Vizibilă este doar osatura
Teatrul, 1989, nr. 1, p. 76–77 Identificat în PDF
Sursa, cum stă pe scanul din volum: revistă neidentificată pe scan (probabil «Teatrul»), 1989, p. 76–77. Publicația și numărul vin din fișa dosarului.
▣ Paginile din revistă (PDF) ↗ Numărul întreg, la bibliotecă ◂ Fișa, la Criticul de teatru
Fluturi… fluturi nu e o piesă care să stârnească alt interessursa decât rubrica faptului divers dintr-o publicație occidentală; conține emoții de siestă și profunzimi de cafenea, prilejuite de o bârfă oarecare, scandaloasă doar pentru că pare a fi lansată chiar de un martor ocular. Tânărul care sună la ușă și pe care Doamna îl primește în casa ei — tentată de gândul reluării unor exerciții de seducție — se dovedește a fi tocmai copilul abandonat. Și, întrucât este „raisonneurulglosar” cestiuniitrad., cu el e simplu: nu poate fi decât ori violent, ori placid; ori un pornit să se răfuiască cu lumea, ori un justițiar minat de meschină autocompătimire. Dan Aștilean îl definește pe tânărul Elio prin placiditate cu vagi și plictisite porniri justițiare. Personajul principal — din punct de vedere cantitativ — este Edda, doamna.
Regizorul Ioan Cristiansursa nu o confundă pe Edda nici cu Ioana d'Arc, nici cu Angela Davissursa, motiv pentru care o lasă pe bătrâna Damă să alunece în propriul ei penibil. Olga Sârbul schițează vag, foarte vag, datele personajului, iar ceea ce fusese construit în jurul ei pentru a o pune în evidență pare mai degrabă că o incomodează
FLUTURI… FLUTURI de ALDO NICOLAJ • TEATRUL DRAMATIC din BAIA MARE • Regia: CRISTIAN IOAN • Scenografiaglosar: FLORIN HARASIM • Data premierei 16 octombrie 1988 • Distribuția: OLGA SÂRBUL (Edda), DAN AȘTILEAN (Elio), CERASELA STAN (Foca).
77decât că îi priește. Motiv pentru care șocul scontat, și pregătit cu minuție de regizor, nu se produce: confruntarea dintre moarte și viață răscolește publicul, și nu personajul. Posibilul eșec e evitat: spectacolul trece din registrul psihologic în cel al distanțării brechtieneglosarsursa. Neavând-o în rol pe Olga Tudorachesursa, fatalmente regizorul a trebuit s-o aducă în prim-plan pe fata în casă, pe Foca. Câte replici are Cerasela Stan în acest rol? Pot fi numărate pe degete. Ei bine, actrița face dintr-un personaj marginal o prezență atât de vie încât devine axul spectacolului. Ea este aspra și neînduplecata instanță în fața căreia ambițiile cârlionțate și volutele de iluzii — podoabele becisnicei metrese — se chircesc în gerul sentinței mute, ancestrale, veșnice. Foca — Cerasela se dedublează: o condamnă pe Edda tăcut și fără drept de apel; dar îi și este recunoscătoare pentru că, totuși, nu mai e sărăcana de la țară. Își înfruntă stăpâna, dar slujind-o corect, prompt, zi și noapte; o desfide lăsându-se, însă, și ademenită de ideea că îi va purta cândva podoabele; căci Foca e gata să ducă la bun sfârșit execuția sentinței: și stăpâna sa va trebui să moară, ca și fostul ei amant, — părăsită, dușmănită, ignorată. Cerasela Stan este astfel întruparea celei mai blajine vendete: fiecare-și primește pedeapsa meritată pur și simplu trăind și sfârșind așa cum i-a fost dat. Cu excepția rolului acestei excelente actrițe, spectacolul se înfățișează ca într-un clișeu radiografic: vizibilă este doar osatura viziunii regizoraleglosar.
Paul Cornel CHITIC
Notele ediției
sursa Cronică scurtă la «Fluturi… fluturi» de Aldo Nicolaj, Teatrul Dramatic din Baia Mare, premiera la 16 octombrie 1988; probabil în revista «Teatrul», 1989. Aldo Nicolaj (15 martie 1920, Fossano – 5 iulie 2004, Orbetello) — dramaturg italian; Farfalla… farfalla s-a jucat prima dată la Milano, la Teatro Sant’Erasmo, la 10 ianuarie 1967, cu Paola Borboni. Premiera românească: Teatrul Foarte Mic din București, 16 octombrie 1982, regia Cristian Hadji-Culea, cu Olga Tudorache în rolul Eddei.
trad. raisonneur (fr., «cel care raționează») — personajul care comentează acțiunea și rostește morala autorului.
sursa Ioana d’Arc (c. 1412–1431) — eroina franceză a Războiului de o sută de ani, arsă pe rug. Angela Davis (n. 1944) — militantă americană de stânga, pentru drepturile civile, celebrată în presa țărilor comuniste în anii ’70. Amândouă — tipuri de justițiare.
sursa Ioan Cristian — regizor; vezi cronica «Piticul din grădina de vară», p. 115.
