o să-mi ardă,
Ohmmmm, fiul meu!
Mmmm, fiul meu iubit, fiul meu iubit... (ș.a.m.d.)
Soția: Am să te pomenesc în fiecare zivers.
Și am să-mi păstrez o veșnică amintire
Și am să te strig în orice ceas de acum în vecii vecilorglosarsursa, mereu!
Străinul: Dar cine a murit?... Dânsul?...
Mama: Fiul meu e un erou! El și-a vărsat sângele acoperindu-se de glorie.
Străinul: Unde? Când? Cum? Nu-nțeleg! (Mama plânge mai tare).
22Sora soției: Mamă, să te ducem dincolo!
Mama: Lăsați-mă!!! Lăsați-mă!!! Să nu mi se facă rău. Duceți-mă dincolo! (Ies cu toții.)
Străinul: De ce a murit ... eroul?
Bătrânul amabil: Pentru că ... pentru că ... e un erou!
Străinul: Cine a anunțat moartea eroului?
Bătrânul amabil: Nu știu. Doamna a spus că toți eroii mor. Pentru că sunt eroi cu adevărat. Vedeți că sunt foarte multe lucruri triste pe lume? Foarte multe lucruri triste...
Străinul: Și dumneavoastră? Ce credeți?
Bătrânul amabil: Nimic... Am venit să vizitez casa eroului acesta. Eu sunt... în vizită, cum s-ar spune. Umblu cu memoria după mine. Cu aparatul. Ați văzut că sunt multe lucruri triste.
Străinul: Aveți un album interesant, atunci...
Bătrânul amabil: Ar trebui să am... De fapt, nu developez niciodată clișeeleglosar. Le ține minte pelicula o bucată de timp, și apoi le uită... se strică... le uit și eu... Dacă n-aș face așa, n-aș fi putut vedea până acum atâtea lucruri triste. Le uit și eu, și pelicula... Sunt foarte multe lucruri triste. Eu am întâlnit destul de multe până acum...
Străinul: De unde veniți?
Bătrânul amabil: De fapt, eu de aici vin...
Străinul: A, din orașul ăsta?
Bătrânul amabil: Propriu-zis, nu numai de aici. Acum sunt venit din alte ținuturi. Nu sunt turist. Pe mine mă interesează locurile unde s-au făcut fapte eroice... casele eroilor, familiile lor... În locurile de unde vin, și casa mea seamănă cu o casă a eroului... Casa mea e la fel... Dar nu chiar ca aici. Oricum, aș fi putut fi și eu un erou! De fapt, n-am avut noroc, asta e. Acum umblu cu memoria peste tot!
Străinul: Nu înțeleg!
Bătrânul amabil: Nu e ceva neapărat de înțeles. Eu nu mai sunt ceea ce eram. Dar nici ceea ce eram nu am fost de când mă știu. Ar fi trebuit să fiu ceea ce am fost, asta ar fi trebuit... Da... Eu am vrut să fiu erou, dar mi s-a spus că sunt nebun. Și de atunci umblu cu memoria după mine peste tot, trebuie să spun că sunt foarte multe lucruri triste peste tot...
23Străinul: Știai că n-a murit nimeni acolo? Acolo nu moare nimeni, domnule!
Bătrânul amabil: Știu, știu. Dar dacă nu moare nimeni, cine mai este erou?
Străinul: Cel care a plecat de aici trebuie să se reîntoarcă... Nu e normal? Chiar mai mult decât atât... Va înțelege...oarecum...Probabil că s-ar găsi și o soluție...
Bătrânul amabil: Vreau să vă fac o fotografie, știți, memo...
Străinul: Lasă-mă în pace! Ce tot ai cu hârbulglosar ăla inutiltrad.?
Bătrânul amabil: De ce inutil, domnule? Cineva trebuie să uite lucrurile triste, nu-i așa? Și acum le uită cineva, memoria mea.
Străinul: S-ar părea că nu ești în toate mințile!
Bătrânul amabil: Domnule, eu sunt un vizitator asiduuglosartrad. al caselor de eroi.
Străinul: Asta-i altă tragedie. Cine are nevoie de așa ceva?
Soția: Mama eroului se simte foarte rău!
