Sit în construcție
Paul Cornel Chiticpaulcornelchitic.ro Caută

Mârâiala · Paul Cornel Chitic

Glosar de termeni


Glosarul ediției de față la volumul «Mârâiala» (Cartea Românească, București, 1982) adună termenii de teatru și de dramaturgie ai celor patru piese — scena centrală, personajul colectiv și personajul mut, figurația, didascaliile și indicațiile autorului, cupletul, prologul și epilogul —, realiile istorice pe care sunt clădite (America Latină a juntelor și a gherilelor, în «Schimbarea la față»; Viena lui Metternich și a lui Alexander von Bach urmărindu-l pe Nicolae Bălcescu, în «Europa, aport — viu sau mort!»; ședința, autocritica, brigada de lămurire și lozinca socialismului românesc, în «Mârâiala» și în «Postfață sau Liniște de sărbători!»), cuvintele spaniole, germane și franceze, termenii populari și familiari și numele proprii importante. Glosele spun sensul în care autorul folosește cuvântul în carte, cu trimiteri la pagini; noțiunile centrale au articole dezvoltate. Traducerile și identificările amănunțite stau în notele ediției, la locul lor.

Autori și izvoare de referință: DMTR — Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc · dexonline — Dicționare ale limbii române.

abnegația — Dăruire de sine, sacrificiu pentru o cauză; cuvânt-cheie al discursului moralizator oficial: colectivul „nu i-a vrut răul, ci doar / să-i stimuleze abnegația” (p. 268).

același interpret — Indicația din lista de personaje a «Europei...» (p. 109–110): mai multe roluri sunt jucate de același actor (Metternich, Wolgemuth și Johannes Kajony; Folticska, von Bach și Purtătorul aulic de cuvânt etc.). Dublarea rolurilor face din funcționarii imperiului măști interșanjabile ale aceluiași aparat.

Achtung — „Atenție!” (germ.) (p. 201).

alandala — Fără rânduială, de-a valma (p. 411).

Allende — Salvador Allende (1908–1973) — medic și politician socialist chilian, președinte al Republicii Chile (1970–1973) din partea Unității Populare; a murit în Palatul La Moneda în ziua loviturii militare din 11 septembrie 1973 (p. 22, 97).

AMANDA — „Agitatoare comunistă” (p. 6) din «Schimbarea la față», tovarășa muncitorului arestat (p. 38, 56–59).

America metisă — America Latină ca lume a metisajului — amestecul europenilor, amerindienilor și africanilor („metis”, sp. mestizo, născut din părinți de neamuri diferite) (p. 35, 85).

amigos — „Prieteni” (sp.) (p. 103).

angarale — Greutăți, obligații împovărătoare (tc. angarya „corvoadă”) (p. 299).

antevorbitorii — Antevorbitor — cel care a vorbit înaintea ta în ședință; „sunt întru totul de acord cu antevorbitorii” (p. 394) era formula prin care vorbitorul se alinia fără să spună nimic nou. Pentru «preopinent», sinonimul de epocă din «Europa...», vezi p. 115.

Antile — Arhipelagul din Marea Caraibilor (Cuba, Haiti, Republica Dominicană, Puerto Rico și insulele mici) (p. 43).

Aparicio — Aparicio — „lider comunist” (p. 6), adeptul „căii pașnice” și al pluralismului, acuzat de gherilă că e un „leninist învechit” (p. 101, 105).

aport — Comanda dată câinelui de vânătoare să aducă vânatul (fr. apporte! „adu!”). Metternich, pus să-și rejoace căderea, strigă „Europa, cățea, aport” (p. 132): Europa e asmuțită, ca o cățea dresată, asupra revoluționarilor — de aici titlul piesei (p. 109, 132, 255). La p. 14, „aportul valoros al tuturor locuitorilor” are sensul obișnuit, de contribuție.

apostolică — „Apostolic(ă)” — din titlul „Maiestate Apostolică”, purtat de Habsburgi ca regi ai Ungariei (p. 136, 146, 174).

araucanul — Araucan — numele dat de spanioli poporului mapuche din sudul Chile și al Argentinei, care a rezistat cuceririi spaniole aproape trei secole (poemul lui Alonso de Ercilla, La Araucana, 1569–1589) (p. 41).

Arieratule — „Arierat” — întârziat mintal (p. 427).

au ralenti — Fr. „cu încetinitorul” (în cinema, imagine derulată mai lent decât în realitate): indicație de joc în «Schimbarea la față» (p. 69), care cere mișcarea încetinită a actorilor.

aulic — De curte, al curții imperiale (lat. aulicus); epitet obsesiv al lumii oficiale habsburgice („Consilier aulic”, „Purtătorul aulic de cuvânt”, „imperială aulică și apostolică”) (p. 135, 171–172, 243, 245–246).

Austro-Ungar — Anacronism voit, care revine în piesă: monarhia austro-ungară s-a născut abia prin Compromisul din 1867; în 1848–1852 statul era Imperiul Austriei (p. 112, 229, 233).

ausweiss — Germ. Ausweis — act de identitate, permis; autorul îl traduce prin „liberă trecere” (p. 195, 199, 202).

autocritica — Autocritica — recunoașterea publică a propriilor greșeli — e una din practicile de bază ale partidelor comuniste de tip sovietic, teoretizată ca „metodă” a educației de partid („critica și autocritica”) și transformată în anii stalinismului într-un ritual de umilire: acuzatul trebuia să-și „demaște” singur abaterile, în fața colectivului, înainte de sancțiune. În România, ritualul a supraviețuit, tot mai formal, până în 1989, în ședințele de partid, de sindicat și de U.T.C.

În «Mârâiala», autocritica vine la sfârșit, ca o formalitate. Geană îi cere lui Capalb „să vorbești cât mai principial. / Să-ți faci și autocritica” (p. 385); Capalb își reproșează doar că i-a „făcut până acum jocul” lui Samuil, apoi declară: „Eu, tovarăși, primesc critica” (p. 389). Greșeala devine „o greșeală de principiu, / care între timp s-a pensionat” (p. 387).

Satira stă în faptul că autocritica nu repară nimic: vinovatul e mutat în „noul cadru organizat”, conducerea constată că „noul spirit” a învins, iar Samuil, care așteaptă să i se recunoască dreptatea („Înseamnă că se va recunoaște...”, p. 389), e întrerupt de fiecare dată. Ritualul servește ca să închidă cazul, nu ca să-l lămurească. Vezi ședință, principial.

Bai, bai — Engl. bye-bye, scris după pronunție: „la revedere” (p. 285).

Bălcescu — Nicolae Bălcescu (1819–1852), istoric și om politic muntean, a fost unul din conducătorii revoluției din 1848 în Țara Românească: membru al societății secrete „Frăția”, secretar de stat în guvernul provizoriu, autor al proiectelor pentru împroprietărirea țăranilor. Arestat încă din 1840 pentru conspirație și închis la Mărgineni, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost exilat după înfrângerea revoluției, în septembrie 1848.

În exil, Bălcescu a încercat în 1849 să împace revoluția maghiară cu românii din Transilvania, negociind cu Kossuth „proiectul de pacificare” de la Seghedin; după înfrângere, a trăit la Paris, a scos revista România viitoare (1850) și a lucrat la Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Proiectul lui politic era o confederație a popoarelor dunărene, „Statele Unite ale Dunării”. Autoritățile i-au refuzat întoarcerea în țară; bolnav, a murit la Palermo, la 29 noiembrie 1852.

În «Europa, aport — viu sau mort!», Bălcescu e eroul absent: nu apare niciodată pe scenă, dar toată piesa e făcută din urmărirea lui. „Cetățeanul Bălcescu” e consemnat „în kartonul numărul 36” (p. 142), confundat cu Rosetti de poliția franceză (p. 149), căutat cu mandate în „unsprezece orașe germane” (p. 244); confidenții raportează despre întâlnirile lui cu Mazzini și Teleki (p. 179), iar corespondența lui „sustrasă” e citită ca dovadă a „intenției criminale” de a uni popoarele dunărene (p. 228). Singurul personaj care îl apără, Elena Sturdza, cere în zadar îngăduința cancelarului Schwarzenberg (p. 204–212).

Criticii au remarcat procedeul: „absența fizică a eroului impune o prezență obsesivă” (în volumul «Despre Paul Cornel Chitic» din această serie). Piesa se încheie cu vestea morții lui la Palermo (p. 255) și cu un confident care raportează, în octombrie 1853 (p. 256), despre un om care nu mai e. Vezi Statele Unite ale Dunării, revoluției pașoptiste, Elena Sturdza.

Bălcescu-Roset — Confuzia poliției franceze între Bălcescu și C. A. Rosetti (1816–1885), revoluționar pașoptist, exilat ca și el la Paris (p. 149).

bancuri — Anecdote scurte cu poantă; în anii comunismului, mai ales bancurile politice, spuse pe șoptite — forma tipică a „mârâielii” (p. 369).

Barbarie sau socialism — Formula Rosei Luxemburg (1871–1919) din broșura „Junius” (1916), reluată de stânga latino-americană; rostită de Aparicio (p. 43).

barbete — Favoriți, perciuni lungi pe obraji, moda funcționarilor austrieci ai vremii (p. 144, 166, 220, 227, 251).

Barbu Știrbei — Barbu Dimitrie Știrbei (1799–1869) — domnul Țării Românești (1849–1853, 1854–1856), numit după Convenția de la Balta-Liman; nu i-a îngăduit lui Bălcescu întoarcerea în țară (p. 210).

Bați câmpii — „A bate câmpii” — a vorbi fără rost, a divaga (p. 415).

Biedermeier — Stilul burghez de mobilier și de decorație din spațiul german și austriac între 1815 și 1848, cu piese de lemn lustruit, simple și confortabile; „garnitura mea Biedermeier” (p. 384) — mobilier de lux al anilor ’70–’80, semn de bunăstare.

bojocii — Bojoci — plămâni (de animal); „a-și scuipa bojocii” — a tuși până la sânge (p. 96).

bolșevic — Membru al fracțiunii „majoritare” (rus. bolșinstvo) a Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, condusă de Lenin din 1903; după 1917, comunist rus; în gura dreptei, orice comunist (p. 64, 93).

bonă — Femeie angajată să crească și să supravegheze copiii. În «Postfață», ALA e „bona” adulților (p. 398): autoritatea casei, care hotărăște ce se vede, ce se spune și ce trebuie râs, chiar în fața morții.

Bonifatz — Consilierul polițienesc al «Europei...», omul lui Wolgemuth și apoi al lui von Bach, care adună și citește corespondența „sustrasă” a lui Bălcescu (p. 148, 151, 165–167, 173, 177, 222, 226, 228 etc.).

boșorog — Moșneag neputincios (p. 427).

branșă — Domeniu de activitate; „Lucrez în branșă” — aluzie la comerțul pe sub mână al lui Țânțu (p. 379).

Brătianu — Frații Dumitru (1818–1892) și Ion C. Brătianu (1821–1891), revoluționari pașoptiști munteni, exilați după 1848 (p. 154, 222, 238).

breaz — Îndrăzneț, deosebit (de la calul cu pată albă pe frunte) (p. 361).

brigadă artistică — Brigada artistică de agitație era, în România comunistă, o formație de amatori — muncitori, funcționari, elevi, studenți — dintr-o întreprindere, instituție, școală sau cămin cultural, care pregătea un program scurt de scenete satirice, cântece, versuri și montaje de lozinci: elogiul „realizărilor” și criticarea, pe nume, a „lipsurilor” din colectiv. Forma descinde din brigăzile de agitație sovietice ale anilor ’20; brigăzile concurau în festivaluri de amatori, după 1976 mai ales în festivalul „Cântarea României”.

În «Mârâiala», P. C. Chitic folosește brigada ca procedeu de construcție: cele trei „citate” instalează „un sumar decor de brigadă artistică” (p. 273), iar actul I începe cu cupletul ei: „De ce, Ioane, de ce, Marine, / și de ce, măi, Samuile, / trândăvești de-atâtea zile?” (p. 276). Fetele „iau o șapcă în cap, își îngroașă vocea, își pun mustață, sugerând travestiul” (p. 277), parodiază lozinca „calitate și eficiență” (p. 278) și schițează un „pas de deux” (p. 282); decorul brigăzii e montat și demontat sub ochii publicului (p. 274, 287, 296).

Victor Ernest Mașek a descris procedeul în caietul-program al spectacolului de la Teatrul Foarte Mic: „Aduse între oglinzile paralele ale procedeului numit «teatru în teatru», avatarurile lui Samuil Mușa sunt redate în interpretarea unei brigăzi artistice de agitație”, iar în acest „ping-pong dintre realitate și aparență, cuvintele disimulate își pierd falsa aureolă revoluționară”. Adrian Dohotaru l-a citit, dimpotrivă, ca pe o slăbiciune: stilul spectacolului, „care ar fi putut fi de statură brechtiană, e doar de brigadă artistică sau de teatru de amatori” (în «Miza și mârâiala»; textele, în volumul «Despre Paul Cornel Chitic» din această serie).