sursa Olga Tudorache (11 octombrie 1929, Oituz – 18 octombrie 2017, București) — mare actriță a Teatrului Mic și a Teatrului Național din București; a jucat-o pe Edda în «Fluturi… fluturi» la Teatrul Foarte Mic (1982).
sursa Distanțarea (germ. Verfremdungseffekt, „efectul de înstrăinare”) — principiul teatrului epic al lui Bertolt Brecht (1898–1956): spectatorul e împiedicat să se identifice cu personajele, spre a judeca lucid ce vede.
glosar raisonneur — Fr.: personajul care comentează acțiunea cu bun-simț și rostește morala piesei (în «David Copperfield», «Urmărirea de Woody Allen» și «Vizibilă este doar osatura»).
glosar scenografie — Cuvântul vine din gr. skēnographia, „pictura scenei”: la Vitruviu (De architectura, I, 2) el desemna desenul în perspectivă al unei clădiri, iar în Renaștere a ajuns să numească pictura decorurilor în perspectivă. În sensul modern, curent în românește din secolul XX, scenografia e arta care alcătuiește spațiul vizual al spectacolului — decor, costume, obiecte, lumină — și meseria celui care o practică, scenograful. Dicționarele de teatru (Patrice Pavis, Dictionnaire du théâtre) o definesc drept scriere a spațiului scenic, nu ca simplă împodobire a lui.
Seria de studii pe care autorul o publică între 1974 și 1975 în rubrica «Scenografie» a revistei «Teatrul» — despre Hamlet, Volpone, Poveste de iarnă, Regele moare, Danton, O noapte furtunoasă (în «Decorul pentru „Hamlet” în spectacolul lui Dinu Cernescu», «O scenografie fabulatorie: „Volpone” la Teatrul de Comedie», «Cele trei spații ale scenei (I)», «Cele trei spații ale scenei (II)», «Decorul la „Danton”» și «Obiectele — multiplu al realului (I). Dan Nemțeanu: două decoruri») — stă la originea cărții lui de teorie scenografică, «Teatrul obiectelor» (1982). Programul e formulat chiar în primul studiu despre cele trei spații: nu analiza unui decor sau a altuia, ci „constituirea unei imagini de ansamblu a dinamicii și evoluției spectacolului de teatru din punctul de vedere al scenografului”, „problema metamorfozelor spațiului în care are loc reprezentația” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»).
Motivul pentru care autorul scrie „cronică scenografică și nu cronică teatrală” e expus în polemica cu Florian Potra: critica vorbește despre regie și interpretare și ocolește „unicul element material conservabil (fie și numai prin imagine fotografică)” al spectacolului, decorul, „în funcție de care se poate reconstitui, recunoaște, recompune, conduita actorului” (în «În jurul unor „interferențe”»). De aceea cere, la Trienala din 1976, o filmotecă de „mini-filme” care să înregistreze decorul în „spațiu, mișcare (cinetismul decorului) și durată” (în «Trienala de scenografie»), iar la Trienala din 1985 deplânge „criza de retorică expozițională” a expozițiilor, în care decorul apare inert (în «Trienala de scenografie ’85»).
Ce este scenografia, ca semn: „Scenografia a lucrat întotdeauna cu semnificațiile — materialul intelectual al realității înțelese”; scenograful „nu operează cu cuvinte ci cu obiecte”, după un cod „mai degrabă intuit decât învățat” (în «Cele trei spații ale scenei (II)»). În anii ’80 formula se rafinează: scenografia e „pârghia de vizualizare a semnificațiilor” (în «Spațiul și timpul dramaturgiei de actualitate»); „MUȚENIA scenei, a scenografiei, nu e vid sonor, ci murmur de semne” (în «Cearta mimului cu spațiul»); în teatrul de animație „mai mult de trei sferturi este scenografie”, iar personajul însuși rămâne „un obiect scenografic” (în «... Scenografiei»).
La masa rotundă din 1986, moderată de autor, scenografia își discută statutul de artă: Traian Nițescu o socotește „soră a celorlalte arte plastice”, autorul îi atribuie „o dublă natură” — „identitate a lumii” și „abstracție plastică” — și „o relativă, dar autentică autonomie” (în «Convorbiri despre statutul scenografiei»); vezi autonomia scenografiei. Cronicile din anii ’80 o judecă după același criteriu: un decor oricât de inventiv, ca să-și vădească funcționarea, „trebuia să fi fost folosit prin regie” (în «Un decor respectuos cu textul»).
glosar distanțare — „Efectul de distanțare” (germ. Verfremdungseffekt) al teatrului epic al lui Brecht: actorul își arată personajul fără să se contopească cu el, ca spectatorul să judece lucid ce vede (în «Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind», «Negustor de sentimente (Paraziții) de Csiky Gergely», «Teatrul polonez contemporan» și «Tragedia unei colectivități»).
glosar viziunea regizorală — Pentru autor, interpretarea de ansamblu a textului pe care o dă regizorul; decorul o poate servi, o poate contrazice sau — rar — o poate genera: decorul lui Bortnovschi la Poveste de iarnă e „decor care poate încă determina viziuni regizorale” (în «Cele trei spații ale scenei (I)»); analiza scenografiei e „argumentul constatabil al unei viziuni regizorale” (în «În jurul unor „interferențe”»). Vezi și concepție regizorală.