Sora soției: Se simte chiar foarte rău!
Străinul: Unde este?
Soția: Nu intrați, vă rog! Acolo este camera mamei eroului!
Străinul: Cel care a plecat de aici se va reîntoarce cât de curând.
Soția: Ferește-te, dragă soră, străinul acesta a venit să facă rău.
Străinul: Da, da, o să se reîntoarcă. Și încă foarte repede.
Sora soției: Ne insulți, străine! Pleacă de aici!
Străinul: Și nu mai ai nici o speranță?
Soția: Pleacă! Lacrimile mele de ce curg?
Străinul: Atunci... va trebui să putrezească.
Soția: Pleacă! Lasă-ne cu bucuria noastră. Noi îl plângem, nu tu!
Străinul: N-am terminat. De aici a plecat pe 2 septembrie, exact la ora 9 dimineața.
Sora soției: Presimt lucruri rele. Tremură pielea pe mine.
Soția: A venit să ne facă rău!
Străinul: Ați văzut termosul cu care a plecat. Strălucea de-ți lua ochii.
24Mama (care a apărut și e rezemată de catafalc): Lucea ca lumina soarelui. Era termosul fiului meu.
Străinul: Mergea mândru și nepăsător, se juca cu sufletul său.
Mama: Era un fiu mândru și curajos. Am simțit eroul în el.
Străinul (către Bătrânul Amabil): Vă mai aduceți aminte, domnule, ce spuneam de termos?
Sora soției: Presimt lucruri rele! Îmi tremură dinții în gură!
Străinul: Spuneam că strălucea de-ți lua ochii.
Mama: E un erou, un mare erou!
Străinul: Ultima dată când s-a hotărât să rămână acolo, în termosul acela și-a dus urina la analiză.
Mama: Taci! Taci! Fiul meu era un viteaz.
Soția: Insulți un erou! Ai să dai socoteală!
Sora soției: A venit să ne facă rău. Asta e, să ne facă rău!
Străinul: Și hainele lui, care fluturau în vânt poetic...
Mama (răgușit): Fiul meu a plecat ca o lumină din casa asta.
Străinul: Hainele lui s-au împuțit! S-au terfelitglosartrad.!
Soția: Să pleci, nepoftitule! Cine ți-a dat voie în casă?
Mama: Fiul meu e un erou, auzi? Un erou mare! (Geme continuu și disperat.)
Străinul: Și într-o zi — mă asculți, bătrâne? — într-o zi era să se prăbușească un bloc de piatră peste el.
Soția: Nu-l mai denigra, lașule! Îl invidiezi!
Străinul: Și cu o bârnă, de spaimă, a oprit din cădere pietroiul.
Mama: Eroul meu, fiul meu! Eroul meu! (Bocete.)
Soția: Deci, a murit! Oh, oh, oh!
Sora soției: În ziua aceea, când te-am strigat eu: „Cap de mooort!! Cap de mooort!!”
Bătrânul amabil: Sunt foarte multe lucruri triste pe lume.
Străinul: Habar n-avea că salvase munca a o mie de oameni. Îi era frică să nu moară...
Soția: Minți, mincinosule! El e un erou! Îl invidiezi!
Sora soției: Ce cauți tu în casa unui erou? Pleacă!
Străinul: Și piatra l-a prins sub ea.
Mama: Ai murit, fiule, ca un erou! (Și femeile încep să-l plângă cu zgomot.)
25Străinul (strigând din ce în ce mai tare): Și era plin de sânge, plângea și era jegos. Împuțit! Și plângea!
Sora soției: În ziua în care te-am strigat eu: „Cap de mooort!” el a murit, a murit, a murit...
Străinul: Și femeile îl bocesc! A scăpat cu viață! La un spital! (Vacarmglosar.)
Soția: Singurul erou adevărat! Mă-nchin țieglosar, eroule!sursa
Bătrânul amabil: Frumos lucru, să te închini în fața cui nu mai este. (Femeile îl plâng în continuare, după programglosar.)
Soția: Nici un erou nu se mai reîntoarce niciodată.
Mama: Lacrimile mele arată cât de mare erou este.
Soția: Și cât te-am plâns și cât te vom mai plânge.
