Sit în construcție
Paul Cornel Chiticpaulcornelchitic.ro Caută

Criticul de artă

Teodor Moraru

Arta, 1988, nr. 4, p. 3–4 Verificat vizual

Textul e transcris după paginile revistei, cu cele patru picturi ale lui Teodor Moraru reproduse acolo. ▣ Paginile din revistă (PDF) ▤ Numărul întreg al revistei (PDF) ◂ Fișa, la Criticul de artă

3
Teodor Moraru, «Urme», ulei pe pânză (reprodus în revistă, p. 3).
Teodor Moraru, «Urme», ulei pe pânză (reprodus în revistă, p. 3).
Teodor Moraru, «Portal», ulei pe pânză (reprodus în revistă, p. 3).
Teodor Moraru, «Portal», ulei pe pânză (reprodus în revistă, p. 3).

Invitația de a expune la Sala Dalles1 este un privilegiu acordat Artistului sau, pur și simplu, obiect negociabil de orice doritor insistent? Sala nu se hotărăște de partea cui să fie: a valorii recunoscute ori de cea a cantității ritmic realizate.

Cert este că printre artiști încă mai este considerată drept lăcașul maximei consacrări. Mulți candidați de drept își amână ambiția cochetând cu speranța ivirii unui moment mai impozant în creația lor...

În cazul lui Teodor Moraru invitația i-a parvenit cu o întristătoare întârziere. Oricare din cele patru expoziții personale anterioare merita să fie deschisă la Dalles: aveau în ele semeție eroică și o tăinuită deplinătate; emanau încredere în meșteșugul picturii și o curajoasă siguranță de sine. Oricare din cele patru ar fi triumfat, căci dețineau puterea credinței în sensul artei; cea de acum este mai degrabă subita spovedanie a iluziilor încărunțite; confesiunea este făcută într-adevăr cu forță, dar forța pare să fie a celui ce nu se poate preface a nu ști ce se întâmplă cu pictura contemporană în lume. Pare că pictorul, brusc, s-a dumirit că, asemenea unui repede râu de munte ajuns în imensitatea oceanului, nu-și mai află albia. Să fi venit această expoziție după o prezență de mult consumată în sala Dalles, poate că pictorul ar fi preferat-o deschisă într-un spațiu mai scund, fără lărgimi de arenă, deci mai puțin indiferent. Un spațiu al convalescenței pretindeau aceste lucrări.

Teodor Moraru este un artist cu o invidiabilă energie. Suntem avertizați: expoziția de la Dalles este o personală, departe de gândul resemnat al retrospectivei, e doar un stadiu, o treaptă. Dar lucrările din alți ani se așază, nevăzute, însumându-se celor recente într-o cupolă poliedrică, izolantă: protejat de ea, artistul nu va fi tulburat de rumoarea iritărilor.

Pictorul — ne spun și ultimele sale lucrări — este un singuratic rătăcitor, fascinat de pustietatea care-l absoarbe și-l poartă când într-o periculoasă plutire razantă peste întinderi de zdruncinări minerale, când într-un picaj mereu amânat. Își amintește careva — cine să fi uitat? — că Horia Bernea și-l asociase2 pe Teodor Moraru, acum câți ani?, într-o impetuoasă hoinăreală în căutarea unui altfel de Barbizon3? Experiența aceea pare să-l fi molipsit de morbul despărțirii de ceilalți. Pe el nu l-a tentat faptul căutării, ci migrarea fără țintă, căci acest artist nu poate jindui regăsirea sa ca pictor într-un loc înzestrat cu hanuri care să-i împodobească lucrările; lăuntrul său îl hărțuiește și pictorul fuge de sine.

Punctul de fugă în mai vechile sale lucrări este situat deasupra orizontului, dincolo și survolând orice obstacol. Când acel punct perspectival țintuiește ori se prelinge pe alcătuirile concretului, materialitatea se dezagregă în cascade de grohotiș sumbru, se destramă în palpitânde hălci de inform, se prăvălește în vertijuri vâscoase, în abisul deschis sub muchea de jos a lucrării. Senzația e că pensulația se agață de pasta de culoare, că pictorul se cațără, împotrivindu-se cu fiecare atingere a suprafeței, versantului vertical care îi alunecă prin fața ochilor într-o impasibilă scufundare. Rămânem suspendați, nesiguri, alături de pictor, la hotarul unde se macină, anulându-se, cele două sensuri de mișcare. Ceea ce pare ascensional e, de fapt, refuzul imersiunii în craterul unui vulcan noroios. Tușele sale pe pânză sfâșie camuflajul de pe niște infernale capcane nebănuite, dar cu atât mai terifiante. Gesturi fauve ale unui chirurg a cărui menire este să facă incizii de drenaj, rezecții și secționări, sondaje brutale adânci, disperate, în căutarea a ceva de negăsit, dar care trebuie căutat necontenit și fără iluzii.

4
Teodor Moraru, «Dansul», ulei pe pânză (reprodus în revistă, p. 4).
Teodor Moraru, «Dansul», ulei pe pânză (reprodus în revistă, p. 4).
Teodor Moraru, «Teasc», ulei pe pânză (reprodus în revistă, p. 4).
Teodor Moraru, «Teasc», ulei pe pânză (reprodus în revistă, p. 4).

