Sit în construcție
Paul Cornel Chiticpaulcornelchitic.ro Caută

Articolele

Înțelepciunea forței... forța înțelepciunii

Amfiteatru, 1966, nr. 12, decembrie, p. 184 Verificat vizual

Reportajul de la uzinele „Electroputere” din Craiova, transcris după pagina revistei. ▤ Numărul întreg al revistei (PDF) ◂ Fișa, la Articolele

184

Am văzut odată cum era trăznit un copac. Spectacol de durată minimă peste care cortina s-a lăsat greu, până când pălălaia de foc a mistuit pe de-a-ntregul trunchiul. Orice s-ar spune nu-mi pot imagina forța rectangulară a fulgerului acela decât într-o desfășurare de volume rotunjite, care cresc dinamic și copleșitor. E o imagine obișnuită, dar mai umană implicând reprezentarea oricărui efort muscular chiar când efectul e convingător și dinamic. E o imagine care alungă posibilitatea distrugerii, o imagine care alătură forței, înțelepciunea.

Înțelepciunea forței: fulgerul e descompus în mii de licurici ascunși în lanterne sau risipiți linear pe mari întinderi de pământ desenând în nopți ambițios întumecate munți și dealuri și drumuri și case și conturul primei bucurii oricărui călător uitat de zi pe meleagurile dintre două popasuri.

Înțelepciunea forței îndeamnă același fulger cotropitor să zumzăie cotidian — pașnic într-un transformator, sau să învârte roțile vehiculelor de tot felul.

Un fulger este o forță în principiu, dar noi nu i-am aflat decât puterea. Grandioasa electroputere a fulgerului.

Undeva, înțelepciunea acestei forțe se descompune în tole, în carcase și șuruburi, în spire și izolații. Mai bine zis se compune, pentru noi, oamenii, din munca a mii de oameni, din știința a mii de oameni — în uzinele „Electroputere” (impresionantă titulatură!) sunt aproape nouă mii de muncitori și capătă forme și numiri bizare: Gigant 200 MVA, LA 200 KV, I.U.P. — 15, D.R.I....

Sunt sunete dadaiste care ascund, modeste, însemnele forței cu care sunt struniți nervii hidrocentralelor!

O poezie modernă sunt aceste cuvinte, în care — paradoxal și nemaiântâlnit în nici o creație artistică — ritmul ei este acela al unei țări, al unei civilizații milenare care se conturează peste punțile cine știe câtor visuri de mâine.

Am vizitat uzinele „Electroputere” Craiova, am străbătut halele imense în care se împreunează energiile harnice ale muncitorilor și am trăit sentimentul copleșitor al martorului unor procese vitale profunde.

Aici misterele sunt înfrânte și dezghiocate și zgomotul imens — de la sâsâitul șerpesc la bubuitul asurzitor al ciocanelor care îndoaie și sfâșie hectare de tablă oțelită — e zgomotul celor ce sparg și în sensul propriu al cuvântului, porțile întunericului.

Aici mi-a fost dat să cunosc locul în care nici un gest nu poate fi inutil!

Iar oamenii de aici, oamenii, sunt obișnuiți și-ți întind prietenește mâini pe care munca lasă zilnic pete de ulei și praf.

Aici sunt oameni obișnuiți! Sunt oameni obișnuiți și minunați! Nimic din prometeismul mitului renunțării! Nimic din elocvența căutată a conștiinței forței lor!

Sunt oameni care nu uită de loc să-și amintească în fiece moment ce au de făcut! O placardă modestă aflată într-una din hale, dicta nesentențios într-o scriere STAS, principiul modului lor de a munci: „Să valorificăm din plin posibilitățile de care dispunem pentru a face munca mai productivă iar roadele ei de o calitate mai înaltă”!

Iar nea Florică — strungarul Florea Golescu — deputat în Marea Adunare Națională, îmi spunea:

— Eu îmi cer autodepășirea, adică ce-am făcut azi să nu mai fac și mâine! Cum să-ți spun eu, chiar dacă fac aceeași muncă! Veritabilă judecată de valoare expusă de un muncitor care și-a început meseria de strungar din cuvintele unui unchi: „Măi, Florică, fă-te strungar, de ce nu te faci?” — „Păi dar cum e strungul?” — „Ai să-l vezi tu, n-ai grijă”.

Generalul conceptului de „comunist” își împlinește sfera prin particularul unor astfel de oameni. Dar nu pentru a se preciza pe sine, ci pentru a-și lărgi sfera capabilă să cuprindă vârsta universului de mâine.

— Eu lucrez la strungul acela, de colo. E o mașină minunată! Foarte bună! Am făcut-o eu să fie la înalt nivel tehnic. Acum se lucrează la două piese care se îmbucă una într-alta, și trebuie să le prinzi bine în patru șuruburi. Dar e complicată prinderea piesei. De câtva timp mă tot gândeam cum să le prind altfel. Într-o zi o piesă era să rupă piciorul unui muncitor; a rupt șuruburile și a sărit. Când l-am văzut pe acela lovit, am simțit așa... M-am frământat toată noaptea; nu-mi ieșea din cap omul acela, și a doua zi, așa, de-o dată, mi-a venit ideea! Trebuia! De altfel, am peste zece inovații...

Din uzina aceasta pleacă anual zeci de muncitori la specializare în Austria, Franța, Elveția etc. Înțelepciunea devine știință. Înțelepciunea unei forțe înseamnă știință la nivel mondial!