Mama: Eroul nostru, eroul nostru!
Sora soției: Și ai murit când strigam eu: „Cap de mooort!”
Soția: Cap de mooort!
(Pe fundalulglosar bocetelor, Sora Soției strigă din când în când: „Cap de mooort!” Străinul îl ridică pe bătrân în mâini și-l pune pe catafalc. Îi strigă: „Să nu vii după mine!” Bătrânul amabil, în picioare, șterge cu batista praful de pe fotografia eroului.)
Străinul: Afară e încă senin. Plec. Ce-ți trebuie să fii erou? Curaj, mult curaj în fața faptei. Să fii mereu împotriva ta. Și pentru că asta se cere... vă iert... Nu mă pot trăda. Nici să-ți stropești florile de la mormântul tău nu e firesc? ... Măcar în ascuns, fără să se știe că tu ești... Nu mă pot trăda! Și pentru că nu poți fi altfel, toată lumea te plânge ca pe un mort. Eroule, vreau să te ajut. Hai, spune, la ce ți-a folosit? Nici să te întorci acasă nu se poate? Ce rost are să te mai întorci aici? Ai ajunge un bătrân nebun. Ai murit pentru cei de aici. La ce-ți mai folosești tu, pentru tine? Ai să mă ierți, chiar dacă nu știi pentru ce. Trebuie să mori neapărat... M-am scârbit!... Nu se poate ... nu se mai poate ... Hai, curaj, curaj; asta ți-ai cerut întotdeauna. Am să te ajut eu să fii și de data aceasta împotriva ta. Am să te ucid. Te împușc. Hai, curaj, curaj, băiete! (Scoate revolverul. Se uită într-o parte și alta a scenei și dispare.)
martie 1966
Notele ediției
sursa Sfântul Augustin (Aurelius Augustinus, 354–430) — episcop de Hippo, în Africa romană, Părinte al Bisericii, autorul Confesiunilor (Confessiones, cca 397–400) și al Cetății lui Dumnezeu (De civitate Dei). Numele lui nu mai apare în piesă; titlul rămâne o cheie lăsată deschisă de autor. „Restaurarea hainelor” trimite, probabil, la cultul obiectelor rămase de la „erou” (mantaua, geamantanul, perna, termosul păstrate ca niște moaște), iar figura lui Augustin — al cărui nume e legat de mărturisire și de meditația asupra memoriei (cartea a X-a a Confesiunilor e o lungă cercetare a memoriei, „câmpiile și largile palate ale memoriei”, campos et lata praetoria memoriae) — pare să se potrivească unei piese despre amintirea fabricată și despre Bătrânul care „umblă cu memoria după el”. Legătura nu e explicată nicăieri în text și rămâne o ipoteză de lectură. [Sfântul Augustin — Confessiones, cartea a X-a (cca 397–400), textul latin, The Latin Library, la]
trad. Cernit — înnegrit, de doliu (de la cerni, „a vopsi în negru”, din sl.); vălul negru pe care văduva îl poartă pe cap, semnul ostentativ al doliului.
Glosar — văl cernit: Vălul negru de doliu, purtat de văduvă pe cap; cernit = înnegrit, îndoliat (de la a cerni). Soția își face din el un însemn: „Înfrunt durerea cu fruntea sus și acoperită de văl cernit” (p. 8) și își schimbă vălul cu „cel mare” când vine Mama. → glosar: văl cernit
sursa Ecou ironic al formulelor comemorative de tipul „căzut pe câmpul de onoare”, „câmpul eroilor”: o jerbă de flori de câmp ține loc de câmp de luptă. Pe aceeași pagină, „Casa aceasta nu mai e casă. E un templu” transformă locuința în casă memorială și în loc de cult.
trad. Cocardă (din fr. cocarde) — insignă rotundă, din panglică încrețită, prinsă pe piept sau pe pălărie; aici, cocardă de doliu, purtată ca un însemn oficial al calității de „soție de erou”.
trad. Gemut — formă adverbială rară, cu gemete, gemând (de la a geme); notează felul plânsului ritual, înăbușit, pe o singură notă.