Procedeul e o parodie a limbajului oficial: brigada, instrument al propagandei, e pusă să joace chiar cazul pe care ierarhia vrea să-l înăbușe, iar cupletele ei țin locul songurilor brechtiene. Vezi cuplet, brigada de lămurire.

brigada de lămurire — „Brigăzile de lămurire” au apărut în anii colectivizării agriculturii (1949–1962): echipe de activiști de partid, învățători, funcționari și membri ai gospodăriilor colective trimise din casă în casă să-i „lămurească” pe țăranii care refuzau să intre în colectiv. „Lămurirea” însemna vizite repetate, la orice oră, presiuni, amenințări cu cote și impozite, uneori arestări; eufemismul a rămas în limbă ca sinonim pentru convingerea prin hărțuire.

În «Mârâiala», procedeul e mutat din satul anilor ’50 în întreprinderea anilor ’70. După ce Samuil își explică refuzul în fața citaților, Caina îi cere lui Capalb să nu-l lase „de capul lui”, iar Capalb răspunde: „Am să conduc chiar eu brigada de lămurire / ca să fie mai sigur” (p. 311). Brigada îl urmărește apoi acasă, la vecina-informatoare, la iubita lui Suzana; în actul IV conducerea ei trece la Geană — „Ai să fii / dumneata șeful brigăzii / de-acum” (p. 353) —, iar Caina însuși se oferă să facă parte din ea „ca voluntar” (p. 344).

Metodele brigăzii sunt cele ale vremii: mobila adusă ca să „citească” în ea omul (p. 353–355), „referințele” cerute vecinilor (p. 358), zvonurile despre „spionaj” (p. 374), izolarea („m-ați trecut la izolare?”, p. 342). Brigada de lămurire și brigada artistică, cele două „brigăzi” ale piesei, sunt fețele aceleiași mașini: una îl umilește pe Samuil pe scenă, cealaltă în viață. Vezi brigadă artistică, izolare.

Bruckenthal — Samuel von Brukenthal (1721–1803) — guvernatorul Transilvaniei (1777–1787), al cărui palat din Sibiu a devenit muzeu (p. 199).

Buol — Karl Ferdinand von Buol-Schauenstein (1797–1865) — diplomat austriac, ministru de externe între 1852 și 1859 (p. 151).

bursa neagră — „Piața neagră” — comerțul ilegal cu mărfuri ascunse sau raționalizate, la prețuri de speculă; în Chile, în 1972–1973, penuria și piața neagră au fost arma opoziției economice împotriva guvernului Allende (p. 77).

butaforie — Totalitatea obiectelor de scenă imitate (din carton, ipsos, lemn), care doar par adevărate; aici, ironic, tot circul politic al demonstrațiilor (p. 74).

butic — Magazin mic de modă (fr. boutique) (p. 383).

cadril — Dans de societate în patru perechi, așezate în careu (fr. quadrille) (p. 171).

cadru organizat — „În cadru organizat”, „în mod organizat” — pecetea oricărei acțiuni oficiale; la sfârșitul piesei, „un cadru organizat în așa fel” — „Care e cadrul? — Cum care? Noi suntem!” (p. 389, 392).

Caina — Tovarășul Caina — „al patrulea citat” (p. 258), activistul de rang mai înalt care conduce ședința; numele se joacă cu verbul „a căina” („Nu-i căina tu pe ei!”, p. 267) și trimite la Cain (p. 266–268, 280, 286, 298, 302, 310, 317–318, 320–321 etc.).

calorifer — Radiator al încălzirii centrale; în blocuri, vecinii băteau în țevile caloriferului ca să ceară liniște (p. 364).

Camilo Torres — Camilo Torres Restrepo (1929–1966) — preot catolic columbian, sociolog, intrat în gherila Armatei de Eliberare Națională și ucis în prima luptă; figura emblematică a creștinilor revoluționari (p. 22). Lista „decedaților” de la p. 22 e un martirologiu al gherilelor latino-americane: Luis de la Puente Uceda și Guillermo Lobatón (Peru, 1965), Carlos Marighella (Brazilia, 1969), Marco Antonio Yon Sosa (Guatemala, 1970), frații Peredo (Bolivia, 1967 și 1969), Salvador Allende (Chile, 1973).

canalie — Om ticălos, josnic (p. 414).

Capalb — Tovarășul Capalb — șeful lui Samuil Mușa, „al cincilea citat” (p. 258): conduce brigada de lămurire, fabrică acuzațiile și, în final, își face autocritica și e mutat „în noul cadru organizat” (p. 267, 272, 274, 284, 289–290, 298, 309, 311 etc.).

capel-maistru — Dirijor (germ. Kapellmeister); „marele capel-maistru al politicii europene” — Metternich, dirijorul „concertului” marilor puteri (p. 117).

capete pătrate — „Cap pătrat” — om rigid, mărginit, care nu înțelege decât ce i s-a spus (p. 337).

carbonarismului — Carbonarismul — mișcarea societăților secrete revoluționare italiene (carbonarii, „cărbunarii”) de la începutul secolului al XIX-lea (p. 122).

carioca — Locuitor al orașului Rio de Janeiro (Brazilia); în gura lui Mamita, epitet „exotic” aplicat oricărei populații latino-americane sărace și pestrițe (p. 45).

Carolina Murat — Caroline Bonaparte (1782–1839), sora lui Napoleon, soția mareșalului Joachim Murat, regină a Neapolelui (1808–1815); legătura ei cu Metternich era subiect de bârfă diplomatică (p. 120).

castristă — De la Fidel Castro: „castrist” — adept al modelului cubanez, al revoluției prin gherilă (p. 29).

caută cu lumânarea — „A căuta cu lumânarea” — a căuta cu tot dinadinsul (p. 353).

cel Brav — Mihai Viteazul (1558–1601), domnul Țării Românești, care în 1600 a unit sub stăpânirea lui cele trei țări române; „principat conațional poreclit cel Brav” — eroul cărții lui Bălcescu Românii supt Mihai-Voievod Viteazul (p. 249).

cenzură preventivă — Controlul textelor înainte de tipărire (spre deosebire de cenzura represivă, de după apariție), pilonul sistemului Metternich după Decretele de la Karlsbad (1819) (p. 118).

chenzină — Jumătate de salariu lunar, plătită la cincisprezece zile (de la „cincisprezece”) (p. 370).

chibiț — Cel care privește un joc de cărți fără să joace și dă sfaturi nechemat (germ. Kiebitz) (p. 232).

chinga — Chingă — curea lată care strânge șaua pe burta calului; „a strânge chinga” — a înăspri constrângerea (p. 96).

Cine e pentru — Formula votului deschis în ședință: „Cine e pentru, cine e contra, / și dacă se abține cineva” (p. 379); se vota prin ridicarea mâinii, iar rezultatul anunțat era aproape întotdeauna „în unanimitate”. Votul „contra” al lui Samuil Mușa — „Am spus NU” (p. 339) — e tocmai excepția de neconceput.

cinșpe — „Cincisprezece”, pronunție populară (p. 428).

cioara vopsită — „A umbla cu cioara vopsită” — a încerca să înșeli, a prezenta un lucru drept altceva (p. 278).

ciocănar — Muncitor care lucrează cu ciocanul (fierar, lăcătuș); aici, simbolul muncii manuale, opus muncii intelectuale (p. 309).

CITATUL ESCORTAT — Numele de scenă al lui Samuil Mușa în lista de personaje a «Mârâielii» (p. 258–265): toți ceilalți sunt „citați” (chemați) la ședință, el e „escortat” — adus sub pază, ca un acuzat. Jocul de cuvinte („citat” — chemat la judecată, dar și frază repetată după altul) face din personaje purtătoarele unor vorbe gata făcute.

civico-militară — „Mișcare civico-militară” — formula prin care juntele își prezentau lovitura de stat ca pe o alianță între armată și „societatea civilă” (p. 39, 72, 85).

clasa muncitoare — În doctrina oficială, „clasa conducătoare” a societății socialiste, în numele căreia guverna partidul. În «Mârâiala», formula e ironizată: „eu sunt clasa muncitoare / care crește copii” (p. 291), „clasa muncitoare e în pauza de masă” (p. 325); în «Schimbarea la față», e invocată de comunistul Aparicio și de gherilă (p. 81, 87, 98).

Clement Wenceslav Lothar — Forma românizată a prenumelui lui Metternich (germ. Klemens Wenzel Lothar), în titulatura solemnă cu care îl anunță Folticska (p. 111).

colectiv — „Colectivul” (de muncă) — salariații unei întreprinderi sau instituții, socotiți ca o unitate politică și morală, cu drept de judecată asupra fiecăruia (p. 265–268, 270, 276, 308, 316–318, 376–377, 392): „viața dumnealui / aparține colectivității” (p. 266), „atitudinea colectivului” (p. 276), „riposta spontană / a colectivului” (p. 317). Vezi și personajul colectiv.

COLOCATARA — Colocatar(ă) — persoană care locuiește în același apartament cu altă familie, după sistemul repartiției de locuințe; în «Mârâiala», vecina-informatoare a lui Samuil, care „raportează totul” (p. 258, 356–359, 372–373).

combinezon — Lenjerie de corp femeiască, dintr-o bucată, purtată sub rochie (p. 363).

Comedie politică — Subtitlul piesei «Europa, aport — viu sau mort!» („Comedie politică în 5 acte”, p. 109): comedie care ia ca subiect mecanismele puterii, aici aparatul polițienesc habsburgic, ridicol în neputința lui de a prinde un om.

Compadre — „Cumetre” (sp. compadre) — nașul sau cumătrul; în America Latină, formulă de familiaritate între prieteni și complici (p. 43).

compañero — „Tovarăș” (sp.): cuvântul cu care se numeau și se strigau între ei militanții stângii latino-americane; în piesă, numele generic al deținuților și al revoluționarilor (pl. compañeros) (p. 6, 9, 12–18, 22, 28, 34–35, 40–43, 59–61 etc.). Personajul COMPAÑERO CU MÂNECA STÂNGĂ ROȘIE e militantul gherilei.

comunei primitive — „Comuna primitivă” — în teoria marxistă a istoriei, prima formațiune social-economică, fără proprietate privată și fără clase (Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, 1884); Mamita face din ea o glumă despre comunism (p. 55).

conchistadori — Conchistador (sp. conquistador „cuceritor”) — cuceritorii spanioli ai Americii din secolul al XVI-lea (Cortés, Pizarro); aici, ironic, economiștii și tehnicienii străini, „vânzători de cuvinte magice” (p. 42).

Concluziile — „Concluziile se impun de la sine” — clișeu de ședință, care hotărăște dinainte rezultatul discuției (p. 374).

concubin — Partener de viață necăsătorit; termen juridic și de proces-verbal (p. 366, 374).

condori — Condorul (Vultur gryphus), marea pasăre de pradă a Anzilor, simbol al popoarelor andine (figurează pe stemele Chile, Boliviei, Columbiei și Ecuadorului) (p. 30).

confidenți — Informatorii plătiți ai poliției habsburgice (valeți, camerise, cochete, negustori), un adevărat cor al piesei (p. 154, 176, 187–188, 221–234, 255–256).

Congres european dansant — Congresul de la Viena (1814–1815), prezidat de Metternich, care a refăcut harta Europei după Napoleon; vorba de spirit a vremii: „Congresul dansează, dar nu înaintează” (p. 120).

Consilier aulic — Titlu de rang înalt în birocrația habsburgică (germ. Hofrat) (p. 171).

Corales — Generalul Corales — personaj inventat, comandantul „lagărului ambulant” din «Schimbarea la față» (p. 5): militarul golpist latino-american, care vorbește în numele creștinismului și al libertății în timp ce torturează și execută (p. 14, 29, 37, 39, 43, 62, 70, 85–87).

cortina — Perdeaua mare care desparte scena de sală și se ridică la începutul spectacolului și cade la sfârșit (sau la sfârșitul unui act). „La ridicarea cortinei” deschide cele două părți ale «Postfeței» (p. 400, 417), iar finalul ei e marcat „Cortina cade și se ridică repede” (p. 432); în «Mârâiala», o pauză „fără nici o cortină lăsată” (p. 375) și „cade cortina?” (p. 380) țin de jocul cu convenția. La p. 97, „cortina de fum a propagandei” e figurat: perdea de fum care ascunde ceva.

CORUL CITAȚILOR — Corul — grup de actori care rostesc sau cântă împreună, ca în tragedia antică, comentând acțiunea. În «Mârâiala» citații vorbesc „în cor, amenințător” (p. 260), ca o adunare care scandează răspunsul gata făcut; corurile scandate (COR) apar și în «Schimbarea la față» și în «Europa...».

creolul — Creol (sp. criollo) — în America Latină, descendentul născut în colonii al europenilor; în sens larg, omul de baștină al continentului (p. 41).

CREȘTIN ROȘU — „Creștinul roșu” sau „creștinul de stânga” (p. 6) — figura preoților și laicilor catolici angajați alături de stânga, în spiritul „teologiei eliberării” (p. 70, 71, 80).