Într-un birou tehnic am auzit vorbindu-se despre microbiologie și climatologie. Tropicus humidus și Tropicus aridus! Nimic mirabil!

Nea Florea Golescu s-a întors de la strung ștergându-și mâinile.

— Să-l vezi pe puștiul meu cum pornește strungul și cum îl mânuiește! Îl iau cu mine uneori. Are numai nouă și zece la școală. Eu am terminat de curând liceul la seral — și din vremea când mă pregăteam la matematică cu inginerul nostru, Ciorecan, mi-a rămas o tablă ca de școală. Și fac cu puștiul lecțiile. S-o vezi și pe cea mică cum ascultă!

— Dar câți ani are băiatul?

— Șapte ani. E în clasa întâi.

— Și știe să mânuiască strungul?

— Nu să-l mânuiască! Știe să-l pornească și să-l manevreze. A vrut el să învețe. Și nu pricepea cum de taie pastila aceea fierul — el la diamant îi spunea pastilă — și i-am explicat cum și-n ce fel, și mi-a spus: „Tăticule, strungar mă fac!”

Noțiunea de om înseamnă mai ales sete de cunoaștere și luptă. Dorința de luptă. Noțiunea de comunist este însă superioară celei de om, prin știința luptei.

— Ce să-ți mai spun eu despre mine? În circumscripția mea am electrificat vreo trei sate, am construit un liceu, câteva drumuri... Odată oamenii mi-au spus că n-au cu ce să se transporte. Acuma au RATA.

Strungarul Florea Golescu e decorat cu „Ordinul Muncii” cl. III-a.

— Nu pentru munca din uzină am primit medalia. Pentru celelalte treburi rezolvate. Mai sunt aici câțiva medaliați.

— Bine, dar și aici ești fruntaș. Acesta-i al patrulea an consecutiv de când ești printre primii.

— Mie însă îmi place să muncesc cu elevii. Trebuie să stai cu ei pe îndelete, să-i observi, să vezi unde greșesc și de ce... Trebuie să te apropii de ei.

Noțiunea de comunist e superioară aceleia de om nu numai prin știința luptei și prin conștiința țelului pentru care se cere atâta dăruire, a fi comunist înseamnă a-ți depăși propria condiție umană.

Aici transcriem un fragment dintr-un articol apărut în gazeta uzinei: gazeta „Electroputere”: „Uzina în câțiva ani se va transforma radical. Odată cu ea vom fi și noi alții, mai pregătiți, mai exigenți, mai culți; pe scara ierarhiei sociale vom urca noi trepte. Romantism? Da. Romantism socialist”.

— Ce să-ți mai spun despre mine? Suntem vreo câțiva muncitori de aici care, la toamnă dacă ne pregătim, intrăm la politehnică. La cursurile serale. Și mâine când vei mai veni...

Pe deasupra noastră s-a auzit huruitul podului rulant de care spânzura o carcasă de oțel, pașnic-amenințătoare — prin forța care-i va clocoti în pântec peste puțin timp.

În fața trăznetului care a carbonizat arborele din câmpie am simțit furnicarea unei amenințări de temut. Acea forță se vrea stăpânită de înțelepciunea adevărată a zeci și sute de mii și milioane de oameni — o altă forță care nu-și supraviețuiește decât prin propria-i înțelepciune.

Am străbătut hale imense în care oamenii — oameni își zămislesc propriile dimensiuni sociale, în care tineri, încă plini de joaca din fiecare după amiază a copilăriei, vin și singuri își doresc purificarea aici, în acest templu de gesturi prozaice și țeluri și vise sacre. Cei ce nu și-au găsit încă felul de a fi, aici, la „Electroputere”, vin, aici își recunosc dorințele și vor să rămână.

Acești nouă mii de muncitori își ascultă glasul partidului în inimile lor, și fiecare în parte se simte, el și numai el, cel care tăinuiește dorința înfăptuirii visurilor și a victoriei de fiecare zi. Dr. Paul Genescu, medicul micului spital din incinta uzinei, spunea:

— De nouă ani sunt aici, și mă simt copleșit de atâția oameni care sunt mereu oameni, și în fiecare zi mai mult.

Cum ieși din spital, pe lângă zidurile lui, în nu știu câte ramificații se desfășoară — consecventă și liniară — șoseaua — din loc în loc — inundată de noroi și apă. Mult noroi și apă — și zeci de mașini care se încrucișează neobosite. Se construiește mereu, peste putință de imaginat. Se construiește și pe verticală și pe orizontală. Mereu, zi și noapte. Și peste tot se simte un puls aparte — nevizibil, permanent. Un puls vital.

PAUL CORNEL CHITIC

Despre text

Transcriere vizuală după scanul revistei «Amfiteatru», anul I, nr. 12, decembrie 1966, pagina tipărită 184 (exemplarul digitizat de Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva). Textul nu figurează în ediția critică «Articole (1966–1989)» și nici în bibliografiile mai vechi; a fost găsit la recitirea integrală a colecției. Ortografia s-a adus la norma din 1993, punctuația s-a lipit de cuvânt. Textul stă sub rubrica «Pe-un picior de plai», alături de un text semnat Ion Matei. E un reportaj de epocă, cu limbajul ei; s-a transcris întocmai.