vers. Bocetul Mamei (compus de autor) — imitație a bocetului popular românesc: întrebările adresate mortului („Unde te-ai dus…?”, „Cui ne lași…?”, „De ce ai plecat de-acasă…?”), lungirea vocalelor finale (draaag, meeeu, mooori) care notează tânguirea cântată, apoi patru versuri rimate două câte două (legănat – mângâiat, vadă – ardă) și refrenul gemut („Oooo, mmmm! fiul meu!”). Bocetul e „după program”: se reia, cu adaosuri, pe p. 21, la ora fixă a pomenirii („e ora patru”).
trad. În surdină (din it. sordina, „surdină”, dispozitiv care înăbușă sunetul unui instrument) — încet, cu sunet înăbușit, pe fundal; a boci — a jeli un mort cu bocete (vezi glosarul).
trad. Carele — formă veche, articulată, a pronumelui relativ care, păstrată în limba cărților bisericești; Soția o folosește ca să-și ridice jurământul la solemnitatea unei rugăciuni.
trad. Vocativ batjocoritor de la putrezită — „tu, cea putrezită”; formă de insultă (sau de alint grosolan) între surori, pe care Soția o confundă cu „Cap de mort!”.
Glosar — Putrezito: Vocativ batjocoritor de la putrezit, „tu, cea putrezită” (p. 10) — insultă sau alint grosolan între surori, pe care Soția și-l amintește în locul lui „Cap de mort!”. Cuvântul anticipează replica Străinului: „soțul tău a putrezit, iar dacă nu, va trebui să putrezească!” (p. 19). → glosar: Putrezito
trad. Felin (adv.; din lat. felinus, „de pisică”) — cu mers de pisică: tiptil, neauzit, mlădios.
sursa Casa eroului e tratată ca un muzeu memorial, cu program de vizitare; satira vizează cultul oficial al „eroului” și al „casei memoriale”, cu ritualul lui de plâns „după program” (p. 25). Vezi glosarul, casa eroului.
trad. A conturba (latinism livresc, din lat. conturbare) — a tulbura, a deranja; construcția „a conturba din durere” e voit stângace, ca tot limbajul afectat al Soției.
sursa Parodie a statuarului monumental comemorativ: eroul imortalizat în bronz, „cu pulpanele hainei fluturând” — poza obligatorie a monumentelor de for public.
vers. Bocetul Mamei, a doua oară — reluarea bocetului de la p. 9, cu două versuri noi („Nu ți-am văzut rănileeee! / Nu ți-am mai sărutat frunteaaaa!”), care țin de motivul tradițional al mortului departe de casă, nevăzut și nesărutat; indicația „(ș.a.m.d.)” arată că bocetul a devenit o formulă repetabilă la nesfârșit.
vers. Jurământul Soției, în versuri — trei rânduri care repetă jurământul în proză de la p. 9–10 („Mă leg prin jurământ să-ți păstrez veșnică amintire…”), încheiat cu formula liturgică „în vecii vecilor”: răspunsul „oficial” al văduvei la bocetul Mamei.
sursa „În vecii vecilor” — formula de încheiere a doxologiilor liturgice ortodoxe („…acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”), care traduce gr. εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων („în veacurile veacurilor”); Soția își mută jurământul de văduvă în registrul rugăciunii.
trad. Hârb — ciob, vas vechi și spart; prin extensie, lucru vechi, fără valoare. Străinul numește astfel, cu dispreț, aparatul de fotografiat al Bătrânului.
trad. Asiduu (din lat. assiduus) — stăruitor, statornic, care vine mereu; vizitator — formă rară pentru vizitator/vizitant, „cel care vizitează”.
trad. A se terfeli — a se murdări, a se ponosi, a se face zdrențe.
sursa Formulă de închinare din limbajul rugăciunii („Ție mă închin…”), adresată acum unui erou de paradă: cultul eroului ia locul cultului religios — ideea pe care Bătrânul o întoarce sarcastic: „Frumos lucru, să te închini în fața cui nu mai este.”