Crist catolic nerăstignit — Statuia lui Hristos fără cruce, pe care FEȚELE DE PORȚELAN o îmbracă într-o salopetă muncitorească (p. 28): imaginea unui Hristos muncitor, pe care fiecare tabără încearcă să-l tragă de partea ei — aluzie la creștinii de stânga din America Latină (Camilo Torres; mișcarea „Creștini pentru socialism” din Chile, 1971).

cruciada noastră anticomunistă — „Cruciadă” — expedițiile creștine medievale pentru eliberarea Țării Sfinte; în limbajul Războiului Rece, „cruciada anticomunistă” e formula prin care dictaturile de dreapta își prezentau represiunea ca apărare a civilizației creștine (p. 8).

culise — Spațiul din spatele și din lateralele scenei, ascuns privirii publicului, de unde intră și unde ies actorii (p. 116, 219, 302); figurat, „calomnie de culise” — bârfă de culise, intrigă ascunsă (p. 116).

cumpenei — Cumpănă — pârghie cu contragreutate, ca la fântână; în camera LUI, obiectele se mișcă prin atârnarea unei greutăți de o pârghie „ca de cumpănă” (p. 399) — aceeași de care se spânzură EL la final (p. 432).

cuplet — Strofă satirică cântată, cu refren, intercalată într-o piesă (vodevil, revistă, program de brigadă artistică). Actul I al «Mârâielii» începe cu cupletul brigăzii artistice: „De ce, Ioane, de ce, Marine, / și de ce, măi, Samuile, / trândăvești de-atâtea zile?” (p. 276); criticii au văzut în aceste cuplete echivalentul „songurilor” brechtiene.

cusută cu ață albă — „A fi cusut cu ață albă” — evident fals, ușor de descoperit (p. 333).

Dă-i bătaie — Expresie familiară: „dă-i drumul, grăbește-te!”; laitmotiv al citaților din «Mârâiala» (p. 260, 269, 287, 323).

dagherotip — Cea dintâi tehnică fotografică răspândită, făcută publică în 1839 de Louis Daguerre (p. 118).

Daily News — Cotidian liberal londonez, întemeiat în 1846 (primul redactor-șef: Charles Dickens) (p. 178).

DE LA PACHET — Despre haine și mărfuri străine venite în colete („pachete”) din străinătate sau vândute pe sub mână — semn de privilegiu în penuria anilor ’70–’80 (p. 379).

de oaie — „A o face de oaie” — a face o prostie, a greși grav (p. 293).

De zile mari — Expresie: excepțional, ca pentru sărbători (p. 351).

debandadă — Dezordine, harababură (fr. débandade) (p. 45, 70, 423–424).

Debrețin — Debrețin (Debrecen, Ungaria), unde s-a retras în 1849 guvernul revoluționar maghiar și unde Bălcescu l-a întâlnit pe Kossuth (p. 184).

decor — Cadrul vizual al spectacolului (picturi, construcții, mobilier, obiecte) care arată locul acțiunii. Piesele volumului îl dau în didascalia de început (p. 7, 111, 148, 194, 258, 399) și îl reiau („Același decor”, p. 221, 244, 417); în «Mârâiala» decorul „sumar” al brigăzii artistice e montat și demontat chiar sub ochii publicului de citați și de cei trei tineri (p. 7, 111, 148, 194, 221, 244, 273–274, 287 etc.) — scena se arată ca scenă.

DELATORII — Delator — denunțător, informator (lat. delator) (p. 147).

democrat-creștin — Membru al unui partid democrat-creștin; în Chile, Partidul Democrat-Creștin al președintelui Eduardo Frei Montalva (1964–1970), aflat între stânga lui Allende și dreapta tradițională, care a sprijinit inițial lovitura de stat din 1973 — modelul satiric al lui MOMIO CABRÓN, „lider democrat-creștin” (p. 6).

Deșteaptă-te române — Poemul lui Andrei Mureșanu «Un răsunet» (1848), cântat ca imn al revoluției, azi imnul României (p. 238).

Deturnare — Abatere a unui lucru de la destinația lui (după fr. détournement). În subtitlul «Mârâielii» — „Deturnare de la o ședință înscenată într-un prolog și cinci acte” (p. 257) — ritualul ședinței e folosit împotriva lui însuși: forma oficială devine instrumentul satirei.

dezertorule — „Dezertor” — soldat care fuge din armată; figurat, cel care își părăsește tabăra; insultă a Pensionatului către EL (p. 425).

din coate — „A da din coate” — a-și face loc, a parveni, împingându-i pe alții (p. 359).

din off — „Voce din off” (engl. off, din off-stage) — vocea unui vorbitor nevăzut, care vine din afara scenei; în prologul «Mârâielii», ea poate rosti numele actorilor în timp ce aceștia se așază (p. 259).

din opincă — „A sări din opincă (în opincă)” — a parveni, a uita de unde ai plecat (p. 330).

Dinu Săraru — Prozator, publicist și om de teatru (1932–2024), director al Teatrului Mic din București și al Teatrului Foarte Mic, pe care l-a înființat, de la sfârșitul anilor ’70 până în 1989/1990; căruia îi e dedicată «Mârâiala» (p. 257), jucată în premieră la Teatrul Foarte Mic în martie 1981. Autorul i-a dedicat piesa lui Dinu Săraru. Înainte de a muri, în 2024, Dinu Săraru a vrut să o pună în scenă: i-a cerut lui Dan Chitic, fiul autorului, un exemplar al volumului și a purtat cu el discuții pe această temă (după mărturia lui Daniel M.V. Chitic, îngrijitorul ediției de față).

dizidenții — Dizident — opozant al regimului; termen anacronic, al vremii în care a fost scrisă piesa (p. 216).

domiciliul forțat — Obligația de a locui într-un loc anume, sub supravegherea autorităților (p. 210).

Dramă tipică — Subtitlul «Postfeței» („Dramă tipică în 2 părți și epilog”, p. 397), ironic: reia formula criticii realist-socialiste despre „situații tipice” și „eroi tipici” pentru o dramă de familie în care nimic nu e tipic, ci absurd.

drot — Sârmă (germ. Draht); aici, fierul de ondulat părul, încălzit în jar (p. 196, 198).

duduia — Adresare populară, respectuoasă, către o fată sau o femeie tânără (p. 357, 358).

Duhamel — Generalul rus Alexandr Duhamel, comisarul extraordinar al țarului în Principatele Române în 1848, care a cerut intervenția împotriva guvernului provizoriu de la București (p. 154, 205, 207, 209).

echității socialiste — „Etica și echitatea socialiste” — normele morale proclamate de documentele de partid din anii ’70 pentru membrii de partid și pentru toți „oamenii muncii”, invocate ca disciplină a colectivului (p. 308).

Elena Sturdza — Personajul central al actului III (p. 189–218): „contesă” și „principesă” venită din Valahia la Viena să ceară cancelarului îngăduința pentru Nicolae Bălcescu; respinsă, scoate în fața funcționarilor eșarfa tricoloră — singurul personaj al piesei care nu e marionetă.

epilog — Partea de încheiere a unei piese, care urmează deznodământului. În «Mârâiala», actul al cincilea e anunțat ca „actul 5 sau Epilog” (p. 376–377), iar «Postfață sau Liniște de sărbători!» e „dramă tipică în 2 părți și epilog” (p. 397).

erijez — „A se erija în...” — a-și atribui un rol, o calitate (p. 389).

etcaetera — Lat. et caetera, „și celelalte”, „și așa mai departe” (p. 246).

etiui — Toc, cutiuță pentru ruj, țigări sau ochelari (fr. étui) (p. 383).

Europa socialistă — Statele socialiste europene ale blocului sovietic (Pactul de la Varșovia, C.A.E.R.); Geană: în toată „Europa socialistă” găsești „mici refuzuri de astea — / ba o diplomă de onoare — / ba niște prime bănești” (p. 294).

Europa, aport — viu sau mort! — A doua piesă a volumului (p. 109–256), „comedie politică în 5 acte”: căderea lui Metternich în 1848 și urmărirea lui Nicolae Bălcescu, exilat, de poliția și birocrația habsburgică (1850–1852); publicată integral în revista «Teatrul» (nr. 9/1979). Titlul îmbină comanda pentru câinele de vânătoare („aport!”) cu formula afișelor de urmărire („viu sau mort”).

exhortații — Îndemnuri, strigăte de încurajare (lat. exhortatio); aici, strigăte batjocoritoare din sală (p. 279).

Felix von Schwarzenberg — Prințul Felix von Schwarzenberg (1800–1852) — prim-ministru și ministru de externe al Austriei (1848–1852), restauratorul autorității imperiale după revoluție; în actul III, „luminăția-sa principele Felix” refuză cererea Elenei Sturdza (p. 189–212).

FEȚELE DE PORȚELAN — Personaj colectiv al «Schimbării la față»: înalta societate „cu fața de porțelan” — doamne, politicieni, nepoți de bani gata —, care asistă ca la spectacol la represiune, se plimbă printre cadavre și scandează lozinci fasciste (p. 6, 18–19, 24–25, 28–29, 39–40, 62, 64, 67–68 etc.).

Fidel Castro — Fidel Castro (1926–2016) — conducătorul revoluției cubane din 1959 și al Cubei până în 2008; modelul căii armate spre socialism: „Fidel Castro a făcut o revoluție” (p. 101); vezi și p. 97.

fiesta — „Sărbătoare, petrecere” (sp.); siesta — odihna de după-amiază (p. 76).

figurant — Actor care apare în scenă fără rol propriu-zis, ca parte a figurației. Metternich, readus din tabloul lui pe „podeaua de scânduri”, se plânge de „modestul rol de figurant / al despotismului imperial” (p. 125).

Figurație obligatorie — Figurația — ansamblul figuranților, actori fără replici sau cu replici neînsemnate, care populează scena. La Paul Cornel Chitic figurația e „obligatorie” și devine personaj (p. 258): TREI TINERI, „la început nedisciplinați”, joacă din sală, mută decorul, ridică pancarte și afișează titlurile scenelor, apoi sunt „lămuriți” și trec de partea ordinii.

five o'clock — „Ora cinci” (engl.) — ceaiul de la ora cinci după-amiaza, ritual al societății britanice (p. 177).

Folticska — Personaj inventat al «Europei...»: maestrul de ceremonii al actului I, care îl readuce pe Metternich din tablou și reapare apoi, ca negustor de dantele („Herr Feltiz”, p. 136–137), printre suspecții și informatorii poliției; își deformează vorbele („conțepe”, „autorele”) ca să pară pedant (p. 126–127, 137, 247, 252).

francmasonii — Membrii francmasoneriei, asociație inițiatică organizată în loji, pe care propaganda conservatoare o acuza că pregătește revoluțiile (p. 122).

franctirorilor — Franctiror — luptător neregulat, partizan (fr. franc-tireur) (p. 173).

Frontului nostru popular — Front popular — alianță electorală a partidelor de stânga (comuniști, socialiști, radicali); în Chile, Frontul Popular din 1938 și apoi Unitatea Populară (Unidad Popular) a lui Salvador Allende, victorioasă la alegerile din 1970 — „guvern popular” (p. 7, 57), „Într-un Front strâns uniți!” (p. 66).

ftizie — Tuberculoză pulmonară; boala de care a murit Bălcescu (p. 209).

fudulii — Testiculele (mai ales ale animalelor tăiate, ca mâncare); trofeu grotesc al torturii (p. 93).

Führer — „Conducător” (germ.) — titlul lui Adolf Hitler; „Führerul renaște!” strigă nepotul cu brasarda cu „aproape o zvastică” (p. 81, 92).

gargara — „A face gargară” — a vorbi mult și fără rost (p. 327).

gaucho — Călăreț-păstor din pampa Argentinei, Uruguayului și sudului Braziliei, figură centrală a folclorului și literaturii de la Río de la Plata (José Hernández, Martín Fierro, 1872) (p. 41).

ghetou — Cartier închis (la origine, cartierul evreiesc); „revoluții de ghetou” — acțiuni izolate ale unor grupuri mici, rupte de masa muncitorilor (p. 82).

Golescu — Frații Golescu (Nicolae, Ștefan, Alexandru, Radu), boieri munteni, fruntași ai revoluției din 1848 și ai exilului (p. 222).

gorilele — „Gorile” (sp. gorilas) — porecla militarilor golpiști în Argentina după lovitura de stat din 1955, extinsă apoi în toată America Latină la militarii care dau lovituri de stat și la susținătorii lor (p. 60, 61).

gradene — Rânduri de bănci în trepte pentru spectatori, ca într-un amfiteatru. În «Schimbarea la față», gradenele sălii fac parte din lagăr: din ele „izbucnesc strigăte, plânsete”, acolo stau „COMPAÑEROS însângerați” și de acolo FEȚELE DE PORȚELAN „au asistat ca spectatori” înainte să coboare în scenă (p. 9, 15–16, 18, 21).

grevă — Încetarea concertată a lucrului, ca protest. În «Schimbarea la față», arma sindicatelor împotriva lui Mamita (p. 32, 36); în România socialistă greva era practic interzisă (grevele minerilor din Valea Jiului, august 1977, au fost înăbușite), iar refuzul salariului de către Samuil e numit în batjocură „presupusă grevă / a foamei” (p. 297).

gubernial — Al Guberniului, organul suprem de administrare a Transilvaniei sub Habsburgi (p. 193).

guerilă — Cuvântul spaniol guerrilla („război mic”) s-a născut în războiul de rezistență al Spaniei împotriva armatelor lui Napoleon (1808–1814): lupta dusă de grupuri mici și mobile de partizani, prin ambuscade, sabotaje și hărțuire, împotriva unei armate regulate, mai puternice. În românește circulă în formele „gherilă” și, mai aproape de spaniolă, „guerilă”.

