Soveja (tabăra de sculptură)
Arta, 1989, nr. 1, p. 24 Verificat vizual
Textul e transcris după pagina revistei, cu cele șase fotografii ale sculpturilor din tabără reproduse acolo. ▣ Paginile din revistă (PDF) ▤ Numărul întreg al revistei (PDF) ◂ Fișa, la Criticul de artă
Participarea la o tabără de sculptură este un privilegiu ce poate fi pretins doar de sculptorii cu un prestigiu artistic deja câștigat. Participarea nu conferă notorietatea, ci o consfințește. Taberele de la Galați, Costinești, Măgura sunt o mărturie în acest sens.

Tabăra de la Soveja1 și-a propus să contrazică acest principiu care, de acum, poate fi suspectat de păcatul căderii în prejudecată. Și, ca atare, a invitat să participe nouă studenți de la Institutul de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu». Inițiativa nu profanează ideea, ci doar îi extinde aria, astfel încât ea să cuprindă și riscul debutului absolut al unor ucenici într-ale sculpturii. De altfel dorința de a organiza astfel de tabere a molipsit multe județe și localități. Faptul, entuziasmant prin aceea că presupune generozitate și respect față de această artă, ridică o sumedenie de probleme. Ele, taberele, trebuie să se diferențieze între ele. Tabăra de la Oarba2 își va dedica și celelalte șapte ediții, din cele 11 propuse, memoriei celor 11.000 de soldați căzuți la datorie în înfruntarea cu hoardele fascisto-hortiste; cea de la Sighetu Marmației, găzduită în parcul etnografic, urmărește să conserve și să perpetueze tradiția meșterilor lemnari, ale căror măiestrie și ingeniozitate au stârnit admirație și respect și în îndepărtata Japonie. Ne vom propune, deci, să considerăm că Soveja se distinge de celelalte tocmai prin amintitul risc. Orice sculptor cu experiență știe că invitația într-o asemenea tabără este seducătoare, dar și de două ori hazardată; mai întâi selecția e lesne de imaginat; pericolele, chiar când sunt ignorate, e util să le reamintim, căci, în definitiv, modul cum sunt ele înfruntate validează reușita tentativei artistice. Primul dintre pericole este acela că obiectul de artă, sculptura se confruntă cu Natura. Doar gigantismul dimensiunilor permite unui obiect înscris în natură să concureze cu ea (Sfinxul, Piramida, Ziguratul, marile desene de pe podișurile andine, Marele Zid Chinezesc, Orașul) o concurență care, paradoxal, când se desfășoară într-o ipotetică egalitate între adversari, sfârșește prin contopirea oponenților, marele Obiect devine o altă Natură, o altfel de natură.

Al doilea pericol pentru sculptură îl constituie însăși prezența unei a doua, a treia ș.a.m.d. sculpturi în preajmă. Între ele lucrările se pot bruia cu osârdie, necontenit, sfârșind prin a constitui un fel de «cimitir» al părăsitelor (așa cum se întâmplă și în sumedenia de subsoluri ale muzeelor lumii). Uneori, bunăoară la Oarba, ele își împlinesc sacra menire în încremenirea lor neistovită, într-o pietate fără sfârșit în locul și în numele nostru. Dacă prezența noastră le confirmă sensul, absența le dovedește necesitatea.

Altminteri, aceste tabere trebuie să fie loc de dorit pelerinaj, un popas căutat, nu însă pentru precarul agrement, ci pentru bucuria surprizei care, pornind fie și de la stupoare, să urce până la o anume dumirire — chipul prozaic al revelației. Acesta ar fi rostul lor perpetuu. E posibil ca pe alte tăinuite căi să-și împlinească destinul aceste tabere de sculptură. Pentru moment, experiența dobândită la Sighetu Marmației iscă o seamă de întrebări și de probleme: sculpturile, fiecare în parte, au o aură de mister: multe dintre ele, prelucrări ale unor detalii din angrenajele aflate în muzeele tehnicii țărănești, au darul de a-l îngândura pe vizitator. Uimitoarea ingeniozitate a câte unei soluții e surprinsă într-un fel de repetare a actului inspirației, invenția e «înlemnită» în clipa îndoielii ori a vreunei încercări neroditoare. Facerea e cuprinsă în timpul probei între vremelnicul eșec și împlinire. S-ar zice că acelor lucrări le-ar putea fi priincioasă strategia ordonării într-o posibilă succesiune exploratorie.
E o ipoteză, dacă nu o sugestie. Cert e că «procentul» de originalitate a acelor lucrări se supune, intuitiv ori cu bună știință, generoasei teme care a întemeiat tabăra.

Tabăra din Sighetu Marmației se înrudește cu cea de la Soveja: materialul este lemnul; materialul este pentru un sculptor, și artiștii o știu foarte bine, o neîndurătoare sursă de inspirație. Locul lui hegemonic în motivația atâtor opere de artă nu mai e pus la îndoială. Multe evenimente artistice, părelnice ori trainice, ale ultimelor două decenii s-au datorat expozițiilor de sculptură în lemn deschise la «Apollo», la «Dalles», la «Simeza» etc.
În incinta galeriilor, ele cel puțin aduceau stânjenitoarea — pentru noi — smerenie a țăranului cioplitor față de trupul arborelui.

Adus în vârtejul de betoane, nichelituri, sticlă, mase plastice, segmentul de arbore stârnea înnegurata nostalgie după o anume curățenie și simplitate arhaică și limpezea certitudinea că suntem imprizonierații unei mentalități hotărâte să uite repede ziua de ieri, în revanșa noutăților din clipa următoare. Lemnului îi revenea prin acele lucrări — multe dintre ele importante pentru arta ultimei noastre jumătăți de secol — spornicul rost de prezență a vieții. Scoase în aer liber — acele soluții plastice, acele truvaiuri și structuri compoziționale — așa cum se întâmplă în tabăra de la Soveja — devin scheme; epigonismele morbidizează orice nobilă tentativă, aflată în lucrarea inspiratoare, îi declină inerentele limite și-i bagatelizează intenția. Nu e greu de descoperit care sunt părinții inițiali ai acelor exponate meșterite de cei nouă studenți. Unii dintre elevii excelentului sculptor Paul Vasilescu au primit cu o prea grăbită libertate să-și încerce puterile și să-și realizeze ambițiile. Întoarcerea lor în atelier le este, indiscutabil, încă de folos.

PAUL CORNEL CHITIC
Notele ediției
1 Soveja — comună în munții Vrancei, unde s-a ținut tabăra de sculptură în lemn despre care e vorba aici.
2 Tabăra de sculptură de la Oarba de Mureș, lângă cimitirul eroilor căzuți în luptele din toamna anului 1944 (Dealul Sângeorz).
Despre text
Transcriere vizuală după scanul revistei «Arta», anul XXXVI, nr. 1/1989, rubrica «Tabere», pagina tipărită 24 (pagina 26 în fișierul digitizat de biblioteca-digitala.ro); semnătura «paul cornel chitic» stă în revistă sub titlu. Ortografia s-a adus la norma din 1993, punctuația s-a lipit de cuvânt. Fotografiile au în revistă o singură legendă, cu autorii sculpturilor: Dragoș Petculescu, Florin Nițu, Eugen Petri, Alexandru Siminic, Mircea Lăcătuș, Florin Nițu și Antoanella Stan — fără să arate care fotografie e a cui; aici fotografiile sunt puse în ordinea paginii, de sus în jos.