glosar bătrân amabil — „Un bătrân amabil” (p. 6) — vizitatorul „asiduu al caselor de eroi” (p. 23), fotograf, care „umblă cu memoria după el” (p. 22): fotografiază tot, dar nu developează niciodată, ca să poată uita „lucrurile triste”. Mărturisește că a vrut și el „să fie erou”, dar „mi s-a spus că sunt nebun” (p. 22) — e, poate, chiar eroul întors al celeilalte case, cel ajuns „la spitalul de nebuni” (p. 12); piesa lasă doar să se bănuiască.
glosar decor — Ansamblul elementelor care închipuie pe scenă locul acțiunii. Autorul îl descrie în indicațiile scenice (didascaliile) de la începutul pieselor, scrise cu litere cursive: camera îndoliată, „cândva dormitorul unui bărbat”, cu catafalc fără sicriu și fotografie de 90/120 cm (p. 7); apartamentul și demisolul unei case vechi, cu un bloc nou în fundal (p. 29); un singur „plan înclinat” în mijlocul scenei goale (p. 59). Decorul nu e simplu fundal: în farsă casa se prăbușește (p. 56), iar în pantomimă panta e chiar adversarul personajului.
glosar catafalc — Estradă sau postament, de obicei îmbrăcat în negru, pe care se așază sicriul în timpul ceremoniei funebre (din it. catafalco). În piesă e „un catafalc fără sicriu” (p. 7): mortul lipsește, iar eroul e, cum se va afla, viu. Pe acest catafalc gol se reazemă Mama (p. 19, 24), iar la sfârșit Străinul îl așază pe Bătrânul amabil (p. 25).
glosar jerbe — Jerbă (din fr. gerbe, „snop”) — buchet mare de flori, cu tulpini lungi, depus la morminte și monumente. „Jerbe de flori, coroane, buchete” împodobesc camera (p. 7); „jerba de flori de câmp” e adusă ca „un fragment din câmpul eroilor” (p. 8).
glosar coroane — Coroane funerare: cercuri împletite din flori, frunze sau cetină, cu panglici, depuse la catafalc și la mormânt (p. 7). Soția le schimbă zilnic, ca la un monument: „Am schimbat și coroanele” (p. 8).
glosar văl cernit — Vălul negru de doliu, purtat de văduvă pe cap; cernit = înnegrit, îndoliat (de la a cerni). Soția își face din el un însemn: „Înfrunt durerea cu fruntea sus și acoperită de văl cernit” (p. 8) și își schimbă vălul cu „cel mare” când vine Mama.
glosar flacăra eroului — „Pentru flacăra eroului nostru” (p. 8): Soția cere lampa de benzină ca să întrețină, în cameră, o flacără ca aceea care arde veșnic la monumentele eroilor — încă un semn că locuința a devenit monument.
glosar câmpul eroilor — Ecou al formulelor comemorative „căzut pe câmpul de onoare”, „câmpul de luptă”: Soția numește o jerbă de flori de câmp „un fragment din câmpul eroilor. Din marele câmp al eroilor” (p. 8), deși nu se știe nici unde, nici dacă eroul a murit.
glosar pauză — Indicație scenică (didascalie) care cere actorului o tăcere, o oprire a jocului (p. 8, 10, 59, 62–65). În pantomimă, unde nu se vorbește, pauza este oprirea oricărei mișcări și ritmul acțiunii: „Pauză prelungită. Sună un ceas deșteptător” (p. 64).
glosar casa eroului — „Casa eroului” e formula în jurul căreia se construiește prima piesă (p. 11–24). Locuința unui bărbat plecat de doi ani „acolo” unde „puțini oameni scapă cu viață” a fost transformată de familie în loc de cult: „Casa aceasta nu mai e casă. E un templu. Aici, cine vine se purifică” (p. 8). Are catafalc fără sicriu, jerbe și coroane schimbate zilnic, o flacără întreținută cu lampa de benzină, o fotografie de 90/120 cm, obiecte păstrate ca relicve și — ca orice muzeu — program: „E închis muzeul, domnule!” (p. 11).
Satira vizează cultul oficial al eroului și instituția casei memoriale: orașul are două asemenea case, iar pe strada eroului se va pune numele lui (p. 16); pentru celălalt, cel care s-a întors, nu mai e loc decât la spitalul de nebuni (p. 12). Bătrânul amabil, „vizitator asiduu al caselor de eroi”, le colecționează fotografic (p. 11, 23), fără să le developeze vreodată.