După victoria revoluției cubane (1959), gherila a devenit în America Latină modelul revoluției: Ernesto „Che” Guevara a teoretizat-o în La guerra de guerrillas (1960) și în teoria „focarului” (foco), după care un mic grup armat, instalat în munți, poate declanșa singur revoluția. În anii ’60 s-au înmulțit gherilele rurale (Peru, Columbia, Guatemala, Venezuela, Bolivia), apoi cele urbane (Brazilia, Uruguay, Argentina); cele mai multe au fost zdrobite, iar conducătorii lor uciși — Guevara însuși în Bolivia, în 1967.

Lista „decedaților” din «Schimbarea la față» — „Guevara, / Camilo Torres, Luis de la Puente, / Lobatón, Marighella, / Yon Sosa, Peredo, Allende” (p. 22) — e un martirologiu al acestei generații. Piesa pune față în față două strategii ale stângii: comunistul „ortodox” Aparicio, adeptul căii legale și al „pluralismului politic” (p. 100), dezice „actele de terorism” (p. 92), în timp ce compañero-ul cu mâneca stângă roșie, omul gherilei, strigă „Patria o muerte!” (p. 99) și îl numește „leninist învechit” (p. 100). „Fiecare compañero trebuie să fie capabil să poarte / războiul-război, o guerilă verbală” (p. 94).

Pentru torționari, „luptătorul de guerilă” e suspectul generic (p. 18), iar urmărirea lui se întinde pe tot continentul — „altă dată în inima Anzilor, ca partizan, / apoi în Bolivia, apoi în Jujuy” (p. 43). Vezi juntă, Guevara, Camilo Torres.

Guevara — Ernesto „Che” Guevara (1928–1967) — revoluționar argentinian, unul din conducătorii revoluției cubane, ucis în Bolivia; martirul prin excelență al stângii latino-americane, al cărui chip apare pe bluza unui deținut (p. 15) (p. 15, 22, 29, 67, 97).

Habsburg — Casa de Habsburg — dinastia care a domnit în Austria (și, ca regi, în Ungaria și Boemia) până în 1918 (p. 112, 155, 166).

haită — Grup de câini sau de lupi care vânează împreună; insultă (p. 314).

hărmălaie — Gălăgie, zarvă (p. 418).

Haynau — Julius Jacob von Haynau (1786–1853) — general austriac, poreclit „hiena de la Brescia”, care a înăbușit revoluția maghiară în 1849 și a condus represaliile de după capitulare (p. 173).

Hegel — Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770–1831) — filosof german, autorul unei filosofii a istoriei în care statul e întruparea spiritului (p. 162).

hegemonia — Hegemonie (gr. „conducere”) — supremație, dominație; în limbajul stângii, rolul conducător al partidului proletariatului asupra aliaților lui (p. 99).

Heil — „Mântuire, noroc” (germ.) — salutul nazist („Heil Hitler!”); scandat de FEȚELE DE PORȚELAN și de nepoți, el dezvăluie fondul fascist al ordinii (p. 64, 81).

Herr — „Domnul” (germ.) — Folticska își germanizează numele în „Herr Feltiz” ca să pară bun supus (p. 36, 136–137, 167).

hodorogit — Bătrân, ramolit (p. 425).

hofflieferant — Germ. Hoflieferant — „furnizor al Curții”, titlu acordat negustorilor care aprovizionau Curtea imperială (p. 136).

huhurezul — Huhurez — bufniță de pădure; figurat, om ursuz, singuratic (p. 239).

Huliganii — „Huligan” — termen al legislației și presei socialiste pentru tinerii acuzați de tulburarea ordinii publice („huliganism”), folosit ca etichetă pentru orice comportament nesupus (p. 180, 279, 302, 317); în «Schimbarea la față», „marxisto-huliganică” (p. 85), în gura juntei.

Hélas — „Vai!” (fr.) (p. 119).

iacobin — Membru al Clubului iacobinilor, gruparea radicală a Revoluției franceze (Robespierre); prin extensie, revoluționar radical — „lava iacobină” (p. 120).

Iancu — Avram Iancu (1824–1872) — avocat, conducătorul românilor din Munții Apuseni în revoluția din 1848–1849 („Crăișorul munților”); numit în actele austriece „Abraham Janku” (p. 173); vezi și „Avra-am Ian-cu”, silabisit de Wolgemuth (p. 153).

imperial-regal — Traducere a germ. kaiserlich-königlich („k.k.”), epitetul instituțiilor Austriei, imperiu și regat totodată (p. 243).

împroprietărești — „A împroprietări” — a da cuiva pământ în proprietate (cuvânt legat de reformele agrare); ironic, despre obiectele aduse pentru „tabloul prosperității” lui Samuil (p. 355).

în dodii — „A vorbi în dodii” — a vorbi aiurea, fără șir (p. 411).

Înaltei Porți — Înalta (Sublima) Poartă — guvernul Imperiului Otoman, suzeranul Principatelor Române (p. 152, 205, 209, 226, 238); forma „Sublimei Porți”, p. 205, 209.

indezirabilul — Indezirabil — persoană nedorită, căreia i se interzice intrarea sau șederea într-un stat (p. 215).

INDICAȚIE — Indicație de regie (didascalie) — textul autorului, nerostit de personaje, care spune cum trebuie jucată piesa: decor, mișcări, ton, lumini. În tipar, didascaliile stau în paranteză și cu litere cursive. În fruntea «Mârâielii», indicația cere ca titlurile scenelor și ale actelor să fie „spuse sau expuse publicului” (p. 258) — procedeu al teatrului epic brechtian (titluri afișate, cuplete, adresări directe către sală), care îl obligă pe spectator să judece în loc să se identifice.

INDIOS — „Indieni” (sp.) — amerindienii, populațiile băștinașe ale Americii Latine (quechua, aymara, mapuche etc.); în piesă, cei trei bărbați și bătrâna aduși cu brutalitate în fața lui Santiago, cărora li se „dă pământ” trasat cu o linie în nisip (p. 6, 53–54).

Înscrie-te la cuvânt — Formulă de ședință: cererea de a primi cuvântul, notată de prezidiu; vorbitorii luau cuvântul în ordinea înscrierii, de obicei după o listă stabilită dinainte (p. 267). În finalul piesei, „luarea de cuvânt” și „antevorbitorii” se perindă ca într-un ritual gol (p. 393–394).

integraționism — Doctrina „integrării” economice a Americii Latine în piața continentală dominată de Statele Unite (Alianța pentru Progres, 1961); în gura lui Corales, pereche cu „americanism” (p. 26).

intelighenție — Pătura intelectualilor (rus. intelligenția); termen anacronic pentru 1850 (p. 249).

intermezzo — „Interludiu” (it.): scurt moment muzical între două părți ale unui spectacol; aici, „intermezzo muzical și reclamă turistică” între două anunțuri ale vocii din megafon, la intrarea în lagăr (p. 8).

Ioan Căianul — Numele românesc al lui Johannes Kajony (p. 190); vezi Johannes Kajony.

își are vremea — Formula pe care o repetă Ala, „Toate își au vremea lor”, „Tăcerea își are vremea ei” (p. 402, 407, 410, 413–414, 416–417, 426–427): reluarea, în vorbirea curentă și cu sens întors, a lui Ecclesiast 3, 1–8 („Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer”). Ala face din înțelepciunea biblică o regulă a resemnării și a amânării.

izolare — „A trece la izolare” — a izola pe cineva în colectiv: nimeni nu-i mai vorbește, nimeni nu-l mai salută (p. 342).

Je vous emmerde — Fr., vulgar: „Vă trimit la naiba!” — formulă de dispreț obscen (p. 113).

Johannes Kajony — Tânărul îmbrăcat în negru din anticamera cancelarului (actul III), „poetuțul” Adelmuzei, care o descurajează pe Elena Sturdza și îi mărturisește că e român: Johannes Kajony e forma germano-maghiară a numelui românesc „Ioan Căianu(l)” — românul care și-a schimbat numele ca să facă carieră în aparatul imperial (p. 190–201).

judecata publică — Ședința de „demascare” în fața colectivului, în care un salariat „abătut” era criticat, pus să se explice și sancționat; „N-ai voie să refuzi / judecata publică” (p. 269), „judecata colectivului” (p. 316).

Jujuy — Provincie din nord-vestul Argentinei, la granița cu Bolivia, în Anzi (p. 43).

juntă — Cuvântul spaniol junta („adunare, consiliu”) a numit la început consiliile de guvernare improvizate în vremuri de criză (juntele care au condus rezistența spaniolă împotriva lui Napoleon, apoi primele guverne ale Americii Latine independente). În secolul XX, „juntă” a ajuns să însemne guvernul colectiv al șefilor armatei după o lovitură de stat — forma tipică a dictaturilor militare latino-americane din anii ’60–’80 (Brazilia, 1964; Argentina, 1966 și 1976; Uruguay, 1973; Chile, 1973).

Exemplul cel mai cunoscut pentru publicul anilor ’70 era Chile: la 11 septembrie 1973, armata condusă de generalul Augusto Pinochet l-a răsturnat pe președintele Salvador Allende, care a murit în palatul La Moneda; junta a dizolvat Congresul, a interzis partidele de stânga și a transformat stadioanele din Santiago în lagăre de detenție, unde au fost uciși mii de oameni, între ei cântărețul Víctor Jara. Regimul s-a prezentat drept mișcare de „salvare națională”, „civico-militară”, apărătoare a creștinismului împotriva marxismului.

«Schimbarea la față» nu numește țara — „pe pământ latino-american” (p. 7) —, dar ia din Chile cele mai multe semne: „guvernul popular” (p. 7, 57), demonstrațiile cu cratițe goale, imnul „Venceremos”, numele lui Allende (p. 22, 97), democrat-creștinul Momio, „mișcarea civico-militară” (p. 39, 72, 85). Cuvântul însuși apare în gura comunistului Aparicio, care avertizează că „o nouă juntă reacționară / încearcă să exploateze credulitatea metisă” (p. 85) și că lupta politică „mai întotdeauna coincide / cu ascensiunea câte unei junte / care [...] la urmă ucide” (p. 84).

Generalul Corales e portretul satiric al acestor conducători: vorbește de „cruciada noastră anticomunistă / și creștină” (p. 8), de „libertatea presei” și de iubirea aproapelui, în timp ce lagărul lui „ieri acolo, acum aici, azi-mâine oriunde” (p. 12) se mută de la o dictatură la alta. Vezi lagăr ambulant, guerilă, civico-militară.

Karlsruhe — Capitala Marelui Ducat de Baden, unul dintre focarele revoluției germane din 1848–1849 (p. 139, 239).

karton — Dosar de carton, fișă de evidență polițienească (germ. Karton; pl. «kartoane»), grafie care imită birocrația austriacă (p. 136, 142, 144, 176–177).

Kossuth — Lajos Kossuth (1802–1894) — conducătorul revoluției maghiare din 1848–1849, guvernator al Ungariei în 1849; cu el a negociat Bălcescu, în vara lui 1849, împăcarea româno-maghiară (p. 137, 144, 150).

la dosar — „Dosarul de cadre” — dosarul personal ținut de serviciul de personal al întreprinderii, cu originea socială, apartenența politică, sancțiunile și „caracterizările”; „o tinichea / la dosar” (p. 299) — o mențiune compromițătoare care urmărea pe cineva toată viața și îi bloca promovarea.

la mintea cocoșului — Expresie: evident, de înțeles pentru oricine (p. 266).

lagăr ambulant — Lagăr mutat dintr-un loc în altul — cadrul întregii piese «Schimbarea la față» (p. 5, 7): „un lagăr politic ambulant, de reeducare” pentru cei care „au crezut, au dorit sau au susținut instaurarea unui guvern popular” (p. 7), pe care generalul Corales îl poartă „ieri acolo — aiurea, / acum aici, și azi-mâine oriunde” (p. 12, 16), adică oriunde pe continent se instalează o dictatură militară. În Chile, după lovitura din 11 septembrie 1973, stadioanele din Santiago (Estadio Nacional, Estadio Chile) au fost transformate în asemenea lagăre de detenție.

Lâna de aur — Ordinul Lâna de Aur (Toison d’or) — ordinul cavaleresc întemeiat în 1430 de Filip cel Bun, duce al Burgundiei, cel mai înalt ordin al Habsburgilor; Folticska i-l anină lui Metternich (p. 112).

Las-o moartă — Expresie familiară: „renunță, nu mai insista” (p. 273).

latifundiari — Latifundiar — stăpân de latifundii, moșii uriașe lucrate de țărani fără pământ; latifundiul, moștenit din epoca colonială, a fost ținta reformelor agrare din America Latină (Chile, 1967–1973; Peru, 1969) (p. 53).

lazaret — Spital pentru boli molipsitoare, carantină (p. 240).

lege marțială — Regim de excepție, cu tribunale militare, proclamat în 1848–1849 la Viena și în provinciile răsculate; „drastica lege marțială a anului ’48” (p. 223).

Legiunii de onoare — Legiunea de onoare — ordinul național francez, creat de Napoleon în 1802 (p. 113).

Lenin — Vladimir Ilici Lenin (1870–1924) — conducătorul revoluției bolșevice și întemeietorul statului sovietic; partea a IV-a a piesei se intitulează „Să ne sfătuim cu Lenin” (p. 5, 82, 93), iar fotografia lui devine obiect de interogatoriu (p. 93).

leninist — Adept al lui Lenin și al teoriei lui despre partid, revoluție și alianțe; „leninist învechit” — porecla dată de gherilă comunistului „ortodox” Aparicio (p. 100).

lese-majesté — Lezmajestate (fr. lèse-majesté) — crima de ofensă adusă suveranului, încadrare elastică prin care orice gest putea fi pedepsit (p. 130).

libertini — Oameni cu moravuri ușoare, desfrânați (fr. libertin) (p. 417).

lichea — Om de nimic, ticălos (p. 339).