Între lucrările de mai de mult și cele expuse la sala Dalles este un singur numitor comun: muta spaimă a pictorului de a-și fi găsit locul și de a se lăsa țintuit. Singurul perimetru de popas, acceptat în treacăt, este atelierul său pe care-l privește distanțat, cu duioșie rece, în rarele momente ale dezmeticirii din neodihna goanei sale de misterios zburător. Cele două pânze mari ce i-au străjuit intrarea în expoziție sunt imagini plonjante ale locului de unde a pornit fără putința întoarcerii definitive. Sunt embleme ale nomadismului prin văzduh.

De observat că pictorul mai întotdeauna relatează în cuprinsul pânzelor sale despre ceva de care oamenii au fugit, lepădându-se de reala ori închipuita-utilitate spre a se depărta la distanță de veacuri. La început ochiul lui a bântuit deasupra pământului și reliefului său, apoi a coborât din înalt prin preajma unor construcții și acum, iată-l îndreptându-se țâșnit către obiecte.

În acest zbor-cădere în asimptotă față de fermitatea blândă a orizontalei orice ar întâlni de mult se află în părăsire ori este evitat de suflarea omenească. Această pustietate este căutată de pictor? este nenorocul exploratorului ajuns în ținuturi neprielnice ori apropierea sa din înalt izgonește oamenii? La urma urmei singurul interes pe care-l comportă pictura de azi — oricare i-ar fi subiectul, tema, problema — este măsura în care prezența omenescului răzbate din imagine sau spre imagine. Or omenescul, în faptul picturii lui rezidă, fără echivoc, în singurătatea devastatoare de care artistul nu se poate dezbăra și care-l împinge într-un permanent picaj iscoditor.

Comparația între Teodor Moraru și Horia Bernea, alt artist singuratic, este inevitabilă. Între cei doi artiști întâlnim diferența dintre joc — desăvârșit premeditat și desfășurat — și predestinare: primul este un damnat al solitudinii; celălalt o proclamă și o postulează; întâiul este un solitar nativ, al doilea o cultivă ca pe o virtute; pe Moraru îl chinuie acel «nici țipenie de om» din care nu poate evada; Bernea se desfată în izolare și o îngână melodios. Teodor Moraru este un hipnotizat, pictura lui e cea a privirii fixe care, după o epuizantă concentrare până la uitarea de sine, pierde sensul comun al celor percepute; Bernea se autoexilează (ademenind, astfel, o sumedenie de pictori la însingurarea în grup) și-și provoacă revelații (pe care neofiții le preiau cu pietate și le mimează în chip de ritualuri accesibile). Moraru este un anahoret înfricoșat de spasmele ne-viului. Sihăstria lui Bernea este curativă. În vreme ce despre Bernea «se află» când se retrage, Moraru, între expoziția de acum și cea viitoare, se ascunde. În fine, distanța dintre ei se precipită spre opozanță cardinală: Bernea evacuează locuitorii din perimetrul de interes plastic dar unda viețuirii îmbibă lumina din lucrările sale și-i saturează imaginea. Câmpul optic al lui «nimeni în preajmă» artistul și-l extinde făcând un abia perceptibil pas înapoi. A picta înseamnă a te reculege, a găsi împăcarea; un mod de a face abstracție de cei din jurul tău.

Teodor Moraru nu-și poate reprima pornirea de a răscoli epiderma formelor, de a deschide răni profunde în inert și anorganic; e singur pentru că apariția unei alte ființe în vizualitățile sale e cu neputință. Pictând, Moraru învinuiește regnurile de ostilități, de agresiune prin tăcere și de voracitate prin indiferență și încearcă să le grefeze, duh, să dezmorțească, să reînvie ne-viul, să-și plămădească din el un dublu al său neasemeni lui. Iată-i culoarea: pojghița aparenței se însuflețește himeric și glisează tulbure pe suprafața câtorva din ultimele sale lucrări.

Ultimul act al căutării celeilalte ființe este pătrunderea în materialitatea pastei așternute pe pânză, pe care o dezagregă spre a-i întâlni sufletul.

PAUL CORNEL CHITIC

Notele ediției

1 Sala Dalles din București, pe bulevardul Nicolae Bălcescu, ridicată din legatul familiei Dalles; în anii '80, una dintre cele mai râvnite săli de expoziție din țară.

2 Horia Bernea (1938–2000) — pictor, după 1990 directorul Muzeului Țăranului Român; în anii '70 a strâns în jurul lui un grup de pictori care lucrau împreună în aer liber.

3 Barbizon — satul de lângă pădurea Fontainebleau unde, la mijlocul secolului al XIX-lea, s-au strâns peisagiștii francezi care pictau în aer liber (Théodore Rousseau, Millet, Corot).

Despre text

Transcriere vizuală după scanul revistei «Arta», anul XXXV, nr. 4/1988, rubrica «Expoziții», paginile tipărite 3–4 (paginile 5–6 în fișierul digitizat de biblioteca-digitala.ro); semnătura «paul cornel chitic» stă în revistă sub titlu. Ortografia s-a adus la norma din 1993, punctuația s-a lipit de cuvânt. Legenda din revistă la p. 3 numerotează «1, 3, 4 Urme» și «2. Portal»; aici fiecare imagine își poartă titlul. Paragraful care trece de pe o pagină pe alta e redat întreg.