Logica cultului e întoarsă pe dos: eroul trebuie să fie mort. „Eroii rămân nemuritori. … orice faptă eroică cere jertfa vieții” (p. 12); „Ce fel de erou mai e dacă se reîntoarce?” (p. 19). Când Străinul aduce vestea că eroul trăiește și povestește adevărul — un om speriat, rănit, „plin de sânge”, salvat într-un spital (p. 24–25) —, familia îl alungă ca pe un calomniator și bocește mai tare. Concluzia Străinului e amară: ca să rămână erou, omul trebuie ucis; el scoate revolverul și pleacă să-l „ajute” (p. 25).
Familia are nevoie de erou pentru propria ei importanță — „Sunt o adevărată soție de erou” (p. 8), „Eu sunt soția eroului și eu am aici cuvântul!” (p. 17) — și pentru un sens împrumutat: „Viața e lipsită de sens fără eroi” (p. 13). Piesa se citește ca o parabolă a gloriei fabricate și a memoriei de paradă, scrisă, după data de la sfârșit, în martie 1966 (p. 25).
glosar cocarda — Cocardă (din fr. cocarde) — insignă rotundă din panglică încrețită, purtată pe piept sau pe pălărie; aici cocardă de doliu (p. 8), însemn „oficial” al calității de soție de erou.
glosar gemut — În dicționare gemut e substantiv (sinonim cu geamăt) sau participiul lui a geme; autorul îl folosește ca adverb, „începe să plângă gemut” (p. 9), „plângând gemut” (p. 21): plâns cu gemete înăbușite, pe o singură notă — felul ritual în care începe bocetul Mamei.
glosar bocete — Bocetul este cântecul funebru popular românesc, improvizat pe tipare tradiționale, prin care femeile — rudele apropiate sau bocitoarele — jelesc mortul la priveghi, la înmormântare și la pomeniri. Bocetul i se adresează direct mortului, îl întreabă de ce a plecat, unde s-a dus, cui își lasă casa și familia, îi povestește durerea celor rămași; vocalele se lungesc în tânguire, iar versurile alternează cu strigăte și gemete. Folcloristica românească l-a cercetat pe larg (de pildă Constantin Brăiloiu, Bocete din Oaș, 1938).
În „Restaurarea hainelor Sfântului Augustin”, bocetul Mamei (p. 9, reluat pe p. 21) e o imitație fidelă a tiparului: întrebările „Unde te-ai dus, fiul meu? / Cui ne lași, fiule draaag? / De ce ai plecat de-acasă…?”, vocalele lungite („draaag”, „meeeu”, „mooori”), versurile rimate două câte două („legănat – mângâiat”, „vadă – ardă”) și refrenul gemut („Oooo, mmmm! fiul meu!”). A doua oară se adaugă motivul mortului care a murit departe, nevăzut și nesărutat: „Nu ți-am văzut rănileeee! / Nu ți-am mai sărutat frunteaaaa!”
Satira nu e îndreptată împotriva bocetului, ci a folosirii lui. Bocetul are oră fixă („încă nu e ora patru”, p. 7; „Mamă, e ora patru. E timpul să cinstim memoria lui”, p. 21), se cântă „în surdină” sub conversație (p. 9), se termină cu „(ș.a.m.d.)” (p. 21) — se poate relua la nesfârșit — și, la final, „femeile îl plâng în continuare, după program” (p. 25). Jalea a devenit un serviciu al muzeului.
Ironia supremă: bocetul se cântă pentru un om viu. Când Străinul aduce vestea că eroul se întoarce și strigă „Și femeile îl bocesc! A scăpat cu viață!” (p. 25), bocetele se întețesc, acoperind adevărul („Vacarm”). Singura care plânge cu adevărat e Mama, pe care Soția o mustră tocmai pentru că plânsul ei e „o denigrare a eroismului său” (p. 16): durerea vie stânjenește ritualul.
glosar în surdină — Încet, cu sunet înăbușit, pe fundal (de la surdină, dispozitivul care înăbușă sunetul unui instrument, it. sordina): „Continuă să bocească în surdină” (p. 9) — bocetul continuă sub replicile celorlalți, ca un acompaniament permanent.