Liniște de sărbători — «Postfață sau Liniște de sărbători!» — a patra piesă a volumului (p. 397–433), „dramă tipică în 2 părți și epilog”: o familie închisă într-o casă cu perdelele trase, sub autoritatea bonei Ala, care hotărăște ce se vede și ce se spune, până la sinuciderea lui EL; criticii au citit-o ca pe o întoarcere la maniera „absurdă” a debutului autorului.

lista de locuințe — Locuințele de stat se repartizau prin întreprindere, după liste de priorități; a fi „pe lista de locuințe” te făcea dependent de bunăvoința conducerii (p. 290).

locantă — (Înv.) local, han, birt (it. locanda) (p. 139).

lock-out — Engl. „închiderea porților” — încetarea lucrului hotărâtă de patroni, care închid întreprinderea ca răspuns la grevă sau ca presiune („greva patronală”); strigat de un glas de porțelan (p. 77).

locului de joc — Locul de joc (spațiul de joc) — porțiunea din sală în care joacă actorii, oricare ar fi forma ei (scenă, arenă, podium); în «Mârâiala», ieșirile „locului de joc” (p. 353, 377) arată că spectacolul nu se ține neapărat pe o scenă clasică.

lozincă — Lozinca (din rus. lozung, germ. Losung „parolă”) e formula scurtă, ușor de memorat și de scandat, prin care o putere sau o mișcare își rezumă programul. În România socialistă, lozincile erau peste tot: pe frontoanele fabricilor, pe panourile „propagandei vizuale”, pe pancartele de la defilări, în titlurile ziarelor și în finalul cuvântărilor („Munca — înainte de toate”, „Calitate și eficiență”).

Toate cele patru piese ale volumului sunt pline de lozinci. În «Schimbarea la față» le strigă ambele tabere: OAMENII ORDINII scandează „Cât suntem și vom mai fi / Noi iubim oamenii vii!” chiar în timp ce împușcă (p. 16), FEȚELE DE PORȚELAN strigă „Nație — legalitate” (p. 64), stânga răspunde cu „Un popor strâns unit...” (p. 42) și „Patria o muerte!” (p. 99). În «Europa...», „tabloul alegoric urlă frenetic pe două lozinci” (p. 129), iar Folticska vorbește de cei care aplaudă „frenetic noile lozinci” când se schimbă drapelul (p. 121).

În «Mârâiala», lozinca devine aproape personaj. Prologul se intitulează „Despre câteva lozinci de care nici nu poți și nici n-ai cum să te atingi” (p. 259), tinerii pedepsiți fixează literele lozincilor pe pancarte (p. 316), Samuil vorbește de „vătaful ăsta peste lozinci” (p. 314), iar Mârțu se teme să nu-i „sară din opincă / direct în lozincă” un parvenit (p. 330). „Șterge-ți, tataie, lozinca / de la gură” (p. 295) — după „a-ți șterge laptele de la gură” — spune tot: lozinca e vârsta copilăriei politice, de care cel care vrea să trăiască trebuie să se lepede.

Procedeul e cel al teatrului epic: lozinca afișată sau scandată nu e decor, ci obiect de examinat, pus în fața publicului ca să fie judecat. Pancarta lui Șuvăilă, „MAI BINE NU VEDEȚI — NU AUZIȚI!” (p. 322), întoarce chiar lozinca împotriva ei. Vezi propaganda, INDICAȚIE.

Ludovic Filip — Ludovic Filip I (1773–1850), „regele burghez” al Franței (1830–1848), detronat de revoluția din februarie 1848 (p. 126).

LUMPEN — Prescurtare de la lumpenproletariat (germ. Lumpen „zdrențe”), termenul lui Marx pentru pătura declasată a orașelor — vagabonzi, cerșetori, oameni fără ocupație stabilă —, socotită fără conștiință de clasă și ușor de manipulat; „3 femei din lumpen” (p. 6).

Macondo — Satul imaginar din romanul lui Gabriel García Márquez «Un veac de singurătate» (1967), devenit emblema Americii Latine; compañero-ul, întrebat de unde e, răspunde „Din Macondo, señor” (p. 13).

mademoiselle — „Domnișoară” (fr.); MADEMOISELLE — una din confidentele poliției în «Europa...» (p. 110, 135–136, 138–141).

magnat — Om foarte bogat și influent în industrie, finanțe sau presă (p. 73).

mâinele — „Ziua de mâine”, viitorul (formă populară substantivată); Ala „știe tot numai ce e în legătură cu mâinele” (p. 406).

Maiorescu — Ioan Maiorescu (1811–1864) — cărturar ardelean, agent diplomatic al guvernului provizoriu muntean la Frankfurt în 1848 (p. 154).

Mamita — Mister Mamita Mundial Compañía — personaj-emblemă al capitalului străin (nord-american) din America Latină: „mămica mondială companie”, compania multinațională care finanțează și apoi abandonează dictaturile (p. 5) (p. 33, 52, 62, 75, 86).

mârâială — „A mârâi” se spune despre câinele care își arată nemulțumirea printr-un sunet înfundat, fără să latre și fără să muște; despre oameni, „a mârâi” înseamnă a bombăni, a-și mormăi nemulțumirea printre dinți. Paul Cornel Chitic face din substantiv un concept: mârâiala e critica rostită pe șoptite, în cerc închis — în bucătărie, în baie, în bancuri, la coada de la locuințe —, care ține locul atitudinii deschise și o face de prisos.

Cuvântul apare pentru prima oară în prologul piesei, în gura Primului citat, ca diagnostic: „Ai avut, adineaori, o mostră / de mârâială / care ține locul la toate” (p. 264). Apoi îl regăsim în toate registrele: muncitorii de pe lista de locuințe își spun unul altuia „Atunci nu mai mârâi” (p. 291); Samuil îi întreabă pe colegi dacă e mai bine „să vă închideți în baie / și să vă dați drumul la atâtea nemulțumiri, / mârâieli și proteste fără sens” (p. 338) și refuză să adune în el „înjurături / și mârâieli” (p. 345).

Finalul piesei îi dă formula definitivă. Actorii coboară printre spectatori și îi îndeamnă să spună „totul deschis”, să nu rămână „mâine același personaj mut”, să vină „încă o dată” în sală, „până se adeverește bănuiala / cum că al unsprezecelea din cele / zece păcate capitale / este, fără doar și poate, / mârâiala” (p. 395). Numărătoarea e voit strâmbă (tradiția creștină știe de șapte păcate capitale): mârâiala e păcatul în plus, cel pe care nimeni nu-l socotește păcat.

Critica vremii a citit titlul ca pe un diagnostic social. Mircea Ghițulescu scria în 1981 că titlul „are șansa să devină definiția lapidară a unei maladii sociale”: mârâiala, „defularea în particular și pe șoptite a simțului critic”, e „pusă în conflict cu atitudinea critică fățișă, demnă și constructivă” al cărei cavaler e Samuil Mușa (în «Mârâiala de Paul Cornel Chitic», 1981). Titlul piesei a dat și titlul volumului din 1982, care adună patru piese ale autorului scrise în anii ’70. Vezi ședință, Personajul mut.

marsilieze — „Marseilleza” (La Marseillaise) — cântecul de război scris de Rouget de Lisle în 1792, devenit imnul Revoluției franceze și al revoluționarilor europeni (p. 122).

mascara — Bătaie de joc, comedie de prost gust (tc. maskara) (p. 282).

Mazzini — Giuseppe Mazzini (1805–1872) — revoluționarul italian, întemeietorul „Tinerei Italii”, exilat la Londra, unde a creat împreună cu Ledru-Rollin și Kossuth Comitetul Democratic European (p. 179).

mein Gott — „Dumnezeule!” (germ.) (p. 113, 117, 137, 146).

MEREU PREZENTUL ÎN SCENĂ — vezi Personajul mut.

meseria se învață — Proverbul „Meseria se fură” — se învață privind la alții (p. 336).

meștere — Adresare familiară, ironică (p. 305).

Metternich — Klemens Wenzel Lothar von Metternich (1773–1859), diplomat renan intrat în serviciul Habsburgilor, a fost ministru de externe al Austriei din 1809 și cancelar de stat din 1821. După înfrângerea lui Napoleon, el a prezidat Congresul de la Viena (1814–1815), care a refăcut harta Europei, și a construit „sistemul Metternich”: echilibrul marilor puteri, Sfânta Alianță, intervenția împotriva oricărei revoluții, cenzura preventivă și poliția politică (Decretele de la Karlsbad, 1819). Timp de trei decenii, numele lui a fost sinonim cu Restaurația și cu reacțiunea.

Revoluția din Viena, izbucnită la 13 martie 1848, l-a silit să demisioneze chiar în aceeași seară și să fugă din oraș; a trăit în exil la Londra și Bruxelles și s-a întors la Viena în 1851, fără să mai aibă vreo funcție. Fuga lui a dat naștere unor legende populare și caricaturi — între ele aceea că ar fi scăpat ascuns sau deghizat ca spălătoreasă.

Actul I al «Europei...» pornește de la această legendă. Metternich e coborât dintr-un „portret de aparat” pictat de Thomas Lawrence; sub lumina spotului, „frumosul bărbat se arată a fi îngrozitor de bătrân, o mumie încăpățânată să trăiască” (p. 111). Adus „pe o podea de scânduri” (p. 112) ca să-și rejoace căderea, cu o spălătoreasă care îi repetă gesturile ca o oglindă, el rostește maximele doctrinei lui — „A conserva înseamnă a acționa!” (p. 124) —, se declară chiar „socialist” (p. 123) și, înainte de a fugi, își asmute „cățeaua” Europa asupra revoluționarilor: „Europa, cățea, aport” (p. 132) — de aici titlul piesei.

Metternich dispare din piesă după actul I, dar sistemul lui continuă fără el: actorul care îl joacă îi joacă și pe guvernatorul Wolgemuth și pe Johannes Kajony (p. 109), iar poliția lui von Bach și a lui Schwarzenberg îl vânează pe Bălcescu cu aceleași metode. Vezi revoluției pașoptiste, aport, spălătoreasă.

micului caporal — „Micul caporal” (fr. le petit caporal) — porecla dată lui Napoleon Bonaparte de soldații săi (p. 120).

Mierda — „Rahat!” (sp.) — înjurătura care revine în gura lui Corales și a compañero-ului (p. 27, 44, 86, 98, 105).

Miliția — Poliția din România comunistă, înființată în 1949; strigătul lui Țânțu „Huliganul! Miliția!” (p. 302) arată mecanismul acuzației fabricate.

Moarte tiranilor — Lozinca revoluționară (fr. Mort aux tyrans!) din Revoluția franceză, strigată de Revolutul Ö (p. 156).

mobilizatoare — „Mobilizator” — care îndeamnă la acțiune; clișeu al discursului oficial („chemări mobilizatoare”, „îndemnuri mobilizatoare”) (p. 355); în final, vorbitorii se adresează unul altuia „mobilizator” (p. 393).

Momio Cabrón — Numele liderului democrat-creștin din «Schimbarea la față»: momio (în Chile, „mumie”) — porecla dată de stânga, în anii Unității Populare (1970–1973), conservatorilor; cabrón (sp.) — „țap”, „încornorat”, înjurătură. De aici scandarea „Mumie, codoașă! / Cornută fără boașe!” (p. 39–40) (p. 6, 60).

Monopolismul internațional — În vocabularul marxist, dominația marilor monopoluri (trusturi, companii multinaționale) asupra economiei țărilor sărace — trăsătură a imperialismului după Lenin («Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului», 1916) (p. 35).

muchachos — „Băieți” (sp.) (p. 103).

muraliști — Muralism — pictură monumentală pe ziduri, cu mesaj politic (muraliștii mexicani Diego Rivera, José Clemente Orozco, David Alfaro Siqueiros); în Chile, brigăzile de tineri comuniști „Ramona Parra” au pictat lozincile Unității Populare pe zidurile orașelor (p. 72).

muscali — (Pop.) ruși — trupele țarului intrate în Principate în 1848 și în Transilvania în 1849 (p. 205, 206, 238).

muștiucul — Muștiuc (germ. Mundstück) — capătul țigării sau al țigaretei care se ține în gură; aici, vârful tăiat al țigării de foi, aruncat ca o pomană (p. 47).

Nabab — Om foarte bogat (de la titlul guvernatorilor din India mogulă, nawab) (p. 358).

năpârstocule — „Năpârstoc” — om mic de statură; insultă disprețuitoare (p. 298, 319).

Napoleon — Napoleon I Bonaparte (1769–1821), împăratul francezilor, cu care Austria a purtat războaie între 1796 și 1815 (p. 145, 146).

năsălie — Targă pe care se duce mortul la groapă (p. 253).

Neantagoniste — În doctrina marxist-leninistă, contradicțiile „neantagoniste” sunt cele „din sânul poporului”, care nu țin de lupta de clasă și se rezolvă „prin muncă politică”, spre deosebire de cele „antagoniste”, ireconciliabile. Citații promit să le „boteze” astfel „după ce vor fi rezolvate” (p. 260) — eticheta liniștitoare pusă dinainte oricărui conflict real.

neică — Adresare populară către un bărbat mai în vârstă (p. 325).

