Ipostaze caragealiene
Amfiteatru, 1966, nr. 10, octombrie, p. 158 Verificat vizual
Eseul despre Caragiale și Eugen Ionescu, transcris după pagina revistei. ▤ Numărul întreg al revistei (PDF) ◂ Fișa, la Criticul de teatru
În Dicționarul limbii filozofice, Foulquié1 semnalează un concept al cărui conținut a fost precizat de Heidegger și care desemnează situația de a fi abandonat în lume: noțiunea delericție. Într-un sistem economic caracterizat printr-o rapidă diviziune a muncii (sistemul capitalist), actul de participație creatoare a omului a fost substituit brutal de operația rigidă, simplistă, și de precaritatea de conținut a muncii. Orice personalizare e interzisă, hieratismul formelor exasperează individul care operează asupra obiectului; instinctiv decade entuziasmul față de efortul personal, singurătatea devine singularizare. Depersonalizarea, prin lipsa de afecțiune a gestului inspirat, devine obsesie. Intenționalitatea este paralizată și orice încercare de obiectivare a ei include alienarea, vizavi de neînțelegerea necesității pasiunii pentru colectivitate prin individ. Delericția, din stare anxioasă, din formă de manifestare interioară a nemulțumirii individului, devine crez, și prin profesare — scop; comunicarea prin cuvânt între oameni se face prin șabloane.
Dacă la început a transmis sentimente, atitudini, opinii, pe parcurs coboară în subsolul existenței umane și devine alt alfabet al primului sistem de semnalizare; Aceasta e zona dramaturgiei lui Eugen Ionescu.
Bătrânul și Bătrâna din Scaunele sunt2 de fapt două existențe pensionate, și ceea ce pentru noi pare ciudat, de o vârstă multicentenară. Atemporalizarea identifică aparenta continuitate și persistență a societății în care pasiunea, dacă există, nu-și desfășoară perenitatea.
Și acum, notăm câteva identificări aparent incidentale: Leonida — Efimița3 și Bătrânul — Bătrâna, ambele cupluri sunt cupluri senile, care-și developează clișee prăfoase și nostalgice, taxându-se drept martori și participanți activi ai unor aproximații istorice. Și Leonida și Bătrânul se cutremură plăcut în fața unei aparente prosperități sociale, amândoi își consumă comentariile în zona micro-dimensiunilor sufletești, sau degustă sentimentul sub limita demnității în umbra absențelor conștiinței și atitudinii.
Faptul că în Scaunele cele două personaje principale (al treilea, Oratorul, fiind un modus vivendi al concluziei), Bătrânul și Bătrâna, sunt depersonalizate până la neidentificare, faptul că retrospecția capătă fabulație opresivă, iar timpul își pierde dimensiunea și succesiunea, ca și moartea celor doi bătrâni înconjurați de gloria vedeniilor și supozițiilor abulice, în mod neoțios, constituie o continuare pe plan existențial contemporan a lumii burgheziei caragialești. Burghezia nu are o nație anume. Burghezul și jumătatea sa din Scaunele devin o continuare a lui Leonida — Efimița, dar purtători ale ridurilor unei alte bătrâneți — bătrânețea istorică necomentabilă. Leonida crede în „republica” lui, o venerează pentru acordarea unor efemere priorizări pe plan economic.
Bătrânul nostalgiază posibilitatea identificării sale cu orice funcție socială de vârf: pictor șef, împărat șef etc.
Apariția personajelor Leonida — Efimița a fost, prin creația caragialiană, un acid comentariu social și politic, făcut în hohote de râs.
Ionescu nu comentează. Scaunele se identifică cu o spaimă care hohotește amar. Faptul că autorul crede în infailibilitatea acestei stări de fapt e rezultatul climatului în care s-a dezvoltat intelectual. Ionescu nu comentează, narează.
Burghezului dramaturgiei lui Caragiale îi e caracteristică doar interogația asupra acceptibilității existenței. Burghezul contemporan dramaturgiei ionesciene surprinde în fața sa zidul altei probleme: accesibilitatea existenței. Jaspers consideră accesibilitatea existenței posibilă doar prin polaritatea obiectiv — subiectiv, care generează situația limită: disperarea.