glosar pomeni — A pomeni — a aminti, a rosti numele cuiva; în limbajul bisericesc, a ruga pentru sufletul unui mort, rostindu-i numele la slujbă (de aici pomană, pomelnic). Soția jură „În fiecare zi voi pomeni numele tău” (p. 9) și cere viitorului soț să-l pomenească „în fiecare dimineață și seară” (p. 13): pomenirea mortului devine obligație de familie.
glosar carele — Formă veche, articulată, a pronumelui relativ care, păstrată în limba cărților bisericești (de pildă în rugăciunea „Tatăl nostru, Carele ești în ceruri”). Soția o folosește în jurământul ei, „bucuroasă de a pomeni un erou, carele ești tu” (p. 9), ca să-l ridice la solemnitatea unei rugăciuni.
glosar scena — Spațiul de joc al actorilor. Didascaliile autorului o numesc direct când e goală („Scena rămâne goală”, p. 10), când personajul o părăsește („va ieși din scenă”, p. 55; „ies din scenă cu bagajele lor”, p. 56) sau când gestul atinge chiar podeaua ei — scândura scenei, adică podina de lemn, pe care se rostogolește omul căzut de pe pantă (p. 60).
glosar Putrezito — Vocativ batjocoritor de la putrezit, „tu, cea putrezită” (p. 10) — insultă sau alint grosolan între surori, pe care Soția și-l amintește în locul lui „Cap de mort!”. Cuvântul anticipează replica Străinului: „soțul tău a putrezit, iar dacă nu, va trebui să putrezească!” (p. 19).
glosar Cap de mort — Strigătul cu care Sora o trezise pe Soție în dimineața anunțului dispariției: „Cap de mooort!! Te-ai trezit, cap de mort?” (p. 10). Prelungirea vocalei îl apropie de bocet; la sfârșit devine refrenul strigat „din când în când” peste bocete (p. 24–25), un fel de presimțire împlinită ritual.
glosar felin — Adverb (din lat. felinus, „de pisică”): cu mers de pisică, tiptil, neauzit — „Intră, felin, bătrânelul” (p. 10).
glosar spitalul de nebuni — Locul unde a ajuns eroul celeilalte case, care s-a întors: „A albit când și-a văzut sicriul și fotografia îndoliată” (p. 12). Soarta lui e amenințarea pe care Străinul o face eroului din casa aceasta: „Ai ajunge un bătrân nebun” (p. 25).
glosar ciung — Ciung — fără o mână sau fără un braț (sau cu ele schilodite). Despre celălalt erou întors: „Se întorsese ciung de o mână” — „Nu era ciung. Avea o cicatrice mare” — „Adică era ciung” (p. 12): familia preferă versiunea care confirmă că eroii nu se întorc „întregi”.
glosar memoria — Tema ascunsă a primei piese: familia își face o „veșnică amintire” (p. 9) dintr-un erou fabricat, Bătrânul își numește aparatul de fotografiat „memoria mea” (p. 21–23) și o folosește ca să uite („Cineva trebuie să uite lucrurile triste”, p. 23). Augustin, din titlu, e autorul celei mai cunoscute meditații creștine asupra memoriei (vezi Sfântului Augustin).
glosar replicile — Ceea ce spune un personaj când îi vine rândul în dialog; cuvântul apare în didascalii, ca unitate de timp a jocului („Fotografiază în timpul replicilor”, p. 16) și ca mecanism („Replicile celor din casă se repetă”, p. 56 — personajele continuă să-și recite formulele în timp ce casa se surpă). În „Panta Rei”, după numele personajului nu mai urmează o replică, ci o didascalie, o indicație de mișcare: textul pantomimei e alcătuit numai din indicații scenice.
glosar cadru — Termen de fotografie: imaginea cuprinsă de obiectiv, încadrătura. Bătrânul vrea „să memorez într-un cadru pe erou stând la masa de lucru” (p. 17) — o fotografie înscenată, cu Străinul în locul eroului, „mai mult cu spatele”: memoria se fabrică prin punere în scenă.