Nevski — Ordinul Sfântul Alexandru Nevski — ordin rusesc înființat în 1725, dat de țar marilor demnitari străini; Folticska i-l anină lui Metternich alături de Lâna de Aur (p. 112).

Niet — „Nu” (rus. нет) (p. 213).

nivelul nostru de trai — „Creșterea continuă a nivelului de trai” — lozincă permanentă a planurilor cincinale; în fața patului, scaunului și cuierului lui Samuil, Capalb constată că averea lui „face de râs / toate afirmațiile despre / nivelul nostru de trai” (p. 354).

nomina odiosa — Din zicala latină nomina sunt odiosa, „numele sunt odioase” — e mai bine să nu dai nume (p. 134).

nota bene — „Notați bine!” (lat.) — formulă de atragere a atenției (p. 135).

noul organism — „Organism” — organ de conducere colectivă (consiliu, comitet, comisie); „noul organism” și „noul cadru organizat” (p. 389, 392) sunt soluția de birou a finalului: nimic nu se schimbă, doar structura primește alt nume.

o diplomă de onoare — Diplomă acordată „fruntașilor în muncă” și colectivelor evidențiate în întrecerea socialistă; alături de primele bănești, formă de recompensă simbolică (p. 294).

OAMENII ORDINII — Personaj colectiv: forțele de represiune ale lagărului — poliție, militari, paramilitari —, conduse de colonelul Santiago și de generalul Corales (p. 7, 11–13, 15–16, 18–19, 32, 38, 41, 44 etc.).

obezile — Obezi — butuci în care se prindeau picioarele osândiților; cătușe (p. 161).

Oda Bucuriei — Finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven (1824), pe versurile poemului lui Schiller (p. 234).

om nou — „Omul nou” e una din temele constante ale ideologiei comuniste, de la revoluția rusă încoace: socialismul nu schimbă doar economia, ci produce un tip uman nou, eliberat de „rămășițele trecutului” — individualism, religie, spirit mic-burghez. În România, tema a devenit centrală după „tezele din iulie” 1971 și în Programul P.C.R. din 1974, care punea printre sarcinile partidului „formarea omului nou”, constructor conștient al socialismului, devotat colectivului și cu o înaltă conștiință socialistă.

«Mârâiala» pune formula în scena cea mai prozaică: brigada de lămurire cară în casa lui Samuil „obiectele mobile, cele necesare locuinței lui”, ca să citească „în ele cine este Samuil ăsta” (p. 353). Se găsesc doar un pat, un scaun și un cuier — „Averea lui particulară / la atât se ridică” (p. 354). Capalb e consternat: asta „face de râs / toate afirmațiile despre / nivelul nostru de trai” și cere să se aducă „un televizor, o vitrină cu bibelouri, / un covor”, „o dovadă grăitoare / de prosperitate materială”, pentru că „nu putem vorbi despre un om nou / care nu are aia, nu are aia. / Care nu are de toate” (p. 354–355).

Ironia e dublă. Omul nou al propagandei, definit prin conștiință, se dovedește definit prin obiecte de confort mic-burghez; iar singurul personaj care trăiește ascetic și cinstit, după morala proclamată, e tocmai cel pe care colectivul îl socotește „parazit” și dușman. Vezi vitrină cu bibelouri, împroprietărești, brigada de lămurire.

operetă — Spectacol muzical ușor, cu dialog vorbit, arii și dansuri; „turist de operetă” (p. 310) — personaj de carton, fals și pitoresc.

ordinator — Calculator electronic (fr. ordinateur); Samuil, fost „ciocănar”, lucrează acum cu creierul „și la ordinator” (p. 309).

ordinea de zi — Lista punctelor de discutat într-o ședință, propusă de prezidiu și votată la deschidere; ce nu e pe ordinea de zi nu se poate discuta. „Încrederea câștigată / nu poate fi niciodată înscrisă pe ordinea de zi / ca o sarcină rezolvată” (p. 263).

orș’ce — „Orișice” — formă populară a lui „orice” (p. 392).

ortodoxă — „Ortodox” — în limbajul stângii, credincios liniei oficiale (moscovite) a partidului comunist, în opoziție cu gheriliștii, guevariștii și troțkiștii (p. 82, 84).

Owen — Robert Owen (1771–1858) — industriaș și reformator galez, părintele socialismului cooperatist; alături de el, Metternich îi pomenește pe Pierre-Joseph Proudhon (1809–1865) și Louis Blanc (1811–1882), socialiști francezi (p. 123).

păcate capitale — Cele șapte păcate de căpetenie ale tradiției creștine (mândria, iubirea de arginți, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia, lenea). Finalul «Mârâielii» vorbește de „zece păcate capitale” și adaugă al unsprezecelea: mârâiala (p. 395).

pâinea statului — „A mânca pâinea statului (degeaba)” — reproș oficial adus celor socotiți nerecunoscători față de statul care i-a școlit și îi plătește (p. 280).

Palermo — Capitala Siciliei, unde a murit Nicolae Bălcescu, la 29 noiembrie 1852 (p. 255).

Palmerston — Henry John Temple, viconte Palmerston (1784–1865) — ministru de externe (1846–1851) și apoi prim-ministru al Marii Britanii (p. 177).

pământului pârjolit — „Tactica pământului pârjolit” — distrugerea a tot ce i-ar putea folosi inamicului (recolte, sate, poduri), la retragere; legată mai ales de Rusia (1812, 1941) (p. 64).

pandaliile — „A o apuca pandaliile” — a face o criză de nervi, a se purta ca un nebun (p. 304).

panicard — Cuvânt format după fr. paniquard („alarmist”): „țipă isteric și panicard” — cuprinse de panică (p. 65).

pansovietism — Cuvânt format după „panslavism”: ambiția Uniunii Sovietice de a-și întinde dominația peste lume — acuzația obișnuită a dreptei împotriva partidelor comuniste (p. 61).

panteonul — Panteon (gr. „al tuturor zeilor”) — templul tuturor zeilor; apoi monument în care sunt înmormântați oamenii iluștri ai unei națiuni; aici, „panteonul de eroi ai comuniștilor” (p. 98).

para chioară — „Nici o para chioară” — nimic; para — monedă turcească măruntă (p. 205).

parazitului — „Parazit social” — eticheta oficială pentru cel care nu muncește; legea din 1976 privind încadrarea în muncă a persoanelor apte sancționa „parazitismul”. Capalb îl numește așa pe Samuil, care și-a refuzat salariul (p. 297–298).

pârnaie — Argou: închisoare (p. 329).

parvenit — Om ajuns la o situație nemeritată, care își uită originile (p. 339).

pas de deux — „Pas în doi” (fr.) — în balet, dansul unei perechi; aici, pasul schițat de fetele brigăzii artistice (p. 282).

Pater noster — Lat. „Tatăl nostru” — primele cuvinte ale rugăciunii domnești în latină; FEȚELE DE PORȚELAN formează o procesiune cântându-l (p. 62).

Patria o muerte — „Patria sau moartea” — lozinca revoluției cubane, lansată de Fidel Castro la 5 martie 1960; compañero-ul o strigă când „n-avem încotro” (p. 99).

pe linie de — „Pe linie de partid”, „pe linie de sindicat”, „pe linie de U.T.C.” — formula prin care o sarcină sau o răspundere venea pe una din structurile oficiale; Suzana, rămasă fără complement, o repetă în gol: „m-am / ținut de sarcini pe linie de / și pe linie de” (p. 384). „Linia” e linia partidului, orientarea oficială: „pe alături de linie” (p. 268), „l-au adus pe / linia bună” (p. 316).

pe șleau — Pe față, direct (p. 361).

Peking — Forma veche a numelui capitalei Chinei (azi Beijing); Havana, Moscova și Peking — cele trei centre ale comunismului mondial, acuzate de junte că plătesc gherilele (p. 52).

pensate — Despre sprâncene: subțiate prin smulgere cu penseta (p. 379).

PENSIONATUL PE CAZ DE BOALĂ — Pensionar pe caz de boală — salariat scos la pensie de invaliditate înainte de vârsta legală; în «Postfață», un veteran tuberculos, figură a vechii puteri, care moare la masa de sărbătoare și e sprijinit, mort, în fereastră (p. 398, 424–432).

personajul colectiv — În teoria teatrului, „personajul colectiv” e grupul care acționează și vorbește ca o singură entitate: corul tragediei grecești, mulțimea din dramele istorice, „poporul” din teatrul politic al secolului XX. Critica realist-socialistă a făcut din el un ideal: în locul eroului individual, „colectivul” — de muncă, de luptă — ca adevăratul protagonist al operei.

Volumul lui P. C. Chitic e plin de asemenea personaje. În «Schimbarea la față», FEȚELE DE PORȚELAN (înalta societate) și OAMENII ORDINII (aparatul represiv) sunt două trupuri colective care se înfruntă cu masa compañeros-ilor și cu „populația scenei” (p. 5–6); în «Europa...», CONFIDENȚII alcătuiesc corul informatorilor (p. 221–227); în «Mârâiala», CITAȚII sunt un grup cu mai multe guri.

În «Mârâiala» termenul e luat în râs chiar în prolog. Al cincilea citat întreabă dacă „personajul colectiv este și el prezent” (p. 265); al treilea cere aplauze „prelungite”: „Așa se manifestă el: personajul cu / foarte prea multe capete!” (p. 266); primul hotărăște: „O să fim noi personajul colectiv — / care cum o putea...” (p. 266), iar al doilea se miră că, la un singur cuvânt, „ne-au și împărțit rolurile și recuzita” (p. 267). Colectivul se proclamă personaj ca să-și ia dreptul de a-l judeca pe Samuil: „Noi, ăștia, suntem / personajul colectiv / și va trebui să trăim cu toții suferințele lui” (p. 267).

Formula închide, de fapt, opoziția piesei: în fața „personajului colectiv” stă individul care spune „NU”, iar dincolo de amândoi, „personajul mut”, publicul, pe care finalul îl cheamă să iasă din tăcere. Vezi colectiv, Personajul mut, CITATUL ESCORTAT.

Personajul mut — Personaj care e pe scenă, dar nu rostește nicio replică. În lista de personaje a «Mârâielii» autorul trece astfel PUBLICUL (p. 258): spectatorii sunt tratați ca participanți tăcuți la ședința înscenată, iar finalul le cere să nu rămână „mâine același personaj mut” (p. 395). Un personaj mut, alegoric, e și MEREU PREZENTUL ÎN SCENĂ din «Postfață sau Liniște de sărbători!» (p. 398–433), intrusul pe care toți îl văd și pe care nimeni nu-l poate da afară.

pete în soare — „A căuta (a vedea) pete în soare” — a căuta cusururi și acolo unde (se presupune că) nu sunt; în limbajul oficial, reproșul adus oricui semnala neajunsuri (p. 261).

pezevenghi — Om viclean, șiret (tc. pezevenk) (p. 425).

plaivaz — (Reg., Transilvania) creion (din germ. Bleiweiß); „plaivaz tricolor” (p. 134).

plenar — Pe deplin, din plin (p. 408).

ploșniță — Insectă parazită; figurat, om care trăiește pe spinarea altuia (p. 331).

Pluralismul politic — Coexistența mai multor partide în competiție legală — „calea chiliană spre socialism” a lui Allende, prin alegeri și instituții, opusă căii armate a gherilei (p. 100).

Pluralul majestății — Folosirea pluralului „noi” de către suverani când vorbesc despre ei înșiși (lat. pluralis maiestatis) (p. 117).

polcă — Dans vioi în doi timpi, de origine cehă, la modă în toată Europa din anii 1840 (p. 139).

policarii — Policar — degetul mare (lat. pollex) (p. 166, 216, 224).

politikie — Formă disprețuitoare, populară, pentru „politică”: intrigă, tertip (p. 207).

Polizeistaat — „Statul polițienesc” (germ.) — aici personificat: Consilierul i se adresează direct (p. 147).

POPULAȚIA SCENEI — Formula autorului pentru figurația din «Schimbarea la față» (p. 6): omul fără brațe, mâniatul, femeile din lumpen, mamele, muncitorii, indienii — mulțimea anonimă a victimelor, care dă lagărului chip omenesc.

porta voce — „În porta voce” — la portavoce (it. portavoce „megafon”): compañero-ul strigă printr-o pâlnie de vorbit (p. 60).

portret de aparat — Portret de ceremonie (după fr. portrait d’apparat): personajul, în mărime naturală, în costum de gală, cu însemnele rangului. Din rama unui asemenea portret, „precum e cel semnat de pictorul Thomas Lawrence”, coboară Metternich în actul I (p. 111).

Postfață — vezi Liniște de sărbători.

potemkinada — Înscenare, decor fals menit să ascundă realitatea (după „satele lui Potemkin”) (p. 148).

potlogărie — Înșelătorie, faptă necinstită măruntă (p. 329).

precepte — Reguli de purtare, învățături (p. 403).

premiză — Formă veche și populară pentru „premisă”, curentă în limbajul ședințelor: „Această premiză și în același timp concluzie...” (p. 261).

preopinentul — Preopinent — cel care a vorbit înainte în dezbatere; antevorbitor (p. 115).