Conștiința delericției se dezvăluie a fi astfel un efect inevitabil al lumii capitalului. Orice manifestare a acestei conștiințe implică o luptă între impersonal și individual, elimină posibilitatea colectivității și atrage izolarea. Izolarea se transformă din mijloc de conservare burgheză (Conu Leonida față cu reacțiunea) în refugiu ultim, dar care nu conține și sentimentul catharctic (Regele moare). Într-o astfel de stare spirituală, problema morții și a sinuciderii se vestește mesianic ca rezolvativ universal.
O urmare directă a izolării: diminutivul (Bobocule, Păpușelule). În timp ce în dramaturgia lui Caragiale diminutivul reflectă ridicolul senilității în izolare, la Ionescu caracterizează izolarea în decrepitudine, în spaimă socială.
Burghezul ionescian cade în disperare, în care găsește germenele unei regenerări silențioase a conștiinței sale de ființă.
Devine astfel explicată și definiția camusiană a absurdului: absurd este necunoașterea fericirii în urma consumării existenței angajate tocmai într-o astfel de căutare.
Burghezia lui Ionescu își consumă ființa sub imperiul dorinței de libertate, angoasată de acest deziderat căruia-i conferă calitatea de absolut. Dar, depășind autosugestionarea caracteristică cațavencilor asupra realității, se refugiază în considerații mistice: libertatea se confundă cu destinul.
Mitul lui Sisif se dovedește a fi metaforă a spațiului, permanent traversat, între speranță și disperare. Existența se definește drept canonul celor două extremități.
Teatrul lui Caragiale se situează în zona entuziasmului burghez inconștient către speranță, Ionescu vizează încrâncenarea și, după mărturisirile sale, tragicul jovializat.
La Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, stereotipul în exprimare este un apanaj al posturii sociale vizate, dar și gest ritmic al poziției obținute. Stereotipul în dramaturgia ionesciană constituie o maladie incurabilă care impersonalizează omul și care, o dată constituit ca entitate gregară, insolită, determină incomunicabilitatea. Autorul Lecției se anunță un continuator al marelui Caragiale. Dar râsul său are alte rezonanțe. Funebrul însoțește fiecare replică a sa. Creația ionesciană e un document al neliniștilor, dar nu e un capăt de acuzare al contemporaneității burgheze pentru că râsul său nu se legitimează decât drept negație totală a unei schimbări. Dar Ionescu nu ignoră și nu detestă actul uman și nici calitățile individului; fapt evident prin uzitarea râsului.
Față de starea existențială, râsul e un act de curaj, pe care Ionescu îl inoculează — spasmodic și plin de amărăciune.
Continuator al lui Caragiale, al cărui hohot de râs e acuzator, Ionescu metamorfozează râsul într-un act conștient — speranța.
PAUL CORNEL CHITIC
Notele ediției
1 Paul Foulquié (1893–1983) — filozof francez, autorul «Dicționarului limbii filozofice» (Dictionnaire de la langue philosophique, 1962).
2 «Scaunele» (Les Chaises, 1952), piesa lui Eugen Ionescu; Bătrânul și Bătrâna, cu Oratorul, sunt personajele ei.
3 Personajele din «Conu Leonida față cu reacțiunea» de I. L. Caragiale.
Despre text
Transcriere vizuală după scanul revistei «Amfiteatru», anul I, nr. 10, octombrie 1966, pagina tipărită 158 (exemplarul digitizat de Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva). Textul nu figurează în ediția critică «Articole (1966–1989)» și nici în bibliografiile mai vechi; a fost găsit la recitirea integrală a colecției. Ortografia s-a adus la norma din 1993, punctuația s-a lipit de cuvânt. Cuvântul «delericție», de patru ori în text, e forma tiparului pentru «derelicție» (fr. déréliction), termenul pe care îl dă Foulquié; s-a lăsat cum e. Fotografiile de pe aceeași pagină țin de cronica vecină, despre începutul de stagiune la I.A.T.C.