glosar conturbe — A conturba (latinism livresc, lat. conturbare) — a tulbura, a deranja. „Să ne conturbe din durerea noastră eternă” (p. 18): construcție voit stângace, în limbajul afectat al Soției.
glosar tragedie — Cuvântul Străinului, care vede în cultul familiei o tragedie pe dos: „Iată o tragedie. Aici nu îi e permis nimănui să râdă” (p. 18); despre Bătrânul care colindă casele eroilor: „Asta-i altă tragedie” (p. 23). Tragicul piesei nu stă în moartea eroului (care e viu), ci în nevoia familiei ca el să rămână mort.
glosar bust în bronz — Parodie a statuii comemorative: eroul imortalizat în bronz, „cu pulpanele hainei fluturând” (p. 19) — poza obligatorie a monumentelor publice. Hainele eroului, ale căror „pulpane” fâlfâie în bronz, sunt chiar cele pe care Străinul le arată „împuțite” și „terfelite” (p. 24): cele două fețe ale „hainelor” din titlu.
glosar în vecii vecilor — Formula de încheiere a doxologiilor liturgice ortodoxe („…acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”), traducerea gr. eis tous aiōnas tōn aiōnōn, „în veacurile veacurilor”. Soția își încheie jurământul în versuri cu ea (p. 21), mutând doliul în registrul rugăciunii.
glosar clișeele — Clișeu — în fotografie, negativul de pe peliculă, din care se scot copiile pe hârtie prin developare. Bătrânul nu le developează niciodată: „Le ține minte pelicula o bucată de timp, și apoi le uită... se strică” (p. 22). Sensul figurat al cuvântului — formulă tocită, repetată mecanic — se potrivește și limbajului familiei.
glosar hârbul — Hârb — ciob, vas vechi și spart; prin extensie, lucru vechi, fără valoare. Străinul numește astfel, cu dispreț, aparatul de fotografiat al Bătrânului: „Ce tot ai cu hârbul ăla inutil?” (p. 23).
glosar asiduu — Din lat. assiduus: stăruitor, statornic, care vine mereu — „un vizitator asiduu al caselor de eroi” (p. 23).
glosar terfelit — A se terfeli — a se murdări, a se ponosi, a se face zdrențe: „Hainele lui s-au împuțit! S-au terfelit!” (p. 24). Hainele reale ale eroului, opuse hainelor de bronz ale statuii (vezi bust în bronz) și hainelor păstrate ca relicve în cameră.
glosar vacarm — Din fr. vacarme: zgomot mare, gălăgie, larmă. Didascalia „(Vacarm.)” (p. 25) cere scenei să acopere cu bocete și strigăte adevărul spus de Străin.
glosar Mă-nchin ție — „Mă-nchin ție, eroule!” (p. 25) — formulă de închinare din limbajul rugăciunii, adresată unui erou de paradă; Bătrânul o întoarce sarcastic: „Frumos lucru, să te închini în fața cui nu mai este.”
glosar după program — „Femeile îl plâng în continuare, după program” (p. 25): plânsul are oră fixă („încă nu e ora patru”, p. 7; „e ora patru. E timpul să cinstim memoria lui”, p. 21), ca un program de muzeu. Formula rezumă satira primei piese: durerea a devenit ritual administrativ (vezi bocete și casa eroului).
glosar fundal — Partea din spate a scenei, pe care se închipuie depărtarea: „un bloc aproape finisat” la începutul farsei (p. 29), blocurile care se văd „în fundal” după ce pereții casei se prăbușesc (p. 56). Autorul folosește cuvântul și pentru sunet: „pe fundalul bocetelor” (p. 25), adică pe un plan sonor continuu, peste care se aud replicile.
glosar cortina — Perdeaua care desparte scena de sală; ridicarea ei deschide spectacolul („Se ridică cortina”, p. 59), coborârea îl încheie — de aceea fiecare piesă se termină cu cuvântul „Cortina” (p. 25, 56, 65, 66). În „Panta Rei” autorul se joacă cu acest semn de sfârșit: după cortina de pe p. 65, „cortina se ridică repede” încă o dată, pentru epilogul cu ceasurile coborâte deasupra spectatorilor, și abia apoi cade definitiv (p. 66).