Principatele — Principatele dunărene (române) — Moldova și Țara Românească, sub suzeranitate otomană și protectorat rusesc (p. 149, 152, 178, 220, 228, 241, 249, 253).

principial — „Pe poziții principiale”, „a vorbi principial” — clișeu de ședință: fără considerente personale, în numele principiilor partidului (p. 385); „o greșeală de principiu, / care între timp s-a pensionat” (p. 387).

privațiunea de libertate — Termen juridic: lipsirea de libertate, închisoarea (p. 337).

procuratură — Procuratura — parchetul în România comunistă (Procuratura R.S.R.), organul care urmărea penal (p. 304).

prohab — Șliț (la pantaloni) (p. 358).

prolog — Partea de început a unei piese, care o prezintă sau îi anunță tema, rostită uneori direct către public. «Mârâiala» are „un prolog și cinci acte” (p. 257); prologul ei, „Despre câteva lozinci de care nici nu poți și nici n-ai cum să te atingi” (p. 259–275), îi prezintă pe citați și pe Samuil Mușa și pune la cale ședința înscenată.

Pronia — Pronie — providența divină (gr. pronoia) (p. 192).

propaganda — Răspândirea organizată a ideilor unui partid sau ale unui stat. În «Schimbarea la față», „propaganda comunistă” e sperietoarea juntei (p. 27, 32, 46, 91); în «Mârâiala», „propaganda aia vizuală” (p. 316) e cea din întreprinderi: panouri, pancarte, lozinci și gazete de perete, organizate de secțiile de „propagandă și agitație” ale partidului.

propaganzi — Plural învechit al lui «propagand» — propagandist, agitator politic (p. 114, 142, 174, 234).

Puchner — Anton von Puchner (1779–1852) — generalul comandant al trupelor imperiale din Transilvania în 1848–1849 (p. 194); „unchiul Puch” din actul III, „generalul” Adelmuzei, e identificat de Johannes cu el.

Punem noi șaua — „A pune șaua pe cineva” — a-l supune, a-l lua în stăpânire (p. 281).

Punta Arenas — Oraș în extremul sud al statului Chile, pe strâmtoarea Magellan; după lovitura din 1973, insula Dawson, din apropiere, a fost lagăr pentru miniștrii și conducătorii Unității Populare (p. 43).

Pupak — Funcționarul polițienesc al «Europei...», care îi cercetează pe suspecți și primește rapoartele confidenților despre Bălcescu (p. 157, 182, 213, 221–222, 224, 234, 236, 243 etc.).

puși la zid — „A pune la zid” — a executa prin împușcare; figurat, a înfiera public (p. 315).

quechua — Limbă amerindiană vorbită în Anzi (Peru, Bolivia, Ecuador), limba Imperiului incaș; un frate al văduvei „știe limba quechua și vrea să traducă / din Marx” (p. 29).

rabat — Reducere, scăzământ; „a face rabat de la calitate” — clișeu al limbajului economic oficial despre „calitate și eficiență” (p. 278).

reacționară — „Reacționar” — potrivnic progresului; în limbajul comunist, dușman de clasă al socialismului: „Provocare reacționară!” (p. 318). În «Schimbarea la față», cuvântul circulă în ambele tabere (p. 57, 73, 85).

realitatea socialistă — Formula oficială pentru viața din socialism, pe care critica avea voie s-o „îmbunătățească”, nu s-o pună la îndoială; Samuil e acuzat că „îmbăloșează realitatea socialistă” (p. 339).

recamier — Sofa joasă, cu un capăt ridicat, numită după doamna Juliette Récamier (p. 194, 198, 202).

recuzita — Recuzită — totalitatea obiectelor mobile folosite de actori în spectacol (arme, scrisori, vase, scaune). Citații își împart „rolurile și recuzita” ședinței (p. 267); figurat, „crime și torturi — recuzita electorală a partidelor burgheze” (p. 66).

reeducare — În limbajul regimurilor autoritare, „îndreptarea” prin constrângere a celor cu alte convingeri politice: detenție, tortură, umilire, declarații de lepădare. Piesa răstoarnă termenul, cunoscut din închisorile comuniste (Pitești, 1949–1952), și îl pune în gura unei dictaturi anticomuniste: „lagăr politic ambulant, de reeducare” (p. 7–8, 27).

referințe — „Referințe” (caracterizări) despre cineva, cerute vecinilor, colegilor sau organizației de partid de serviciul de cadre sau de alte autorități; Colocatara le dă bucuroasă (p. 358).

reflector — Proiector puternic de lumină; în «Schimbarea la față» el „patrulează peste gradene” ca un far de lagăr (p. 9) și se aprinde asupra publicului (p. 9, 24, 279).

Renegatule — „Renegat” — cel care se leapădă de credința (de partidul) lui; insultă politică de tip stalinist (p. 344).

REPETIȚIE GENERALĂ — Repetiția generală — ultima repetiție a unui spectacol înainte de premieră, jucată în condiții de reprezentație. Titlul părții a II-a din «Schimbarea la față» („Repetiție generală — greșeală cu greșeală”, p. 5, 28) face din represiune un spectacol pus la punct până la ultimul gest.

replica — Ceea ce spune un personaj atunci când îi vine rândul în dialog; „cine spune replica următoare?” (p. 260) — citații din «Mârâiala» par actori care și-au uitat textul ședinței (p. 78, 80, 94, 160, 203, 205, 207, 221 etc.).

revoluției pașoptiste — „Pașoptist” vine de la „patruzeci și opt”: revoluțiile din 1848, numite și „primăvara popoarelor”. Valul a pornit de la Paris, unde revoluția din februarie l-a detronat pe regele Ludovic Filip și a proclamat Republica a II-a, și s-a întins în câteva săptămâni la Viena (13 martie), Berlin, Pesta, Praga, Milano, Veneția. Revoluționarii cereau constituții, libertatea presei, desființarea iobăgiei și, în imperiile multinaționale, drepturi pentru națiuni.

În Țările Române, revoluția a izbucnit în Moldova (martie), în Transilvania (Adunarea de la Blaj, mai) și în Țara Românească (Proclamația de la Islaz, iunie), unde un guvern provizoriu a condus țara până în septembrie, când trupele otomane și rusești au ocupat Bucureștiul. În Transilvania, conflictul dintre români și revoluția maghiară a dus la războiul civil din 1848–1849, în care Avram Iancu a apărat Munții Apuseni; încercarea de împăcare româno-maghiară, mijlocită de Nicolae Bălcescu în vara lui 1849, a venit prea târziu, iar intervenția armatelor țarului a pus capăt revoluției maghiare.

«Europa, aport — viu sau mort!» urmărește revoluția și urmarea ei: căderea lui Metternich în martie 1848 (actul I), apoi „anul 50 și apoi 52” (p. 134), anii exilului și ai represiunii, în care birocrația și poliția habsburgică — Wolgemuth, von Bach, Schwarzenberg, confidenții — îi urmăresc pe exilați prin toată Europa. Revoluția apare ca „tablou vivant” al studenților, proletarilor și burghezilor (p. 125–133), ca „Moarte tiranilor!” al revoluționarului devenit informator (p. 156) și ca „libertate, egalitate, fraternitate!” (p. 232).

Piesa e o comedie a represiunii, nu a revoluției: învinșii sunt absenți, iar învingătorii se dovedesc ridicoli în neputința lor de a prinde un om. Criticii au observat anacronismele voite („statul Austro-Ungar”, „dizidenți”, „intelighenție”), care fac din Viena anilor 1850 o oglindă a altor state polițienești. Vezi Metternich, Bălcescu, von Bach.

REVOLUTUL Ö — Personaj inventat: revoluționarul de paradă devenit informator al poliției, cu nume redus la o vocală (p. 109, 156, 165).

ridichea — „A-i freca cuiva ridichea” — a-l certa, a-l necăji necontenit (p. 291).

riposta spontană — Formulă oficială pentru „reacția maselor”, de fapt organizată de sus: Caina numește „ripostă spontană a colectivului” îmbrâncirea lui Samuil de către tineri (p. 317).

rocada — Mutare de șah în care regele și turnul își schimbă locurile; figurat, schimbare de roluri între doi oameni (p. 350).

Să învingem — Salutul Pensionatului (p. 424) — reflexul unei lozinci de luptă („Vom învinge!”) al vechii generații.

sabotori — Acuzați de distrugerea intenționată a producției — capăt de acuzare tipic al proceselor politice din anii ’50; Samuil se vede „piua-ntâi / într-o promoție de sabotori” (p. 325).

salariul vital — Calc după sp. sueldo vital: salariul minim legal, socotit necesar traiului, din legislația chiliană; cuvânt de campanie electorală pe care îl folosesc toate taberele (p. 40, 41, 85).

samavolnice — Arbitrare, făcute după bunul plac (p. 308).

Samuil Mușa — Eroul «Mârâielii», „citatul escortat” (p. 258, 265, 268, 275, 279, 310, 338, 356 etc.): un om cinstit care refuză să fie plătit pentru o muncă doar mimată, spune „NU” în ședință și e strivit de ierarhia întreprinderii prin brigada de lămurire, zvonuri și izolare. Numele lui se pretează la jocul „strâns cu u-șa” (p. 296).

Santa Maria — „Sfântă Marie” (sp. Santa María) — invocarea Fecioarei Maria (p. 25); „Santa nuestra” (p. 46).

Santiago — Colonelul Santiago — „comandant al OAMENILOR ORDINII” (p. 5), executantul ordinelor lui Corales; numele e și al capitalei statului Chile (p. 29–30, 42, 70, 84, 88, 98).

sarcină — În limbajul de partid: însărcinare „trasată” de organele superioare și „îndeplinită” de cei de jos (p. 98, 102, 263, 269, 289, 298, 300, 315 etc.) — „sarcină politică / trasată” (p. 269), „Așa mi s-a trasat sarcina” (p. 315), „sarcini culturale” (p. 289), „sarcini pe linie de...” (p. 384). Aceeași formulă o folosesc gherilele și comuniștii din «Schimbarea la față»: „a supraviețui / devine pentru fiecare / o sarcină politică de fiecare zi” (p. 98).

Șase! — Argou: „atenție, vine cineva!” — semnalul celui care stă de pază (p. 267); „Pst! șase! Vine Samuil!” (p. 359).

Scenă centrală — Scena centrală e locul de joc așezat în mijlocul sălii, cu publicul de jur împrejur — fr. théâtre en rond, engl. theatre in the round. Forma e foarte veche (cercul de joc popular, arena), iar secolul XX a reluat-o programatic, ca reacție la „cutia italiană”, scena cu ramă a decorului iluzionist. Paul Cornel Chitic, scenograf și teoretician al scenografiei, i-a consacrat un capitol în «Teatrul obiectelor» (1982; vezi articolul scena centrală din ediția acelei cărți, în această serie).

Ca dramaturg, el a scris «Schimbarea la față» chiar pentru o asemenea scenă: didascalia de început cere „Scenă centrală” și „amenajările sumare ale unui lagăr ambulant pentru deținuți politici” (p. 7). Spectatorii sunt „introduși în sala de spectacol numai în grupuri”; OAMENII ORDINII „rup biletele, numără capetele de spectatori, înregistrează numărul, despart grupurile spontane sau perechile și-i repartizează în două convoaie care sunt mânate pe scenă” (p. 7). Publicul e apoi „înghesuit în mijlocul scenei” (p. 11), iar torționarii trec de la un spectator la altul (p. 12); un compañero e „prins în public” și scos în fața generalului (p. 12).

Mircea Iorgulescu nota că piesa „a fost scrisă pentru scenă centrală” și că între spectator și scenă „se naște un raport nou”; Artur Silvestri vedea aici „ideea dramaturgului despre moderna purificare prin agresiune”: „el a lărgit scena și i-a pus pe torționari să circule printre spectatori” (în «Teatrul participării» și «Dramaturgia lui Paul Cornel Chitic», în volumul «Despre Paul Cornel Chitic» din această serie).

Celelalte piese ale volumului urmează aceeași direcție, cu alte mijloace: «Mârâiala» vorbește de „locul de joc” și de ieșirile lui (p. 353, 377), îl trece pe PUBLIC în lista personajelor și își coboară actorii, în final, printre spectatori (p. 393–395). Vezi gradene, lagăr ambulant, Personajul mut.

Schimbarea la față — Prima piesă a volumului (p. 5–108), „piesă în patru părți”: un lagăr politic ambulant de „reeducare” într-o țară latino-americană după o lovitură militară; publicată în revista «Teatrul» (nr. 2/1978). Titlul trimite la praznicul creștin al Schimbării la Față (Transfigurarea lui Hristos pe muntele Tabor, Matei 17, 1–9), întors ironic: în lagăr, oamenii sunt „transfigurați” prin tortură și „reeducare”.

Schönbrunn — Palatul de vară al Habsburgilor, la marginea Vienei (p. 139).

sclerozat — Rămas în urmă, înțepenit în idei vechi (p. 315).

Scrântitule — „Scrântit” — sărit de pe fix, nebun (p. 426).

secera și ciocanul — Emblema comunismului (unirea țăranilor și a muncitorilor), adoptată de Rusia Sovietică în 1918 și apoi de partidele comuniste (p. 40, 53).

