Gemenii
Amfiteatru, 1968, nr. 35, noiembrie, p. 583 Verificat vizual
Cronica spectacolului «Gemenii» de Plaut, transcrisă după pagina revistei. ▤ Numărul întreg al revistei (PDF) ◂ Fișa, la Criticul de teatru
Piesa Gemenii2 nu impune respectarea unor convenții teatrale sau a unor determinări sociale, permițând infinite configurații scenice. Având o structură dramaturgică labilă (înțeleg prin structură relațiile dintre personaje), Gemenii permite mobilități fără terminus în fantezia oricărui regizor, fapt care ridică o întrebare legitimă: în ce măsură Plaut poate fi Plaut într-o montare sau alta, și care anume punere în scenă este egală cu opera? Esteticianul fenomenolog Dufrenne1 afirmă că „realitatea” unei opere, adevărata realitate a ei, nu se află în voliția autorului, voliția fiind limitată istoric; niciodată ceea ce creează un artist nesuprapunându-se cu ceea ce vrea. Conceptul de „realitate” are aici sens de finalitate și, într-un context mai larg, de funcționalitate. În lipsa mărturiilor personale ale latinului Plaut, putem lua fără riscuri afirmația lui Dufrenne ca punct de plecare în analiza spectacolului semnat de Al. Adrian Tatos.
Iată elementele dramaturgice ale piesei Gemenii: intrigă-pretext pentru dialog spumos, dialog-pretext pentru exuberanțe actoricești, exuberanțe din care se eliberează tonusul primului element de care am vorbit — intriga. Personaje arhetip, eliberate de hieratism, permit substituția personajului prin interpret. Această calitate a fost magistral înțeleasă și respectată de regizori și interpreți.
Trecem peste partitură, de o rară ingeniozitate și plină de virtuozități actoricești, ale lui Florian Pittiș (Menaecmus I și II), ca fiind un lucru de la sine înțeles, această mare realizare actoricească nefiind decât o reconfirmare a talentului actorului, și ne vom ocupa de ceilalți interpreți. Față de colegul lor mai mare, ceilalți interpreți s-au văzut siliți la o diferențiere nuanțată a fondului comic egal, care înglobează totalitatea personajelor și obligă la operarea unor distincții severe de ton și manieră interpretativă. Astfel, Traian Buzoianu, actor capabil de a genera umor în cascade, a reprezentat gurmandul lacom și panicat de neizbânda speculațiilor sale, cu minimum de mijloace, slujind astfel echilibrului spectacolului, în timp ce Marian Georgescu (Prologus și Cylindrus), a definit două personaje fără a-și trăda aceeași prezență fizică. Montarea, de un burlesc spumos, și cu o mișcare vie, a utilizat, fără apel la șarjă, gesturile și ondularea-serpentină a Emiliei Dobrin, mișcarea în linie frântă și inflexiunile vocale, aproape masculine, ale Martei Savciuc (Matrona), recompunând o epocă conform imaginei lăsate de ornamentația figurativă a ceramicei grecești și latine antice. O conformare savuroasă, comună imaginei generale despre o epocă, fapt care facilitează percepția la orice fel de public, nelipsind fascinantele rafinamente, degustate de specialiști.
Prin Liviu Rozorea (Messenio), Petre Lupu (Senex) și Eronim Crișan (Medycus), se amintește de Evul Mediu și farsele sale, prezența lor în scenă aducând o tușă de continuitate în alte momente și alte universuri mai aproape de timpul prezent.
Prezența celor doi actori citați, în afara funcției regizorale pe care au îndeplinit-o cu succes, au provocat valuri de comic, atingând aproape grotescul prin prăbușirea finală într-un somn ca al nesiguranței și neștiinței — ceea ce era și necesar.
Calități remarcabile, sugerând așa-numitul actor total a demonstrat Petre Lupu.
Regia, ale cărei merite le-am stabilit pe parcurs, s-a manifestat discret și subtil, dirijând cu dezinvoltură jocul actorilor și izbutind, în actul II, un cinetism antrenant.
Spectacolul Gemenii al regizorului Al. Dorian Tatos este un semnificativ început de stagiune.
PAUL CORNEL CHITIC
Notele ediției
1 Mikel Dufrenne (1910–1995) — filozof și estetician francez, autorul «Fenomenologiei experienței estetice» (1953).
2 «Gemenii» (Menaechmi), comedia lui Plaut (cca 254–184 î.Hr.), cu doi frați gemeni confundați — modelul «Comediei erorilor» a lui Shakespeare.
Despre text
Transcriere vizuală după scanul revistei «Amfiteatru», anul III, nr. 35, noiembrie 1968, pagina tipărită 583 (exemplarul digitizat de Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva). Textul nu figurează în ediția critică «Articole (1966–1989)» și nici în bibliografiile mai vechi; a fost găsit la recitirea integrală a colecției. Ortografia s-a adus la norma din 1993, punctuația s-a lipit de cuvânt. Regizorul e numit în text o dată «Al. Adrian Tatos» și o dată «Al. Dorian Tatos»; s-au păstrat amândouă formele.