ședință — Ședința a fost forma de viață publică cea mai răspândită în România socialistă: adunarea obligatorie a membrilor unei organizații de partid, de sindicat sau de U.T.C., a unui colectiv de muncă sau a locatarilor unui bloc. Avea un ritual fix — prezidiul, ordinea de zi votată la deschidere, înscrierile la cuvânt, darea de seamă, critica și autocritica, propunerile, votul deschis prin ridicarea mâinii („Cine este pentru? Cine este contra? Se abține cineva?”) și „măsurile” — și un limbaj propriu, plin de formule gata făcute.

«Mârâiala» e construită întreagă pe acest ritual. Subtitlul o numește „Deturnare de la o ședință înscenată într-un prolog și cinci acte” (p. 257): personajele sunt „citați” — chemați la ședință —, iar protagonistul e „citatul escortat” (p. 258). Toate formulele sunt acolo: ordinea de zi și „sarcina rezolvată” (p. 263), „Înscrie-te la cuvânt” (p. 267), „judecata publică” (p. 269), formula votului (p. 379), autocritica (p. 385), acordul cu „antevorbitorii” (p. 394).

Nucleul conflictului e un vot. Samuil Mușa povestește: „Cine a spus NU? În ședință / după ce nu știu care a zis / că propunerea e justă [...] eu am fost cel care am zis — / NU” (p. 339). Într-o lume în care propunerile treceau „în unanimitate”, votul contra e gestul de neiertat, din care decurg brigada de lămurire, zvonurile, izolarea și, în final, o nouă ședință care rezolvă totul pe hârtie: Capalb își face autocritica, se înființează un „nou organism”, un „cadru organizat” (p. 385–392), iar adevărul lui Samuil rămâne nerecunoscut.

Ultima scenă împinge ședința dincolo de rampă: vorbitorii „se adresează mobilizator” unii altora și coboară, pe rând, printre spectatori (p. 393–395), iar publicul — „personajul mut” al listei de personaje — e chemat să ia cuvântul. Sala de teatru devine sală de ședință; ceea ce Mircea Iorgulescu a numit „teatrul participării”. Vezi autocritica, Personajul mut, mârâială.

Seghedin — Szeged (Ungaria), unde în iulie 1849 s-a încheiat, prin mijlocirea lui Bălcescu, „proiectul de pacificare” româno-maghiar (p. 144, 184, 223, 239).

señor — „Domnule” (sp.); señora „doamnă”, señores „domnilor” (p. 6, 13–14, 18–25, 27, 30–31, 33, 36–37, 39 etc.). Formula prin care victimele se adresează călăilor („No, señor. [...] Si, señor”, p. 13) și politicienii puternicilor; SEÑORA 1 și SEÑORA 2 sunt doamnele din înalta societate, văduve și soții de generali.

sfanți — Sfanț — monedă austriacă de argint de 20 de creițari (germ. Zwanziger) (p. 248).

Sfintei Alianțe — Sfânta Alianță — pactul încheiat la Paris în 1815 între Rusia, Austria și Prusia, instrumentul lui Metternich împotriva mișcărilor liberale și naționale (p. 120).

sindrofie — Petrecere, reuniune mondenă (gr. syntrophia) (p. 116).

singur cuc — Expresie: complet singur (p. 402).

Sir — „Domnule” (engl.), titlul cavalerilor englezi, folosit servil de Corales și Momio față de Mamita, capitalistul anglo-saxon („Sir Mamita”, p. 33); „Sir, Herr, monsieur, señor” (p. 36) — „domnule” în patru limbi (p. 32–33, 36–37, 48, 55, 62, 73–74, 87, 178–179).

șir indian — „În șir indian” (după fr. en file indienne) — unul după altul, într-un singur rând (p. 107).

spălătoreasă — Motivul actului I: legenda, de circulație populară și în caricaturile vremii, potrivit căreia Metternich ar fi scăpat din Viena, în martie 1848, deghizat în spălătoreasă sau ascuns într-un coș de rufe; în piesă, SPĂLĂTOREASA e dublura lui comică (p. 111, 127).

sporadic — Rar, din când în când (p. 385).

spotul — Spot (engl. spot) — proiector cu fascicul îngust, care luminează un singur punct al scenei. „Sub spotul aflat în crescendo”, chipul lui Metternich din tablou se arată „o mumie încăpățânată să trăiască” (p. 111).

stârpitură — Ființă pipernicită, slabă; insultă (p. 427–428, 431).

Statele Unite ale Dunării — După înfrângerea revoluțiilor din 1848–1849, o parte din emigrația revoluționară a Europei Centrale și Răsăritene a căutat o soluție la conflictele naționale care o slăbiseră: o federație sau confederație a popoarelor dunărene, liberă atât de Austria, cât și de Rusia și de Imperiul Otoman. Formula „Statele Unite ale Dunării” trimitea, explicit, la modelul american.

Nicolae Bălcescu a fost unul din susținătorii acestei idei. În exil, în 1850–1851, în corespondența cu emigrația maghiară și cu ceilalți exilați români, el a schițat proiectul unei confederații a românilor, maghiarilor și slavilor de sud, în care fiecare națiune să-și aibă autonomia; ideea a fost reluată, în alte forme, de Kossuth în proiectul lui de confederație dunăreană din 1862.

În «Europa, aport — viu sau mort!», proiectul apare doar prin ochii poliției. Pentru funcționarii habsburgici, el e capul de acuzare suprem: Bălcescu sfidează „ordinea imperială / din Europa... / Prin intenția lui criminală / de a-i uni pe românii din Principate / cu sârbii și ungurii / în Statele Unite ale Dunării” (p. 228). Ideea unei Europe a popoarelor libere, pe care aparatul imperial o socotește crimă, e contrapunctul titlului: Europa e, pentru Metternich și urmașii lui, doar „cățeaua” asmuțită asupra revoluționarilor. Vezi Bălcescu, Kossuth.

stenic — Care dă putere, tonifiant (opus lui „astenic”) (p. 402).

sufertaș — Vas cu mai multe compartimente suprapuse, cu mâner, în care muncitorii își duceau mâncarea la lucru (p. 325).

sun of a bitch — Engl. son of a bitch (în carte «sun»), „fiu de cățea” — înjurătură (p. 180).

tabac — Tutun de prizat (germ. Tabak) (p. 156).

tabloul vivant — Tablou viu (fr. tableau vivant) — grup de actori care alcătuiesc, nemișcați și tăcuți, o scenă pictată sau o alegorie. În actul I din «Europa, aport — viu sau mort!», „tabloul vivant al revoluției” — studenți, proletari și burghezi încremeniți — se însuflețește la semnul lui Folticska și încremenește din nou (p. 125–133).

țăcălie — Bărbiță mică și ascuțită; „chel și cu țăcălie” — portretul clasic al lui Lenin (p. 93).

tactica franceză din Alger — Aluzie la războiul din Algeria (1954–1962) și la „Bătălia Algerului” (1957), când parașutiștii francezi au folosit sistematic tortura și „cartografierea” populației; metodele au fost apoi predate armatelor latino-americane (p. 50).

tărășenia — Familiar: încurcătură, poveste neplăcută, afacere dubioasă (p. 265, 368, 404).

Târâtură — Om de nimic, ticălos (p. 344).

taroc — Joc de cărți foarte răspândit în Austria (germ. Tarock) (p. 160).

tataie — Familiar, ironic: „bătrâne”, adresare către Samuil Mușa (p. 291, 294–295, 326, 342, 359, 391).

tăvăleală — „A fi luat la tăvăleală” — a fi chinuit, hărțuit (p. 369).

tehnocrației — Tehnocrație — conducerea societății de către specialiști (ingineri, economiști, manageri), în numele eficienței și deasupra opțiunilor politice; aici, argumentul capitalului străin împotriva revendicărilor muncitorești (p. 38).

Telecky — László Teleki (1811–1876) — conte maghiar, reprezentantul guvernului revoluționar al lui Kossuth la Paris, apoi exilat; Bălcescu a purtat cu el corespondență despre confederația dunăreană (p. 179).

tevatură — Gălăgie, ceartă (p. 423).

Thomas Lawrence — Sir Thomas Lawrence (1769–1830) — portretistul englez cel mai căutat al epocii, autorul portretului de ceremonie al lui Metternich (pictat în jurul anului 1815, azi în colecția regală britanică) (p. 111).

Torre Tagle — Nume legat de Lima (Peru): Palatul Torre Tagle (sec. XVIII), al marchizilor de Torre Tagle, azi sediul Ministerului peruan al Afacerilor Externe; aici, locul de naștere al văduvei unui „stângist ucis” (p. 29).

tov — vezi tovarășul.

tovarășul — „Tovarăș” — forma de adresare obligatorie în viața publică a României socialiste, între membrii de partid și, prin extensie, între toți cetățenii (p. 123, 259, 265–268, 270, 272–274, 281, 284, 286–287 etc.); familiar, „tov”, „tovule”, „tovarășu” (p. 302, 316, 385). În «Europa...», Metternich se miră de revoluționarii care vor „să se numească / tovarăși, prieteni — nu numai frați” (p. 123).

transfug — Cel care fuge peste graniță, dezertor din tabăra socialistă; „un transfug încă neplecat”, „transfugii noștri de uz intern” (p. 339) — cei care „fug” fără să plece din țară.

travestiul — Travesti — deghizarea unui actor (mai ales a unei actrițe) în personaj de celălalt sex. În scenetele brigăzii artistice, fetele „iau o șapcă în cap, își îngroașă vocea, își pun mustață, sugerând travestiul” (p. 277); verbul, la p. 101 („travestiți în nepăsători”).

ultraromânii — Termen polemic al vremii pentru românii socotiți naționaliști extremi (p. 170–173).

Und so weiter — „Și așa mai departe” (germ.) — formula cu care Wolgemuth și funcționarii taie discuția (p. 150, 168, 222, 230).

unde nu-i fierbe oala — „A-și băga nasul unde nu-i fierbe oala” — a se amesteca în treburi care nu-l privesc (p. 264).

Uniunea Sovietică — Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S., 1922–1991), statul comunist condus de la Moscova (p. 55).

UTOPIA — „Niciun loc” (gr.): după cartea lui Thomas More (1516), descrierea unei societăți ideale; în limbajul politic, orice proiect social socotit irealizabil. Titlul părții a III-a din «Schimbarea la față» (p. 5, 53).

valah — Numele dat de străini românilor (germ. Walache), adesea cu nuanță disprețuitoare: „încăpățânat valah” (p. 143, 157, 177, 187, 202, 209, 223, 226–227 etc.).

Valahia — Țara Românească (Muntenia), în terminologia străină a vremii (p. 191).

vas WC — Vasul de toaletă (WC — engl. water closet) (p. 310); „W. C.” și la p. 11.

vătaful — Vătaf — supraveghetor al slugilor pe moșiile boierești; ironic, șeful care păzește lozincile (p. 314).

Velasco — Nume spaniol obișnuit, pe care compañero-ul și-l ia ca să scape (p. 104); e și numele generalului peruan Juan Velasco Alvarado, președinte al Republicii Peru (1968–1975), care a condus o dictatură militară de stânga.

VENCEREMOS — „Vom învinge” (sp.) — strigătul revoluționarilor și imnul Unității Populare din Chile (1970, muzica Sergio Ortega); strigat de compañero înainte de a fi împușcat (p. 16) și cântat, ca ultim cuvânt al piesei, „din pereți, din tavan, din podele” (p. 108).

vilă — Casă particulară de lux; în anii ’80, privilegiu al nomenclaturii și al celor cu „relații” — „Nu aici. La vilă.” (p. 384).

vitrină cu bibelouri — Simbol al confortului mic-burghez din apartamentele de bloc, alături de televizor și covor; Capalb vrea s-o aducă în casa goală a lui Samuil „ca dovadă grăitoare / de prosperitate materială” (p. 354).

vodevil — Comedie ușoară, cu intrigă încurcată și cuplete cântate (fr. vaudeville), gen la modă în secolul al XIX-lea; în «Europa, aport — viu sau mort!», „același vodevil” e repetat de aparatul polițienesc (p. 171).

Voilà — „Iată!” (fr.) (p. 122).

von Bach — Alexander von Bach (1813–1893) — avocat vienez, ministru al justiției (1848–1849), apoi ministru de interne al Austriei (1849–1859), al cărui nume l-a primit neoabsolutismul polițienesc al anilor 1850 („regimul Bach”); în piesă, șeful suprem al aparatului care îl vânează pe Bălcescu (p. 143, 165, 187, 221). La p. 165 e numit, din greșeală sau în glumă, ministru „de externe”.

Wiener Zeitung — Ziarul oficial al guvernului austriac, apărut din 1703 (p. 172).

Wolgemuth — Ludwig von Wohlgemuth (1788–1851) — general austriac, guvernator civil și militar al Transilvaniei din aprilie 1849 până la moarte; personaj al actului II (p. 148, 151).

Wunderbar — „Minunat!” (germ.) — ticul verbal al funcționarilor habsburgici din piesă (p. 129, 141, 149, 169, 185–186, 217, 251, 255).

Yoy — „Vai!” — interjecție maghiară (jaj!), scrisă după pronunție (p. 243).

zburată — Familiar: dată afară din serviciu (p. 285, 299).

zoaiele — Apă murdară de vase; figurat, murdării (p. 369).

über alles — „Peste toate!” (germ.) — din primul vers al cântecului lui Hoffmann von Fallersleben Das Lied der Deutschen (1841), „Deutschland, Deutschland über alles” (p. 162).

’zent — „Prezent”, aferezat — răspunsul la strigarea listei de prezență (p. 275).